Houthiții ajung la mare, iar Washingtonul îi spune Riadului să lupte singur

După mai bine de un deceniu de război, houthiții au realizat ceea ce o coaliție susținută de o superputere a încercat să împiedice timp de zece ani, cheltuind zeci de miliarde de dolari. Acum stau de-a curmezișul strâmtorii Bab al-Mandeb, unul dintre punctele de strangulare maritime critice ale lumii, și lansează din nou o ploaie de rachete și drone asupra orașelor saudite. Iar când Riadul a ridicat telefonul ca să ceară ajutor de la Washington, răspunsul a fost „nu”.

Avansul către strâmtoare

Luptele care au reizbucnit în Yemen la sfârșitul lunii august și începutul lunii septembrie 2026 sunt cele mai grave de când armistițiul Națiunilor Unite din aprilie 2022 a înghețat liniile frontului. Houthiții, aliniați cu Iranul, care controlează de ani de zile capitala Sanaa și cea mai mare parte a nordului populat al Yemenului, au lansat o ofensivă la scară largă împotriva forțelor susținute de Arabia Saudită ale guvernului recunoscut la nivel internațional – Consiliul de Conducere Prezidențial – ucigând, potrivit rapoartelor, sute de persoane în primele zile.

Guvernul nu a rămas pasiv. PLC a declarat propria contraofensivă, cu scopul declarat de a recuceri Sanaa, și a pretins avansuri în Taiz, capturarea localității Yatma din Al-Jawf și câștiguri teritoriale în Al-Bayda. Însă mișcarea decisivă din punct de vedere strategic s-a produs în sens invers. De-a lungul coastei Mării Roșii, forțele guvernamentale s-au retras din Hays și Al Khawkhah, în Hodeidah, precum și din portul Mocha, în vestul provinciei Taiz, retrăgându-se spre Dhubab, la gura strâmtorii Bab al-Mandeb. Houthiții au lovit direct Mocha și apoi – conform propriilor declarații și primelor rapoarte – au capturat insula Mayyun (Perim) din mijlocul strâmtorii, împreună cu Dhubab, plasându-se efectiv într-o poziție din care pot amenința calea navigabilă pe care trece acum o parte tot mai mare din petrolul saudit.

Acest ultim aspect este cel care contează dincolo de granițele Yemenului. Având în vedere că Strâmtoarea Ormuz este deja perturbată de războiul mai amplu dintre Iran și coaliția SUA-Israel, Riadul s-a bazat pe Marea Roșie ca rută alternativă de export. O mână houthită pe Bab al-Mandeb închide cleștele: aceeași mișcare care și-a petrecut anii 2023 și 2024 atacând navele comerciale din Marea Roșie avansează acum fizic asupra punctului strategic însuși. Pe deasupra, houthiții au reluat atacurile directe asupra Regatului, lovind Khamis Mushait, Abha, Jizan și Najran cu drone și rachete, rănind zeci de persoane și avariind instalațiile petroliere. Arabia Saudită a răspuns cu zeci de lovituri aeriene, inclusiv asupra aeroportului din Sanaa.

Rapoartele de pe câmpul de luptă merită prudența obișnuită – multe dintre afirmațiile specifice provin de la una dintre părți și sunt dificil de verificat în timp real, iar liniile de front se modifică zilnic. Însă direcția în care se îndreaptă situația nu este pusă serios la îndoială.

Refuzul Washingtonului

În acest context, prințul moștenitor saudit, Mohammed bin Salman, l-ar fi sunat pe președintele Trump de două ori într-o singură zi pentru a solicita lovituri directe ale SUA asupra houthiților. Trump a refuzat. Potrivit reportajului Axios care a dezvăluit știrea, oficialii americani au declarat că administrația nu intenționează să întreprindă acțiuni militare directe împotriva houthiților „în acest moment”.

Nu este vorba de o abandonare totală, și merită să fim preciși cu privire la ce este și ce nu este. Washingtonul continuă să furnizeze Riadului informații despre gruparea Houthi și date privind țintele, iar aproximativ 200 de membri ai personalului american se află deja în Regat, oferind ceea ce oficialii descriu drept sprijin non-cinetic. Șeful Comandamentului Central al SUA, amiralul Brad Cooper, s-a deplasat în Arabia Saudită pentru coordonare de urgență. Ceea ce SUA au refuzat este tocmai ceea ce a solicitat MBS: bombardarea țintelor houthite cu bombe americane și angajamentul pe termen nelimitat care ar fi urmat.

Motivul, așa cum a fost transmis de oficialii americani, este o chibzuire deliberată a forței. Directiva lui Trump ar fi aceea de a menține efortul militar american concentrat asupra Iranului și asupra protejării Strâmtorii Ormuz, precum și de a evita deschiderea unui al doilea front în Yemen. Există, de asemenea, un trecut recent care se află la baza acestei prudențe. În mai 2025, după ce luni întregi de atacuri aeriene costisitoare ale SUA și Marii Britanii nu au reușit să-i frângă pe houthiți, administrația Trump a acceptat un armistițiu mediat de Oman, în temeiul căruia SUA au încetat bombardamentele asupra Yemenului în schimbul încetării atacurilor houthite asupra navelor americane. Acordul respectiv nu includea, în mod deliberat, Israelul – și nici Arabia Saudită. Reîntoarcerea în luptă acum ar însemna ruperea unui aranjament care a scos navele americane din vizorul houthiților, pentru a duce un război despre care Washingtonul ajunsese deja la concluzia că nu îl poate câștiga din aer.

Astfel, Riadul se regăsește acolo unde nu și-ar fi dorit deloc să fie: din nou într-un război deschis cu houthiții, fără puterea de foc americană pe care a contat timp de un deceniu. De remarcat că Arabia Saudită spusese, chiar în iulie, că se poate descurca singură cu houthiții. Această încredere este acum pusă la încercare.

Zece ani până în acest moment

Nimic din toate acestea nu poate fi înțeles fără parcursul care le-a produs. Houthiții au capturat Sanaa în septembrie 2014. În martie 2015, o coaliție condusă de Arabia Saudită – înarmată, alimentată cu combustibil și hrănită cu informații de Statele Unite, de-a lungul mai multor administrații succesive – a lansat Operațiunea „Furtună Decisivă” pentru a inversa preluarea puterii și a restabili guvernul. Ceea ce a urmat nu a fost o victorie, ci un impas: peste zece ani de bombardamente care au făcut una cu pământul o mare parte a țării, au provocat ceea ce ONU a numit în repetate rânduri cea mai gravă catastrofă umanitară din lume și au ucis direct cu mult peste o sută de mii de oameni, la care se adaugă mulți alții morți din cauza foamei și a bolilor.

Coaliția nu a recucerit niciodată nordul. Până în 2022, o Arabie Saudită epuizată a aderat la un armistițiu al ONU și, în următorii doi ani, a urmărit o ieșire discretă — o foaie de parcurs pentru dezescaladare încurajată de apropierea sa de Iran din 2023. Între timp, houthiții au transformat supraviețuirea în forță. Când a început războiul Israelului în Gaza, în octombrie 2023, aceștia au deschis frontul de la Marea Roșie, atacând navele care treceau prin strâmtoarea Bab al-Mandeb și atrăgând SUA și Marea Britanie într-o campanie aeriană care s-a desfășurat pe tot parcursul anului 2024 și până în 2025 — și care s-a încheiat, după cum s-a menționat, cu un armistițiu pe care houthiții l-au revendicat, pe bună dreptate, ca pe o victorie.

Lecția pe care houthiții par să o fi extras este cea corectă: i-au depășit pe toți prin rezistență. Au supraviețuit unui deceniu de putere aeriană saudită, au absorbit tot ce Marina și Forțele Aeriene ale SUA au fost dispuse să arunce asupra lor și au ieșit din conflict păstrând în continuare controlul asupra capitalei și întinzând acum mâna spre strâmtoare. Lecția pe care a extras-o Riadul este că Yemenul este o mlaștină în care a intrat în 2015 și din care încearcă să iasă de atunci. Iar lecția pe care a extras-o Washingtonul este că houthiții nu merită un al treilea front simultan atunci când Iranul și Ormuz au prioritate.

Concluzia

Imaginea care se conturează este una în care ascensiunea houthiților se întâlnește cu retragerea americană, Arabia Saudită fiind prinsă la mijloc. Mișcarea pe care o coaliție a unei superputeri și-a propus să o zdrobească în 2015 avansează, în 2026, către una dintre cele mai importante căi navigabile din lume și lovește infrastructura petrolieră saudită după bunul plac – în timp ce Statele Unite, după ce au eșuat să o învingă din aer și nefiind dispuse să încerce din nou, se limitează la a transmite informații și coordonate de țintire de pe margine. Pentru o monarhie din Golf care a petrecut un deceniu presupunând că puterea americană va fi, în cele din urmă, prezentă atunci când va conta, mesajul acestor evoluții este aspru.

Rămâne de văzut dacă poziția houthiților asupra insulelor Mayyun și Dhubab se va traduce într-o interdicție efectivă a traficului pe Marea Roșie și dacă refuzul lui Trump va rămâne în picioare în cazul în care exporturile de petrol saudite – sau prețurile petrolului, care depășesc deja 100 de dolari pe fondul războiului cu Iranul – vor fi amenințate direct. Linia dintre sprijinul non-cinetic și un al treilea front este mai subțire decât ar dori Washingtonul să recunoască.

Autor: Larry Johnson

Citiți și:
De ce nimeni nu poate pune capăt singur războiului din Iran
Frontul arctic al „cordonului sanitar”, cea mai mare amenințare pentru Rusia

yogaesoteric
24 septembrie 2026