Pepe Escobar – Asia de Vest este pe punctul de a arde
Președintele sociopat al Statelor Unite a ignorat complet soluția chineză menită să pună capăt dramei iraniene, prezentată personal la Casa Albă de președintele Xi Jinping în data de 24 septembrie. În esență, Xi i-a spus lui Trump că ieșirea se află chiar în fața lui: să revină la „pisica moartă” ucisă în serie, cu alte cuvinte, la memorandumul de înțelegere (MoU) semnat apoi dinamitat de Trump. China, a declarat Xi, este pregătită să susțină pe deplin acest retur la diplomație. Previzibil, sociopatul Trump a respins nu doar oferta lui Xi, ci și propunerea iraniană în șapte zile, pas cu pas, în vederea unei reîntoarceri la negocieri, prezentată de ministrul de Externe Araghchi la New York.
Acest „combo” este necesar, de fapt, să fie considerat ca propunerea sino-iraniană: un set de termeni finali, fin ajustați de Araghchi și Wang Yi în cadrul a două întâlniri succesive, la BRICS în New Delhi apoi la Beijing.
Trump nu numai că a respins oferta de pace: s-a lăudat – în hohotele de râs ale lumii întregi – că Statele Unite exercită „controlul total” asupra „strâmtorii Trump”.
Atitudinea lui Trump i-a iritat serios pe Wang Yi și pe președintele Xi. În cultura asiatică, acesta echivalează cu cea mai gravă formă de pierdere a prestigiului: respingerea unei recomandări formulate oficial la cel mai înalt nivel al statului. Așteptați-vă deci ca răspunsul chinez să fie la fel de viclean ca un lot de mătase înmuiată în otravă. Beijingul va susține de acum înainte Teheranul cu și mai multă hotărâre și în multiple moduri.
La rândul său, Corpul Gărzilor Revoluției Islamice (IRGC) a întărit și mai mult controlul asupra strâmtorii Ormuz. În patruzeci și opt de ore, Iranul a incendiat nu mai puțin de nouăsprezece petroliere care încercau să treacă fără a respecta procedurile marinei IRGC/PGSA, inclusiv costurile aferente.
Acest fapt a dat naștere unei glume care a devenit virală în toată Asia de Vest: cineva ar fi necesar să-i spună lui Trump cine e șeful în strâmtoare.
Teheranul și-a jucat cărțile diplomatice la New York cu o finețe extremă. Nu numai că iranienii l-au forțat pe neo-Crassus / neo-Caligula / Goldfinger să respingă public o ofertă de pace, dar l-au împins să anunțe un „remix” al bombardamentului asupra Iranului după alegerile de la jumătatea mandatului. Acum este gravat în conștiința întregii lumi faptul că sociopatului nu-i pasă deloc de avalanșa de crize economice, energetice și alimentare mondiale care se acumulează. El este, de fapt, autorul acestora.
La aceasta se adaugă o prestație impecabilă a președintelui Pezeshkian, nu doar la tribuna ONU, ci și în cadrul întâlnirii cu reprezentanții think tank-urilor americane și cu redactorii-șefi ai marilor ziare, într-un hotel din New York. Pezeshkian a câștigat războiul mediatic chiar în inima cuibului inamicului: este o realizare care va rămâne în analele istoriei.
Trump închide ușa pe care Teheranul o deschisese, dar ceasul continuă să ticăie
Blocada strâmtorii Ormuz prezintă numeroase breșe. O mare parte din petrol este transportată cu petroliere saudite și irakiene, iar tone întregi de „petroyuani” schimbă proprietarii. Contrabanda este în plină desfășurare, chiar și în coridorul omanez controlat, teoretic, de Statele Unite: petrolul iranian circulă atât pe petrolierele-fantomă ale șeicilor petrolieri, cât și pe cele oficiale.
Nimeni nu-i întrece pe persani când vine vorba de scheme de contrabandă și de supraviețuire după patruzeci și șapte de ani de sancțiuni. Toate acestea permit menținerea clienților din sectorul energetic – China, Asia de Sud-Est și chiar Coreea de Sud.
Pe 30 septembrie se împlinesc cele patruzeci și cinci de zile stabilite de Teheran pe 16 august pentru încetarea blocadei navale impuse de Trump. Sau nu. Data de 30 septembrie coincide, de asemenea, cu termenul stabilit de irakieni pentru ca Statele Unite să părăsească definitiv Irakul.
Și toate acestea coincid cu termenul limită de 4-5 zile, recent stabilit de Mohsen Rezaee, secretarul Consiliului Suprem de Securitate Națională (SNSC) și numărul doi de facto în Iran, acordat americanilor pentru a pune capăt blocadei. Termenul a expirat pe 28 septembrie.
Pe scurt: pe măsură ce Washingtonul a închis ușa pe care Teheranul o deschisese, ceasul Teheranului a continuat să ticăie. S-a confirmat canalului nostru „Transition Protocol” că înalta conducere politică și cea a Gărzii Revoluționare Islamice (IRGC) au decis deja ce urmează.
Iar dacă nu se găsește o cale către o soluție în condițiile pe care președintele Xi i le-a prezentat lui Trump în Biroul Oval, Teheranul este pregătit să ia 5 măsuri cruciale:
1. Extinderea câmpului de luptă dincolo de Strâmtoarea Ormuz, până în Oceanul Indian.
2. Rezervarea dreptului de a ataca orice navă militară americană care impune blocada.
3. Colaborarea cu Ansarallah pentru a extinde blocada până la Bab al-Mandab.
4. Acțiuni preventive împotriva concentrărilor militare pe care le consideră amenințătoare.
5. Restricționarea traficului aerian al oricărei națiuni care se alătură blocadei aeriene.
Fără reținere. Literalmente.
Așadar, pentru moment, avem un avertisment amenințător privind Oceanul Indian; o amenințare confirmată la adresa tuturor centrelor de desfășurare a forțelor americane în cazul unui atac din partea Washingtonului; și o doctrină declarată de acțiune preventivă.
Ceea ce încă nu avem este un ordin de a lovi direct navele americane.
Pe frontul aerian, Iranul optează pentru reciprocitate, nu pe rachete.
Poziția conducerii iraniene cu privire la sancțiunile secundare americane care vizează practic orice aeroport care găzduiește zboruri iraniene este foarte clară: „Dacă avioanele noastre nu decolează, atunci nici avioanele voastre nu vor decola.”
Această declarație a fost făcută de Mohammad Mokhber, consilier al Liderului Suprem. Pe 26 septembrie, Mohsen Rezaee a afirmat că Iranul nu va răspunde la interdicție prin mijloace militare, că poartă negocieri cu statele implicate și că dispune de „multiple opțiuni non-militare” în ceea ce privește anumite aeroporturi.
Pe lângă marile puteri, China și Rusia, mai multe state – printre care Turcia, Malaezia, Vietnam, Uzbekistan, Tadjikistan și Kazahstan – ignoră complet asediul aerian imperial asupra Persiei.
Apoi, mai este cazul extraordinar al Irakului.
Rezistența irakiană a fost prima care a declarat că va viza aeroporturile din țările Consiliului de Cooperare al Golfului (CCG). Apoi, mai mulți clerici de rang înalt din Najaf și Karbala au protestat la unison și au retras legitimitatea guvernului marionetă de la Bagdad.
Proteste masive au cuprins și Basra – capitala bogăției petroliere a Irakului, unde triburile beduine șiite sunt înarmate până în dinți (mi-le amintesc cu drag, de la începutul anilor 2000). Unul dintre șeicii lor a acordat Bagdadului 48 de ore pentru a renunța la complicitatea cu asediul SUA asupra Iranului. Așadar, în cele din urmă, s-ar putea să existe o excepție pentru zborurile dintre Iran și Najaf – care, în esență, transportă pelerini.
Ceasul Iranului și ceasul SUA: fereastra riscului suprem
Acum, să trecem la frontul Mării Roșii.
Acea „coaliție a celor dispuși” de doi bani – șefii de stat major din Arabia Saudită, Turcia și Pakistan, reuniți la Riad pe 25 septembrie, în calitate de membri ai Acordului de Apărare Comună de la Mecca – a trecut de la bla-bla la o posibilă încercare de a stabili aranjamente operaționale, chiar dacă nu au anunțat atacuri comune împotriva Yemenului.
Ansarallah nu prea tremură de frică. Au lansat drone către Riad și rachete către Khamis Mushait, numindu-și operațiunile o „repetiție” pentru o escaladare pe scară largă.
Așteptați doar viitoarea Furtună Yemenită.
Yemenul clocotește de furie după ce saudiții au bombardat o piață aglomerată din Taiz, ucigând și rănind cel puțin 50 de persoane, inclusiv femei și copii, conform unui bilanț preliminar. Acest atac a necesitat cu siguranță informații directe și date ISR de la CENTCOM și de la „cultul morții”.
Potrivit unor surse yemenite din Sana’a, Ansarallah ar putea fi pe punctul de a impune un embargo aerian asupra Arabiei Saudite. Riadul se afundă deja într-o „gaură neagră” – inclusiv prin forțarea Google și a sateliților occidentali să cenzureze dovezile privind infrastructura petrolieră și siturile distruse din Riad, Jizan, Abha, Najran.
Așadar, probabilitatea ca Iranul și/sau Ansarallah să întreprindă acțiuni semnificative împotriva forțelor navale americane, a rutelor maritime mai largi sau a rutei ocolitoare saudite spre Yanbu, rămâne ridicată.
Totuși, rezultatul cel mai probabil rămâne un impas ultra-militarizat în care Teheranul se mulțumește să transmită semnale, mai degrabă decât să lanseze lovituri.
Fapt confirmat: perioada cuprinsă între calendarul Iranului și cel al Washingtonului – 30 septembrie – 3 noiembrie – este acum „fereastra riscului suprem”.
Adevărații poli ai civilizației arabe vs. păstorii de cămile ignoranți
Și asta ne aduce la o revelație cheie din partea unei surse din interiorul cercului restrâns al alianței de vârf China-Pakistan-Iran. Sursa a confirmat că, după vizita lui Xi în SUA, Wang Yi și ministrul pakistanez de Externe Ishaq Dar au purtat o conversație directă, strict secretă.
Beijingul a renunțat la Washington și își joacă din nou cartea prin Islamabad, însărcinând în mod deschis cele mai înalte niveluri ale guvernului să țină criza sub control. Pakistanezii au fost însărcinați să intervină în numele Beijingului și al Teheranului atât în fața lui Trump, cât și a lui MbZ (Șeicul Mohamed bin Zayed Al Nahyan), înainte ca scara escaladării să ajungă la o etapă critică în această săptămână.
Ceea ce se subînțelege este că, în mod cert, Pakistanul – nimeni nu știe ce va face Turcia – nu va sprijini Arabia Saudită în presupusa sa ofensivă masivă planificată împotriva Yemenului.
Acest aspect a fost confirmat de o altă sursă de vârf din Islamabad; guvernul pakistanez a făcut cu siguranță calculele necesare și a ajuns la concluzia că a acorda ajutor Casei Saud, care nu mai poate fi salvată, va îngropa rolul Pakistanului de mediator între Iran și SUA: acesta va fi la fel de mort ca memorandumul de înțelegere de la Islamabad, care este deja „pisica moartă”.
Nu este niciodată de ajuns să ne amintim că, timp de secole, Bagdadul, Damascul, Cairo și Sana’a au constituit adevărații poli civilizaționali ai arabilor sufi cosmopoliți. N-au nimic de-a face cu păstorii de cămile proști care alcătuiesc îngrozitoarea Casă Saud.
Și asta se leagă de primele două imperative categorice ale Sindicatului Epstein.
Ei vor distrugerea Persiei – genocidul nuclear anunțat de la tribuna ONU de sociopatul președinte al SUA. Acesta ar trebui să fie însoțit de distrugerea Axei Arabe a Rezistenței – în Liban, Irak și Yemen. Și apoi, distrugerea și a proștilor de șeici ai petrolului din CCG, deoarece aceștia ar rămâne prea bogați, influenți și, posibil, imprevizibili după ce Axa Rezistenței nu va mai exista.
Intră în scenă liderul cultului morții din Asia de Vest, care a zburat „în secret” pe 27 septembrie, cu un avion privat, la Abu Dhabi pentru a se întâlni cu MbZ. Și-a petrecut întreaga zi în Emiratele Arabe Unite. Nu a existat nicio scurgere de informații cu privire la această întâlnire. Această vizită a avut loc imediat după ce liderul cultului morții a demonizat încă o dată Iranul la ONU.
Este acum clar că Yemenul și Persia vin la pachet – cele două fronturi privilegiate ale teatrului de operațiuni din Asia de Vest. Fiți atenți la consecințele acestei întâlniri „secrete” dintre cultul morții și sioniștii arabi. Asia de Vest este pe cale să ardă până la ceruri.
Autor: Pepe Escobar
Citiți și:
Americanii pleacă din Irak. Cine rămâne stăpân?
Două arme fluturate, dar care nu pot fi folosite
yogaesoteric
7 octombrie 2026