De ce își construiesc elitele tech refugii și care ar fi varianta românească

Oamenii care construiesc inteligența artificială își cumpără pământ cât mai departe de ea. Cei care ne vând viitorul își pregătesc adăpost pentru ziua în care acel viitor ar ieși prost.

La sfârșitul lunii septembrie, comunitatea Praxis a anunțat că va ridica un oraș lângă Colonia del Sacramento, în Uruguay, la o oră cu feribotul de Buenos Aires. Proiectul vine cu un miliard de dolari în trei ani, primii locuitori la mijlocul lui 2027 și o cultură nouă inspirată din Grecia antică, Roma și Renaștere. Fondatorul, Dryden Brown, fost surfer profesionist, promite inclusiv „yoga și DJ excelenți”. E a patra adresă a proiectului, după un loc niciodată precizat în Mediterana, după Groenlanda și după terenul de lângă o bază spațială militară din California. Orașul viitorului se mută mai des decât un chiriaș din Militari.

Moda este mai veche. Reid Hoffman, cofondatorul LinkedIn, a fost întrebat de The New Yorker, în 2017, câți miliardari din Silicon Valley și-au luat „asigurare de apocalipsă”, adică o casă, un teren sau un buncăr undeva departe. „Aș ghici peste cincizeci la sută”, a răspuns el. Noua Zeelandă era atunci destinația la modă.

Frica vine chiar din produsul lor, anume slujbe înlocuite de mașini, furie, străzi agitate. Scriitorul Douglas Rushkoff a povestit cum a fost plătit să le vorbească unor oameni foarte bogați despre viitorul tehnologiei, iar discuția a alunecat spre „Eveniment”, eufemismul lor pentru prăbușire. Un director de firmă de brokeraj l-a întrebat, cu toată seriozitatea, „Cum îmi păstrez autoritatea asupra gărzilor de securitate după eveniment?”. Ceilalți se gândeau la încuietori cu cifru pentru cămara cu mâncare.

Ar mai fi și neîncrederea în democrația însăși. „Nu mai cred că libertatea și democrația sunt compatibile”, scria Peter Thiel în 2009, în revista Cato Unbound. Refugiul devine astfel laborator, un loc unde regulile le scrie cine a plătit terenul. Brown o spune mai elegant. Inteligența artificială „ar putea crea bogăție la o scară pe care lumea n-a mai văzut-o”, iar el vrea să transforme o parte din AI în „locuri și instituții demne de ea”. Abundența e promisă tuturor, în vreme ce zidurile se ridică doar pentru câțiva, cei aleși.

La noi, experimentul are deja teren de probă, și aproape gratis. Casele bunicilor stau închise cu lacăt, iar în multe sate au rămas o mână de bătrâni și câinii lor. Ce caută miliardarii în dunele din Uruguay, adică pământ ieftin, liniște și o comunitate cu valori comune, noi am moștenit și am lăsat în paragină.

Varianta românească se poate face cu legile de azi. Ajung câteva zeci de familii, o biserică, o școală și o cooperativă care vinde brânză și lemn. Capcana ar fi cererea de autonomie. În Honduras, orașul privat Prospera a primit-o de la un guvern, a pierdut-o când Congresul următor a abrogat legea și a cerut apoi statului, la arbitraj internațional, aproape unsprezece miliarde de dolari.

Modelele de izolare care au ținut s-au născut departe de Silicon Valley. Chibuțurile israeliene au pornit acum mai bine de un secol, cu câțiva tineri, sape și mlaștini de desecat. Azi sunt aproape trei sute, iar din ele au ieșit firme ca Netafim, care vinde în toată lumea irigarea prin picurare. Au crescut însă din socialism, pe pământ dat de mișcarea sionistă și cu ajutor de stat când s-au îndatorat, iar cele mai multe au renunțat între timp la viața la comun. Mai aproape de gustul unui conservator român sunt huteriții din America de Nord, comunități creștine care țin ferme mari, cresc porci și găini la scară industrială și fac utilaje în ateliere proprii. Când o colonie trece de vreo sută cincizeci de suflete, cumpără pământ și întemeiază o colonie-fiică. Comunitatea crește prin înmulțire, fără să se umfle.

Satele s-au golit din motive foarte concrete. Oamenii au plecat după salarii, școli și spitale, iar aceleași motive vor goli orice comunitate nouă care nu are din ce trăi. O fermă modernă hrănește mii de oameni și dă de lucru doar câtorva zeci. Chibuțurile au înțeles asta devreme și au pus o fabrică lângă grajd. Un sat românesc de acest fel ar avea nevoie de laptele transformat în brânză, de un atelier, de turiști și de oameni care lucrează de acasă pentru firme din orașe. Rezistă comunitățile cu un liant mai tare decât entuziasmul de început, de regulă credința, și cu reguli clare despre cine intră și cine decide.

Elitele tech își fac copia de rezervă a civilizației de la zero, în nisip, cu arhitecți și DJ. Noi avem originalul, cu ulițe, fântâni, biserici de lemn și un pământ care a hrănit țara prin războaie și prin comunism. Îl lăsăm să se strice ca un fișier uitat pe un disc vechi. Apoi ne mirăm că alții plătesc un miliard pentru o copie.

Citiți și:
BBC: Miliardarii din domeniul tehnologiei par să se pregătească pentru dezastru. Ar fi cazul să ne facem griji?
Monarhia AI

yogaesoteric
11 septembrie 2026