La ONU, Milei a spus cu voce tare ceea ce instituția preferă să nu mai audă. Macron, cu o zi înainte, a apărat „templul”

Pe 23 septembrie 2026, Javier Milei a luat cuvântul la cea de-a 81-a Adunare Generală a Națiunilor Unite din New York. În aproximativ douăzeci de minute, președintele argentinian a rezumat ONU într-o formulă destinată să rămână în istorie: o organizație „inutilă”, redusă la „a hrăni o castă de paraziți fatal de aroganți, deghizați în birocrați bine intenționați”.

Fraza a făcut înconjurul lumii. Nu doar pentru că este brutală. Ci pentru că a fost rostită în sală, în fața diplomaților, a traducătorilor și a delegațiilor care trăiesc din această instituție. Cu o zi înainte, Emmanuel Macron ținuse ceea ce este prezentat ca fiind ultimul său discurs la ONU. Doi președinți. Două atitudini față de adevăr, putere și realitate.

New York, septembrie 2026: scena lumii

Adunarea Generală este marele ritual anual în care fiecare vine să-și joace rolul. Unii apără multilateralismul. Alții își reglează conturile. Alții încă citesc un text scris de administrația lor și se întorc la hotel.

Calendarul a accentuat contrastul. Pe 22 septembrie, prim-ministrul britanic Andy Burnham a apărat de la tribună dreptul locuitorilor Insulelor Falkland de a „rămâne britanici” și a calificat revendicarea Argentinei drept o „amenințare” la adresa ordinii internaționale. El îi declarase deja aceasta lui Donald Trump în marja summitului.

A doua zi, Milei a urcat la tribună. Era al treilea discurs al său de când a ajuns la putere. De data aceasta, problema Insulelor Falk nu era doar un paragraf obligatoriu. Era punctul central al discursului.

Ce a spus Milei de fapt

Președintele argentinian a anunțat trei direcții principale. În primul rând, ceea ce ONU ar fi fost necesar să facă și nu a făcut. Apoi, ceea ce nu ar fi fost indicat să facă și totuși a făcut. În cele din urmă, poziția sa cu privire la inteligența artificială.

Milei începe cu tratatul din 1945: dreptul internațional, suveranitatea națiunilor, soluționarea pașnică a conflictelor. Apoi, el afirmă categoric: „Acest pact sacru a fost, de fapt, încălcat”. Organizația nu ar mai avea autoritate deoarece cuvintele sale nu mai au greutate în fața faptelor. „Nu lipsesc cuvintele sau rezoluțiile. Ceea ce lipsește sunt consecințele.”

În ceea ce privește bilanțul, acuzațiile sunt ample. Cei care ar fi fost necesar să garanteze securitatea colectivă și drepturile omului ar fi permis haosul, violența și terorismul. „Așa-zișii apărători ai drepturilor omului” ar fi acoperit dictaturi, regimuri care lapidează femei, ar fi votat „sistematic împotriva Israelului”, rămânând în același timp tăcuți în fața terorismului islamist și a masacrelor asupra creștinilor din Africa.

Apoi urmează al doilea aspect, și mai exploziv: ONU nu ar fi eșuat doar în misiunea sa. Ar fi reușit cu brio acolo unde nimeni nu i-a cerut să intervină. Agenda 2030, tutela morală asupra democrațiilor și, mai ales, pandemia. Milei acuză organizațiile dependente de „această instituție” că au promovat „închiderea forțată”, un „experiment global de control social deghizat în știință”, cu prețul locurilor de muncă, al educației și al milioanelor de vieți. El folosește cuvântul „genocid”. Argentina s-a retras din OMS. Mesajul este clar: cooperează, da; fii subordonat, nu.

În ceea ce privește inteligența artificială, el respinge reflexul de reglementare. Statul, ne amintește el, nu este o abstracțiune: este alcătuit din funcționari publici. A le oferi controlul asupra inovației înseamnă a le oferi puterea de a limita ceea ce pot crea alții. Acolo unde alții văd o amenințare care este necesar să fie reglementată, Milei vede „fabrica de ace a secolului al XXI-lea”. Argentina, spune el, se va poziționa „în avangarda libertății”: un cadru juridic deschis, răspundere limitată și impozitare atractivă.

Liniile directoare geopolitice nu sunt ascunse. Aliniere „fără ambiguitate” cu Occidentul, Statele Unite și Israel. Condamnarea atacurilor iraniene. Calificarea Gărzii Revoluționare Iraniene drept organizație teroristă. Căutarea dreptății pentru atentatele din 1992 și 1994 de la Buenos Aires. După discurs, ambasadorul israelian la ONU, Danny Danon, îl salută ca pe „un adevărat prieten al Statului Israel”.

Insulele Malvine, sau dovada neputinței

„Malvinas este pentru noi o cauză națională.” Milei repetă acest aspect. Aproape o treime din discurs este dedicată acestui subiect.

Argumentul său nu este doar istoric. Este unul instituțional. În 1976, Adunarea Generală a adoptat rezoluția 31/49, solicitând părților să se abțină de la modificări unilaterale atâta timp cât disputa rămâne deschisă. Cincizeci de ani mai târziu, spune Milei, rezoluția este intactă în arhive și neputincioasă în realitate. Proiectul petrolier Sea Lion avansează în baza unor licențe britanice, în ceea ce Buenos Aires consideră a fi platforma sa continentală. „Orice acțiune neautorizată de Republica Argentiniană constituie un act ilicit.”

Întrebarea centrală: la ce servește o rezoluție dacă cealaltă parte poate acționa în sens contrar timp de decenii fără represalii? Cei care respectă regulile nu câștigă nimic. Cei care le încalcă nu pierd nimic. Insulele Falkland încetează atunci să mai fie o simplă dispută bilaterală. Ele devin un test: este ONU capabilă să își aplice propriile reguli?

Milei răspunde cu acțiuni concrete. Note diplomatice, sancțiuni împotriva companiilor și a furnizorilor acestora, un proiect de lege în Congres. „Prea mult timp, guvernele argentiniene au ales o apărare discursivă. Am ales o apărare pașnică, practică și eficientă”. El solicită Londrei să reia negocierile, inclusiv privind exploatarea resurselor. Invită sectorul energetic să investească în Vaca Muerta. Dar stabilește o limită: Argentina nu va rămâne indiferentă față de exploatarea resurselor „sub ocupație externă ilegală. Nu vom sta cu mâinile-n sân și nu vom aștepta ca ONU să-și îndeplinească datoria. Vom prelua problema în propriile mâini!”.

În ceea ce privește statutul locuitorilor insulelor, el respinge principiul autodeterminării așa cum îl invocă Londra. Potrivit lui, și conform mai multor rezoluții privind decolonizarea, este vorba de o „populație stabilită” de puterea ocupantă pe un teritoriu a cărui suveranitate este contestată. Principiul ar exista pentru a elibera popoarele colonizate, nu pentru a consfinți rezultatul colonizării.

Londra închide ușa. Presa britanică se aprinde

Răspunsul britanic nu a întârziat. Într-o comunicare depusă la registrul ONU, Regatul Unit afirmă că nu are „nicio îndoială” cu privire la suveranitatea sa asupra Insulelor Falkland, Georgiei de Sud, Insulelor Sandwich de Sud și a zonelor maritime asociate. Nu vor avea loc negocieri privind suveranitatea atâta timp cât locuitorii nu doresc aceasta. Referire la referendumul din 2013: participare de 92%, 99,8% în favoarea menținerii statutului de teritoriu britanic de peste mări.

În sală, doi funcționari ai misiunii britanice au luat notițe în timpul discursului. Burnham, însă, nu s-a aflat în prima linie a răspunsului imediat. El stabilise deja linia de conduită cu o zi înainte.

Tabloidele nu au căutat nuanțele. The Sun a vorbit despre o „cerere scandaloasă” și despre un președinte care ar implora ONU să-l ajute să „pună mâna” pe Insulele Falkland. Sky News a scos în evidență respingerea autodeterminării. The Guardian a subliniat înăsprirea tonului. O parte a presei britanice a calificat chiar discursul drept „amenințător”.

Esența dezacordului nu s-a modificat din 1833. Ceea ce s-a modificat este abordarea argentiniană. Milei nu se mai mulțumește cu simple formalități diplomatice. El leagă cazul de o teză mai amplă: o instituție care nu sancționează pe nimeni nu mai este o instituție. Este o șaradă.

Macron, cu o zi înainte: pledoaria pentru templu

Pe 22 septembrie, Emmanuel Macron și-a ținut discursul de rămas bun la ONU. Mandatul său se încheie în mai 2027. Tonul este opus. Întrebarea pusă de la bun început: vrem să trăim într-o „stare naturală”, cu o revenire la „legea junglei” sau într-o „societate internațională civilizată”? Răspunsul: „Mai mult ca niciodată, avem nevoie de Națiunile Unite”. „Trăiască Națiunile Unite!”.

Președintele francez a apărat dreptul internațional, Curtea Penală Internațională, un „dublu moratoriu” asupra atacurilor împotriva infrastructurii energetice din Ucraina și Rusia, recunoașterea Palestinei și suveranitatea Libanului și a palestinienilor. El a vorbit despre o „nouă eră a barbariei” și a cerut să „nu se cedeze nimic” în fața spiritului de înfrângere.

Controversa a izvorât din Orientul Mijlociu. La câteva ore după ce Donald Trump și-a lăudat planul pentru Gaza ca pe un triumf diplomatic, Macron a vorbit despre o „așa-zisă pace” care „nu ar fi redeschis nici măcar o secundă căile umanitare”. „Trebuie oare să asistăm la acest spectacol care ne face pe toți de rușine?” A lovit cu pumnul în pupitru.

Apoi a urmat această frază, care a aprins spiritele: „Priviți ce se petrece în Cisiordania, unde în fiecare zi se comit încălcări [ale acordului de încetare a focului], în numele a ce? Hamas nu a acționat niciodată în Cisiordania.” Biroul lui Benyamin Netanyahu a denunțat o „absurditate grotescă”. El a reamintit asasinarea, cu două zile mai devreme, în ajunul Yom Kippur, a lui Netanel Shukrun, cetățean franco-israelian și tată a șase copii, ucis în mașină de un terorist afiliat Hamas în Cisiordania. Ambasadorul american în Israel, Mike Huckabee, a considerat discursul lui Macron „deconectat de realitate”.

Comentariile de pe internet au ironizat sala cu puțini participanți. La ONU, rândurile se golesc adesea în funcție de vorbitor și de oră. Aceasta nu este o dovadă în sine. Dar imaginea a circulat și a servit narațiunii: un președinte care apără o instituție pe care nimeni nu o mai ascultă cu adevărat, într-o sală care nu mai este obligatoriu să fie plină.

Netanyahu, două zile mai târziu, a răspuns cu aceeași monedă. El a făcut o remarcă ironică la adresa celor care, în Franța și în Marea Britanie, acuză Israelul de colonialism, în timp ce „ei sunt cei care au inventat termenul” și ale căror „colonii acopereau întreaga planetă”.

Doi președinți, două gramatici

Paralela nu este o invenție a rețelelor de comunicare virtuală. S-a desfășurat la un interval de douăzeci și patru de ore, în aceeași clădire, în fața aceluiași public.

Macron vorbește ca un apărător al sistemului. ONU este imperfectă, deci trebuie salvată. Regulile sunt încălcate, deci este nevoie de mai multe reguli. Forța revine, deci este nevoie de mai mult drept. Gestul este vertical, moral, instituțional. Se lovește cu pumnul pentru a celebra mai bine pupitrul.

Milei vorbește ca un lichidator de iluzii. ONU are un mandat. L-a trădat. A eșuat acolo unde ar fi fost necesar să acționeze și s-a arătat tiranică acolo unde nu avea ce căuta. O rezoluție fără consecințe nu este drept. Este doar hârtie. Insulele Falkland, pandemia, Israel, IA: atâtea dosare care demonstrează că discursul multilateral și-a pierdut greutatea.

Unul vrea să repare condominiul. Celălalt spune că administratorul încasează taxele și nu mai repară nimic.

Se poate respinge stilul lui Milei. Se poate considera excesivă echivalarea dintre pandemie și genocid. Se poate argumenta că dreptul insularilor la autodeterminare nu este un detaliu minor. De asemenea, ne putem aminti că și Argentina are o istorie a retoricii naționale în jurul Insulelor Falkland. Nimic din toate acestea nu șterge diagnosticul care lovește la față: o instituție care nu mai face distincție între cei care respectă regulile și cei care le încalcă încetează să mai fie un arbitru. Devine o administrație.

Macron, la rândul său, a ales calea opusă. Într-o lume în care Trump impune raportul de forțe, în care Israelul și aliații săi resping lecția europeană, în care Londra închide ușa negocierilor, președintele francez a reafirmat ritul obișnuit. Curajul de a fi optimist. Să nu cedezi nimic. Trăiască Națiunile Unite. Este în concordanță cu zece ani de „macronism” diplomatic. Este, de asemenea, discursul unui sistem care nu mai are altă resursă decât să se celebreze pe sine.

Ce a dezvăluit clipul

Postarea lui Paulo Spitzbarth a sintetizat efectul Milei mai bine decât un comunicat: sala a înghețat, diplomatul a tușit, traducătorul și-a căutat cuvintele, iar o parte a planetei a aplaudat fără să se afle în hemiciclu. ONU ca un „condominiu de lux al cărui administrator percepe o taxă suplimentară pentru a nu rezolva nimic”. Formula este populistă. Nu este însă lipsită de sens.

Căci scandalul nu constă doar în faptul că un președinte argentinian vorbește urât. Ci în faptul că un președinte argentinian spune ceva simplu, ce comunicatele oficiale ocolesc de zeci de ani: voi nu salvați lumea. Voi vă salvați mai întâi propriile posturi.

Macron a vrut să întruchipeze contrariul: ultimul european rațional în fața junglei. Problema este că jungla nu așteaptă să fie convinsă. Ea avansează în timp ce noi redactăm paragraful despre „societatea internațională civilizată”.

Două prezențe, două moșteniri posibile. Una încă mai caută confortul consensului. Cealaltă acceptă costul dezacordului. Una se adresează instituției. Cealaltă se adresează dincolo de instituție, oamenilor care nu mai cred în ea.

Citiți și:
Perversul neo-bolșevic, Nicușor Dan, a perorat de la tribuna ONU noua doctrină de cenzură a UE, încercând să argumenteze și anularea alegerilor, dar și cenzura celor care-l contestă online și pretutindeni
Uraganul Trump la New York: Manifest anti-globalist și atacuri în rafală la ONU, CPI și UNESCO: „Nu există vreun Guvern Global”

 

yogaesoteric
11 octombrie 2026