De ce nimeni nu poate pune capăt singur războiului din Iran

Un șoc al prețului petrolului care pune sub presiune rezervele valutare ale Chinei. O rachetă care se ridică din interiorul Iranului. O conductă care ia foc în deșertul saudit. Trei imagini care, la prima vedere, par să aparțină unor povești diferite, o strategie financiară, un război cu rachete, un conflict regional. În realitate e vorba despre aceeași poveste, privită din unghiuri diferite. Iar cine le pune cap la cap ajunge la o întrebare mai interesantă decât orice ipoteză conspiraționistă. Dacă nimeni nu mai poate controla singur acest război, atunci cine îl mai ține, de fapt, în desfășurare?

Un instrument, înainte de a începe

Înainte de a analiza actorii, merită făcută o distincție preliminară, fiindcă limpezește fiecare caz în parte. Pentru fiecare actor implicat se pot deosebi trei nivele. Întâi intenția, adică dacă a urmărit în mod conștient un anumit rezultat. Apoi efectul, adică dacă acțiunea lui a produs într-adevăr acel rezultat. În sfârșit structura, adică dacă poziția lui instituțională îl avantajează, indiferent dacă a planificat sau nu rezultatul. Eroarea logică obișnuită stă în saltul direct de la al doilea nivel la primul. Când se produce un rezultat care avantajează pe cineva, se presupune retroactiv că exact aceasta i-a fost intenția. De cele mai multe ori concluzia e prea simplă.

Imaginați-vă în schimb un râu care își sapă singur albia. Niciun inginer nu-i trasează harta dinainte. Fiecare picătură urmează însă aceeași regulă simplă, curge pe unde rezistența e cea mai mică, iar din nenumărate mișcări distincte și neplanificate se formează totuși o albie care pare proiectată de cineva. Figura are un nume propriu în teoria politică. La Nicos Poulantzas sau la Joachim Hirsch, statul nu e unealta din mâna unui grup dominant, ci mai degrabă un vas care se înclină automat în direcția din care vine cea mai mare presiune, fără să fie nevoie de cineva la cârmă. Termenul nu e obligatoriu pentru a înțelege ideea, dar arată ceva important. Nu e o observație de ocazie, ci o alternativă gândită de multă vreme la narațiunea conspiraționistă.

Testul e simplu. Să presupunem că o furtună ar fi blocat o conductă de petrol, în timp ce, independent de asta, o bancă centrală ar fi fost nevoită să vândă rezerve din cu totul alte motive. Două evenimente, un rezultat care avantajează pe cineva, dar fără structură, fiindcă niciunul nu se repetă. Abia când tiparul se repetă, adică ori de câte ori crește prețul petrolului aceeași monedă ajunge sub aceeași presiune și aceleași sectoare profită, merită să vorbim despre structură în loc de întâmplare. Cu acest instrument poate fi analizat fiecare dintre actorii care urmează, fără ca vreunul să fi avut nevoie de un plan general.

Washingtonul, sau instituții care își urmează propria logică

Trezoreria apără, conform rolului ei, capacitatea Statelor Unite de a exercita presiune asupra rivalilor geopolitici prin sistemul financiar. Industria de armament vinde, conform rolului ei, muniție și echipamente pentru stocurile golite. Companiile energetice profită, conform rolului lor, de vârfurile mari de preț. Pentagonul asigură, conform rolului său, bazele militare și zonele de influență. Niciuna dintre aceste instituții nu are nevoie să se coordoneze cu celelalte. E de ajuns ca fiecare să-și urmeze propria logică îngustă pentru ca la capăt să se contureze o imagine care arată ca o strategie coordonată, fără ca vreun conducător să o fi conceput.

Cel mai concret dintre aceste canale trece prin moneda chineză. China plătește o parte însemnată din comerțul ei exterior în renminbi, adică în yuani, și încearcă în același timp să-i controleze cursul față de dolar. Când prețul petrolului crește, mai mulți yuani ajung în străinătate și sunt schimbați acolo în dolari, iar cursul liber din afară se depărtează de cursul controlat de stat în interior. Ca să împiedice asta, Beijingul e necesar fie să-și vândă rezervele de dolari, fie să majoreze dobânzile, ceea ce lovește propria economie. Doar în martie 2026, rezervele valutare ale Chinei au scăzut cu peste 85 de miliarde de dolari, cea mai puternică scădere din ultimul deceniu. Faptul că secretarul Trezoreriei americane, Scott Bessent, un om cu o carieră în tranzacționarea valutelor și a materiilor prime, a calificat public yuanul drept subevaluat, deși moneda se aprecia în același timp, se citește din această perspectivă ca un semnal. O instituție care recunoaște o ocazie ivită și profită de ea. Bessent nu a fost nevoit să inventeze mecanismul. A trebuit doar, când s-a ivit ocazia, să facă ceea ce funcția lui îi permite.

Unde se destramă controlul

Fiecare dintre aceste logici instituționale presupune că împrejurările rămân oarecum stabile, și exact asta se destramă acum. Ansar Allah, gruparea cunoscută în presă drept houthi, a recucerit întreaga coastă yemenită a Mării Roșii, inclusiv insula Perim, care domină a doua mare strâmtoare, Bab al-Mandab. În același timp a fost distrusă conducta saudită est-vest către Yanbu, tocmai ruta considerată alternativa la Ormuz. Bazele americane au fost retrase pe linia Bahrain, Iordania, Israel, în timp ce stocurile de muniție pentru apărarea antiaeriană și armele cu rază lungă de acțiune se epuizează. Când un sistem se sprijină pe împrejurări controlabile, iar împrejurările devin ele însele ținta atacurilor, orice structură își pierde o parte din predictibilitate, nu doar cea americană.

Teheranul și Sanaa, cu interese proprii și fără telecomandă

Tocmai de aceea ar fi o greșeală să ne oprim aici și să descriem doar Washingtonul ca acționând structural, în timp ce toți ceilalți doar reacționează. Iranul urmărește, prin amenințarea asupra Strâmtorii Ormuz, interese proprii ușor de înțeles, anume descurajarea unui adversar copleșitor, un atu de negociere pentru un eventual sfârșit al războiului și legitimare internă prin rezistență vizibilă. Ansar Allah urmărește, prin înaintarea de-a lungul coastei, tot interese proprii, adică asigurarea bazei sale de putere în Yemen, presiunea asupra Arabiei Saudite și demonstrarea propriei importanțe între forțele susținute de Iran în Orientul Mijlociu. Niciuna dintre cele două părți nu a avut nevoie să se coordoneze în detaliu cu Teheranul sau între ele pentru ca acțiunile lor, strict limitate fiecare, să formeze împreună exact imaginea care arată ca strategia globală riguros coordonată a unei „axe a rezistenței”. Aceeași logică a albiei valabilă pentru Washington se aplică simetric și pentru Teheran și Sanaa.

Riadul, între recucerire și prăbușire

Și Arabia Saudită acționează din proprie inițiativă, nu ca simplă anexă a Washingtonului. Riadul are interesul de a recuceri zonele de coastă pierdute, ca să-și păstreze prestigiul de putere regională, și în același timp interesul de a nu-și pune și mai mult în pericol producția de petrol și instalațiile printr-o escaladare deschisă.

Urmărirea simultană a celor două obiective devine tot mai grea, pe măsură ce propria infrastructură e deja lovită. Nici aici nu e vorba de o acțiune dirijată de la distanță de un regizor american, ci de ecuația proprie, tot mai greu de rezolvat, a unei țări al cărei aliat se retrage în timp ce adversarul câștigă teren.

Socoteala Chinei

De ani de zile, independent de acest război, banca centrală a Chinei urmărește reducerea propriei dependențe de dolar, prin scăderea treptată a deținerilor de obligațiuni de stat americane și prin acumularea de rezerve de aur. De ani de zile, planificatorii energetici chinezi urmăresc o aprovizionare cu petrol mai puțin dependentă de strâmtori, prin extinderea conductelor din Rusia și Asia Centrală, care nu mai au nevoie nici de nave, nici de strâmtori. De ani de zile, politica externă și comercială a Chinei urmărește impunerea yuanului ca monedă de plată în propria zonă de influență, prin sisteme proprii de plăți transfrontaliere și prin acorduri monetare bilaterale. Niciunul dintre aceste proiecte nu a fost gândit special pentru acest război. Un șoc prelungit al prețului petrolului, care scoate la iveală pentru toată lumea costurile sistemului dolarului, oferă însă fiecăruia dintre ele un argument pe care nu-l avea cu aceeași claritate.

China suferă din cauza crizei și, în același timp, își accelerează răspunsul la ea. Pe termen scurt e mai vulnerabilă, fiindcă nici conductele nu se construiesc peste noapte, nici sistemele de plăți nu se impun peste noapte. Șocul de preț îi lovește economia astăzi, iar ușurarea adusă de scăderea dependenței de dolar vine abia peste câțiva ani. Dar tocmai acest șoc e cel mai puternic motor pe care l-au avut vreodată proiectele ei pe termen lung. Nici aici nu e nevoie de un arhitect la Beijing. E de ajuns ca fiecare instituție chineză implicată să-și facă treaba ei, mai îngustă.

Hegemonul care se clatină

Peste toate aceste logici particulare se situează una și mai mare, contradicția structurală dintre un hegemon îmbătrânit și un bloc în ascensiune. S-ar putea presupune că în spate se află o politică americană deliberată și de durată, menită să-i asigure propriului declin o ieșire cât mai instabilă, ca să împiedice consolidarea BRICS și a Organizației pentru Cooperare de la Shanghai. Presupunerea nu e scoasă din senin. Zbigniew Brzezinski formula deschis încă din anii nouăzeci că sarcina centrală a geopoliticii americane e să împiedice dominarea Eurasiei de către o singură putere sau un singur bloc. Nu e o intenție secretă, ci o doctrină declarată și publicată.

Nici ideea asta nu este însă indicat să fie dusă prea departe. Dacă s-ar susține că o ieșire cât mai sângeroasă e obiectivul conștient, s-ar putea explica astfel orice rezultat posibil, stabilitatea ca plecare controlată, haosul ca plecare sângeroasă. O teză care confirmă orice deznodământ nu mai explică nimic.

Se adaugă și faptul că o retragere pusă în scenă deliberat ar proteja, în mod normal, propriile active. Se vede însă exact contrariul. Infrastructura petrolieră saudită, a unui aliat, e distrusă odată cu restul, bazele proprii sunt retrase, stocurile proprii de muniție se golesc, iar consumatorii americani plătesc prin dobânzile ipotecare și prin prețuri.

Versiunea mai plauzibilă nu are nevoie de nicio intenție. O putere hegemonică în declin are, structural, o toleranță mai mare la haos decât un bloc în ascensiune, al cărui model de creștere depinde de prețuri stabile la petrol și de un curs de schimb controlat. Washingtonul nu e nevoie să provoace instabilitatea. E de ajuns să fie mai puțin interesat să-i pună capăt decât e Beijingul interesat ca ea să se încheie. Cine are mai puțin de pierdut dacă sistemul rămâne instabil câștigă putere de negociere, fără să fi provocat el însuși instabilitatea.

De ce nu se termină războiul

Așa se poate răspunde la ce rămâne altfel deschis, adică de ce nu se oprește totul, dacă aparent nimeni nu mai poate câștiga limpede. Un război cu un făptaș se încheie de îndată ce acesta s-a săturat sau renunță. Un război fără făptaș se încheie abia când destule părți implicate sunt dispuse, în același timp, să renunțe la un avantaj structural pe care niciuna nu l-a urmărit de la început, dar la care între timp toate s-au adaptat. E un obstacol mult mai mare decât o singură negociere, fiindcă nu există un interlocutor care să poată închide capcana în numele tuturor. Există doar mulți actori separați, dintre care fiecare, privit singur, are acum mai mult de pierdut decât de câștigat dacă renunță primul.

O rezervă care ne privește pe noi

O analiză care arată că nimeni nu mai deține singur controlul nu e doar o constatare despre lume, ci are un efect și asupra celui care o citește. O narațiune conspiraționistă are cel puțin un nume pe care îl poți acuza. O narațiune structurală ca aceasta nu are pe nimeni, și tocmai aici stă pericolul pe care îl poartă în ea. Dacă oricum nu există un vinovat căruia să i te adresezi, la ce mai folosesc protestul, revendicarea, adresarea? Explicația, oricât de sinceră ar fi, poate avea un efect discret de depolitizare, înlocuind orice responsabilitate concretă cu o logică difuză a sistemului.

Asta nu se rezolvă readucând responsabilitatea individuală pe ușa din dos, fiindcă ar contrazice toată argumentația de până aici, care se descurcă în mod conștient fără vinovați și fără cei care trag sforile. Rămâne o atitudine mai incomodă, dar mai onestă, anume disponibilitatea de a accepta o explicație care nu-ți oferă un destinatar, fără a o înlocui cu una mai comodă și greșită. Aici se desparte toleranța la ambiguitate de resemnare.

Resemnarea spune că, dacă nimeni nu e responsabil, nu e nimic de făcut. Toleranța la ambiguitate spune altceva. O situație poate fi descrisă ca structură fără centru și totuși se poate interveni asupra ei, nu asupra unei persoane pe care o tragem la răspundere, ci asupra condițiilor care fac structura să reacționeze așa și nu altfel.

Cine a înțeles că Bessent, Riadul sau Beijingul își urmează propria logică funcțională știe și de unde pornește logica asta. Nu de la intenția unei persoane, ci de la condițiile în care fiecare dintre aceste instituții ar avea altceva de pierdut dacă ele s-ar modifica. E mai puțin satisfăcător decât găsirea unui vinovat. Dar e singurul punct de plecare care nu se sprijină chiar pe explicația pe care tocmai am respins-o.

Concluzie

Evenimentele din cele trei strâmtori nu sunt dovada unui plan general, indiferent din ce parte s-ar presupune că vine. Ele sunt rezultatul mai multor structuri care acționează simultan, fără să se controleze reciproc. O logică instituțională americană care profită de o ocazie ivită împotriva yuanului. Un interes iranian de descurajare care a căpătat dinamică proprie. O consolidare a puterii yemenite cu dinamică proprie. O dilemă saudită între retragere și prăbușire. Un răspuns chinez accelerat de propria vulnerabilitate. Și, deasupra tuturor, o putere hegemonică ce își poate permite haosul mai ușor decât blocul amenințat de el. Niciuna dintre aceste logici nu are nevoie de un arhitect ca să funcționeze. Exact asta le face atât de greu de oprit, nu fiindcă cineva le întreține, ci fiindcă nimeni nu le mai poate opri singur.

Surse concrete (date verificabile)

Banca Mondială, Commodity Markets Outlook, aprilie 2026.
Fondul Monetar Internațional, World Economic Outlook Update, iulie 2026.
Agenția Internațională a Energiei, raportul privind piața petrolului, trimestrul al doilea din 2026.
Relatări privind scăderea rezervelor valutare chineze în martie 2026.
Relatări privind recucerirea coastei yemenite a Mării Roșii și controlul asupra insulei Perim și al strâmtorii Bab al-Mandab de către Ansar Allah, amploarea și data urmând a fi precizate.
Relatări privind distrugerea conductei est-vest către Yanbu și retragerea bazelor americane pe linia Bahrain, Iordania, Israel. Relatări privind reducerea pe termen lung a deținerilor chineze de obligațiuni de stat americane și extinderea infrastructurii de conducte din Rusia și Asia Centrală, amploarea și intervalul urmând a fi precizate.
Defence-network.com, racheta Qassem Basir, date tehnice.

Surse de poziție (declarații ale părților și ale analiștilor, de citit în context)

Ryan Perkins, teza inițială privind „capcana petroyuanului”, concentrată aici pe mecanismul yuanului, publicată pe Substack.
Mark Sleboda, declarații din interviu privind respingerea ideii unei planificări coordonate a elitelor și privind rolul instituțional al serviciilor de informații americane.
Zbigniew Brzezinski, The Grand Chessboard, 1997, privind doctrina împiedicării consolidării unui bloc de putere eurasiatic.
Declarații ale lui Donald Trump privind importanța Strâmtorii Ormuz și presupusele rute alternative.
Declarații iraniene, saudite și irakiene privind autorii atacurilor. Declarații ale Ansar Allah privind înaintarea de-a lungul coastei.
Declarații saudite privind propria poziție, între recucerire și dezescaladare.

Un articol de opinie de Dirk Ellerbrock

Citiți și:
Cum a făcut Occidentul din Ucraina o armă împotriva Rusiei
China lui Xi Jinping și America lui Trump. Între cooperare forțată și război rece tehnologic
SUA duc un război mondial hibrid împotriva Rusiei, Chinei și Iranului

 

yogaesoteric
21 septembrie 2026