Arsenalul escaladării imperiale
Înghețarea activelor, embargoul, controlul exporturilor și prețul folosirii lor
La începutul lunii ianuarie 2027 expiră două termene care definesc conflictul dintre Statele Unite și China. Pe 10 ianuarie se încheie armistițiul comercial pe care Washingtonul și Beijingul l-au prelungit în septembrie cu două luni. Secretarul Trezoreriei, Scott Bessent, a anunțat prelungirea pe 23 septembrie, iar Beijingul a confirmat-o pe 28 septembrie. Angajamente ferme privind pământurile rare și cipurile de inteligență artificială nu au existat. Aproape în același timp intră în vigoare un termen fixat de Pentagon: de la începutul lui 2027, contractele de armament nu mai au voie să conțină magneți permanenți proveniți din minerit, rafinare sau producție chinezească. Pentru perioada care urmează, ambele tabere se înarmează. Washingtonul lucrează la un proiect de lege care vizează mașinile de fabricat cipuri, iar Beijingul la un nou instrument care interzice entităților chineze să respecte sancțiunile străine.
Armele despre care vorbim se numesc înghețarea activelor, embargoul asupra materiilor prime și controlul exporturilor. Lucrează în tăcere, pot fi oricând negate, nu ucid pe nimeni și sunt totuși mijloace de putere de prim rang. Nu au fost inventate pentru acest conflict. Stau de zeci de ani într-un depozit din care fiecare guvern se servește și pe care fiecare îl completează. Textul de față descrie acest depozit: ce conține, ce efecte are, cum se uzează. Și pune o întrebare: al cui este el – al celui mai puternic sau al celui care stăpânește punctul de strangulare decisiv?
Teza mea are două părți. Structura stabilește ce instrumente se află la îndemână, fiindcă statele au nevoie de mijloace aflate sub pragul războiului. Cine le folosește însă cu efect depinde de poziția ocupată la punctul de strangulare, adică în acel loc al lanțului de aprovizionare care nu poate fi ocolit. Iar ceea ce a fost construit o dată se sedimentează: se depune sub formă de lege, instituție, listă și obișnuință și rămâne la îndemână chiar și după ce motivul pentru care a fost creat a dispărut de mult.
Constrângerea structurală și limitele ei
Statele au nevoie în permanență de mijloace care acționează sub pragul războiului. Spațiul dintre nota diplomatică și război este îngust, iar ceea ce se găsește acolo are trei avantaje. Poate fi gestionat politic, pentru că ocolește escaladarea militară directă. Permite presiunea asupra unor actori anume, în loc să tragă într-o confruntare un întreg sistem de alianțe. Și are un rol dublu: este semnal pentru adversar și, totodată, îngrădire reală a capacităților lui.
Acest cadru are o limită, iar ea este miezul subiectului. Cu cât un instrument este mai ușor de folosit, cu atât dinamica lui este mai greu de stăpânit. Sancțiunile financiare s-au extins de la blocarea unor conturi izolate la excluderea din sisteme întregi de plăți, iar controalele la export – de la produse la tehnologii și servicii. Fiecare pas mărește ceea ce cel vizat resimte ca amenințare la adresa propriei existențe. Cazul Iranului o arată. Când sancțiunile au atins SWIFT, rețeaua de mesagerie prin care băncile din toată lumea își procesează plățile, băncile internaționale au făcut, de frica pedepselor, mai mult decât li se cerea. Specialiștii numesc fenomenul „overcompliance”, adică exces de zel în respectarea regulilor. Efectul a mers mai departe decât și-au propus inițiatorii.
Escaladarea economică și cea militară nu se află, așadar, în lumi diferite. Se află pe aceeași scară și se deosebesc doar prin felul în care se exercită presiunea. Farmecul mijloacelor economice vine din iluzia că pot fi ținute sub control – până în clipa în care ținta le resimte ca pe o amenințare existențială.
Se adaugă uzura în timp. Fiecare rundă lasă ceva în urmă: baze legale, proceduri de autorizare, liste de sancțiuni, instituții specializate, rutine bine rodate. Acest sediment nu dispare odată cu motivul care l-a produs. El face ca data viitoare totul să fie mai ieftin și mai rapid, astfel că arsenalul crește cu fiecare rundă.
Instrumentele prezentului: trei logici
a) Refuzul capacității: controalele asupra cipurilor. Statele Unite nu controlează piața semiconductorilor, ci câteva noduri de neînlocuit. Printre ele se numără mașinile de litografie ale producătorului olandez ASML, cu care circuitele sunt imprimate pe plachete de siliciu, programele de proiectare de la Synopsys și Cadence, precum și procesoarele de înaltă performanță de la Nvidia. În octombrie 2022, Washingtonul a interzis exportul celor mai performante cipuri de inteligență artificială și al tehnologiei de fabricație aferente; în 2023 restricțiile au fost înăsprite, iar la sfârșitul lui 2024 li s-au adăugat memoriile de înaltă performanță. Presiunile asupra Olandei și Japoniei au urmărit ca aceleași mașini să nu ajungă în China pe această cale.
Efectul are două tăișuri. Controalele împing China spre producție proprie. În același timp, o criză a memoriilor provocată de inteligența artificială a deschis piața pentru producătorii chinezi. Vânzările mondiale de memorii flash (NAND) au fost în primul trimestru din 2026 de trei ori și jumătate mai mari decât cu un an înainte, în principal din cauza scumpirilor. Producătorul chinez YMTC și-a mărit cota de piață de la 8 la 13 la sută. Concurentul său CXMT a ajuns la aproape 8 la sută pe segmentul memoriilor de lucru (DRAM), față de 3 la sută cu un an în urmă. Criza nu a pornit de la controalele la export, dar le-a subminat efectul. Economistul Albert Hirschman a descris logica din spatele fenomenului încă din 1945: dependența comercială este o sursă de putere și, tocmai de aceea, îi împinge pe cei dependenți să-și creeze alternative care, cu timpul, devalorizează pârghia.
Mecanismul are și o a doua răsucire, vizibilă din 2025: interdicția se transformă în taxă. În aprilie 2025, Washingtonul a impus obligația de licență pentru H20, cipul construit de Nvidia special pentru China, iar în vară vânzarea a fost din nou permisă, în schimbul unei cote de 15 la sută din încasări. În decembrie, Trump a anunțat o taxă de 25 la sută pentru H200, un cip mai performant. Pe 13 ianuarie 2026, autoritatea pentru exporturi din cadrul Departamentului Comerțului a modificat modul de examinare a acestor cereri, trecând de la prezumția de respingere la evaluarea de la caz la caz, ceea ce înseamnă că o cerere nu mai este socotită respinsă din start. Cei 25 la sută se percep ca taxă vamală atunci când cipurile trec prin Statele Unite în drum spre China. Beijingul a răspuns cu contrapresiune: potrivit unor relatări, vama chineză nu a lăsat la început cipurile să intre, iar companiile au primit instrucțiuni să le cumpere doar în cazuri excepționale. Acolo unde pârghia refuza cândva accesul, ea a devenit acum o etichetă de preț, iar cealaltă parte refuză să plătească.
b) Controlul punctelor-cheie: pământurile rare. Pământurile rare sunt 17 metale folosite mai ales pentru magneții permanenți puternici din motoare, turbine eoliene și sisteme de armament. În 2025, China a furnizat circa 69 la sută din cantitatea extrasă și deține în jur de 90 la sută din prelucrare și din producția de magneți, ponderea fiind și mai mare în cazul pământurilor rare grele.
Această poziție dominantă este rezultatul unei politici industriale de durată. Lanțul materiilor prime arată cât de bine funcționează ea ca pârghie. În iulie 2023, Beijingul a introdus autorizații de export pentru galiu și germaniu, în august 2024 pentru stibiu (antimoniu), iar în decembrie 2024 a interzis cu totul exportul celor trei materii prime către Statele Unite. În februarie 2025 au urmat wolframul și telurul, împreună cu bismutul, molibdenul și indiul, iar în aprilie 2025 șapte pământuri rare medii și grele, cu tot cu magneți. Controlul introdus în aprilie 2025 este în vigoare și astăzi.
Pe 9 octombrie 2025, Beijingul a urcat restricțiile pe o nouă treaptă. Anunțul nr. 61 a fost prima reglementare chineză privind pământurile rare cu aplicare extrateritorială, adică valabilă și dincolo de granițele Chinei, și cu un prag de 0,1 la sută. Chiar și materialele pentru magneți permanenți sau țintele de pulverizare (materiale de acoperire folosite la fabricarea cipurilor) produse în străinătate au nevoie de autorizație chineză dacă pământurile rare chinezești reprezintă cel puțin 0,1 la sută din valoarea lor. Nu este un drept de veto asupra „fiecărui dispozitiv”, ci posibilitatea unui veto asupra unei părți însemnate din producția mondială de magneți. Specialiștii au descris măsura ca pe o oglindă a regulilor americane pentru semiconductori, și exact așa a și fost gândită.
Regula este suspendată din 7 noiembrie 2025 până pe 10 noiembrie 2026, în schimbul suspendării pe un an a unei reguli americane care extinde restricțiile asupra filialelor companiilor aflate pe listele negre (așa-numita „regulă a celor 50 la sută”). S-a anunțat o prelungire a suspendării până pe 10 ianuarie 2027, dar la sfârșitul lui septembrie ea nu fusese încă publicată oficial. În confirmarea armistițiului comercial, Beijingul nu a pomenit explicit pământurile rare.
Washingtonul este vulnerabil aici. Potrivit unei analize din aprilie 2025 a firmei de date Govini, circa 80.000 de componente din 1.900 de sisteme de armament americane conțin stibiu, galiu, germaniu, wolfram sau telur, materii a căror ofertă mondială este dominată de China. Aproape 78 la sută dintre sisteme ar putea fi astfel afectate. Cifra nu dovedește o dependență certă, dar dă măsura acestui punct de strangulare.
c) Infrastructura financiară: înghețarea activelor. Înghețarea, în 2022, a circa 300 de miliarde de dolari din rezervele Băncii Centrale a Rusiei nu lucrează ca o interdicție comercială. Ea acționează prin intermediarii financiari și limitează capacitatea de a susține cursul de schimb, de a stabiliza băncile și de a plăti importurile. Rusia a compensat în parte pierderea prin veniturile din materii prime și prin redirecționarea fluxurilor comerciale. O înghețare de active lovește cel mai tare atunci când este combinată cu restricții asupra veniturilor din export.
În 2026 prinde contur mecanismul de ripostă. În decembrie 2025, Uniunea Europeană a transformat înghețarea activelor Băncii Centrale a Rusiei aflate în Europa, în valoare de circa 210 miliarde de euro, într-o măsură pe termen nelimitat. S-a sprijinit pentru aceasta pe un articol de urgență din tratate, care cere doar majoritate calificată și anulează dreptul de veto al unor state luate separat, cum este Ungaria.
Cea mai mare parte, circa 185 de miliarde de euro, se află la Euroclear, depozitarul belgian de valori mobiliare. Banca Centrală a Rusiei a atacat regulamentul pe 27 februarie la Curtea de Justiție a Uniunii Europene; din informațiile disponibile, o decizie nu a fost încă luată. În plus, a dat în judecată Euroclear la Moscova. Curtea de Arbitraj din Moscova i-a acordat pe 15 mai 200 de miliarde de euro și a dispus pe 26 mai executarea imediată a hotărârii. Euroclear nu recunoaște competența instanței și a contestat hotărârea, iar fondurile rămân blocate.
Memoria arsenalului
Japonia, 1941: blocadă financiară plus embargo asupra resurselor. Embargoul petrolier trece drept declanșatorul atacului japonez, dar mecanismul a fost înghețarea activelor. Ordinul executiv nr. 8832 al lui Roosevelt, semnat pe 26 iulie 1941 și anunțat cu o zi înainte, se întemeia pe „Trading with the Enemy Act”, legea din 6 octombrie 1917 privind comerțul cu inamicul, și bloca toate activele japoneze din Statele Unite. Totodată, la cererea lui Chiang Kai-shek, au fost înghețate și activele chineze, ca sprijin pentru guvernul de la Chongqing. Potrivit cercetărilor lui Edward Miller, bazate pe documente desecretizate ale Trezoreriei și ale Rezervei Federale, Japonia a rămas fără rezervele în dolari cu care își plătea petrolul și materiile prime.
Partea cea mai interesantă din concluziile lui Miller privește intenția. Roosevelt voia să aducă Japonia la masa rațiunii, nu să o îngenuncheze. Funcționarii din jurul lui Dean Acheson, de la Departamentul de Stat, au înăsprit însă blocada, refuzând să elibereze dolarii necesari. Aparatul administrativ a mers mai departe decât intenția președintelui. Este ideea de sedimentare în forma ei cea mai timpurie: un instrument capătă o dinamică proprie, care trece peste voința celor care l-au creat.
Lecția nu este „embargo, apoi Pearl Harbor”. Atunci când blocada financiară și embargoul asupra resurselor lovesc împreună ținta în ceea ce are ea vital, aceasta poate să escaladeze în loc să cedeze. Tiparul se repetă în 2022, în cazul Rusiei, și în 2025, în disputa pentru pământurile rare și cipuri.
COCOM: o performanță administrativă. Comitetul de Coordonare pentru Controlul Multilateral al Exporturilor a supravegheat, din 1949 până la desființarea sa în 1994, exportul de tehnologie către blocul răsăritean, din care făcea parte și România, pe fondul unor tensiuni permanente între Statele Unite și Europa. Statele europene contestau lungimea listelor, iar aplicarea era laxă. Faptul că a rezistat peste patru decenii a fost, în sine, o performanță.
Diferența față de 1973. Statele arabe producătoare de petrol controlau fluxul, adică volumul producției, iar acesta a putut fi ocolit prin piețe spot, contracte pe termen lung și surse alternative precum Marea Nordului și Alaska. China controlează, în schimb, capacitatea de prelucrare: variată din punct de vedere chimic, mică din punct de vedere cantitativ, dar foarte concentrată tehnologic. Lecția din 1973 a fost că diversificarea este posibilă. Lecția din 2025 este că diversificarea costă mult și durează.
Uzura și contramăsurile
Agenția Internațională a Energiei. AIE a fost înființată în 1974, ca răspuns la șocul petrolier. Pe 11 martie 2026, cei 32 de membri ai săi au hotărât în unanimitate cea mai mare eliberare de rezerve de petrol din istoria agenției: 400 de milioane de barili, a șasea acțiune coordonată. Motivul a fost blocarea Strâmtorii Ormuz după izbucnirea războiului împotriva Iranului, pe 28 februarie.
În 2025, prin această strâmtoare treceau în medie 20 de milioane de barili pe zi, cam un sfert din comerțul mondial cu petrol pe mare. În martie, potrivit datelor AIE, exporturile coborâseră sub zece la sută din nivelul de dinainte de război. La o socoteală simplă, 400 de milioane de barili înseamnă aproximativ douăzeci de zile din acest flux, iar eliberarea lor se întinde pe o perioadă mai lungă, în funcție de situația fiecărui membru. Pârghia agenției nu stă, prin urmare, în livrările de înlocuire, ci în așteptări: ea este necesar să arate că țările consumatoare acționează împreună și să tempereze astfel prima reacție de panică. În 2022 strategia a funcționat, pentru că volumele de pe piață au rămas în esență aceleași și doar fluxurile comerciale au fost redirecționate. În 2026 ea își atinge limitele, pentru că lipsesc chiar volumele.
Situația nu s-a liniștit nici până acum. Un armistițiu de la începutul lui aprilie nu a adus o redeschidere durabilă; Statele Unite au impus din 13 aprilie o blocadă navală asupra porturilor iraniene, iar în iulie au avut loc noi atacuri. Potrivit relatărilor de presă și serviciilor de urmărire a navelor, traficul de la începutul lui octombrie este cu mult sub nivelul de dinainte de război, iar Iranul leagă redeschiderea de îndeplinirea a șapte condiții.
Blocada devine taxă de trecere, pârghia devine motor al contramăsurilor. MP Materials, compania care exploatează mina Mountain Pass din California, a obținut de la guvernul american, intrat în acționariat ca mare acționar, un preț minim garantat de 110 dolari pe kilogramul de oxid de neodim-praseodim, pe zece ani, și un împrumut de 150 de milioane de dolari pentru separarea pământurilor rare grele. Grupul australian Lynas plănuia o instalație de separare în Texas, a cărei construcție a devenit incertă. În martie 2026, grupul a semnat cu Pentagonul o scrisoare de intenție cu caracter obligatoriu pentru achiziții de circa 96 de milioane de dolari, pe patru ani, tot la prețul minim de 110 dolari. Astfel de instalații sunt scumpe, dar, odată construite, greu se mai închid. Nu dispar atunci când vine detensionarea și devin ele însele ținte: în iunie, potrivit unor relatări concordante, Beijingul a trecut zece companii americane pe lista sa de control al exporturilor, între ele și MP Materials.
Al cui este arsenalul? Structură și punct de strangulare
Trei administrații, o singură linie. Controalele tehnologice americane față de China supraviețuiesc schimbărilor de la Casa Albă: Trump în primul mandat, Biden cu principiul „curte mică, gard înalt”, apoi extinderea sub Trump. Strategia de Securitate Națională din 4 decembrie 2025 face din lanțurile de aprovizionare, din mineralele critice și din „primul lanț de insule” (Japonia, Taiwan, Filipine) o temă permanentă. Analiștii caselor de avocatură o descriu ca pe o recalibrare a competiției, fără decuplare, cu un control mai strict al portițelor lăsate deschise la aliați și cu avantaje pentru partenerii care își aliniază controalele.
În aceeași direcție merge „MATCH Act”, proiect de lege depus în Camera Reprezentanților pe 2 aprilie 2026. El urmărește extinderea controalelor asupra echipamentelor de producție a cipurilor și asupra întreținerii lor și numește explicit companiile SMIC, Huawei, Hua Hong, YMTC și CXMT. Olandezii și japonezii ar avea 150 de zile pentru a-și alinia reglementările; altfel riscă o aplicare unilaterală din partea Statelor Unite. Deocamdată proiectul nu a devenit lege.
Aceeași linie rămâne negociabilă. După summitul de la Busan, de la sfârșitul lui octombrie 2025, China a amânat aplicarea la scară mondială a regulilor din 9 octombrie și a acordat utilizatorilor finali americani autorizații generale, la scurt timp după ce Trump amenințase cu taxe vamale drastice și cu controale asupra programelor informatice critice. Controalele la export sunt, pe lângă instrument de securitate, și monedă de schimb în negocieri.
Poziția la punctul de strangulare. Dacă politica ar fi dictată doar de structură, nu ar conta cine ține pârghia în mână. În realitate, rolurile s-au inversat. După ce China și-a construit industria de prelucrare a pământurilor rare, Statele Unite au ajuns în postura celui dependent. Aceasta nu este o simplă constrângere structurală, ci rezultatul unor investiții îndelungate în anumite puncte de strangulare.
Arsenalul ajunge la terți. Statele Unite au sancționat cinci rafinării chineze, între care Hengli, pentru că au cumpărat țiței iranian. Pe 2 mai 2026, Beijingul a răspuns cu primul ordin de blocare (”Blocking Order”) din istoria sa. Acesta interzice entităților chineze și, după interpretarea caselor de avocatură, inclusiv băncilor și asigurătorilor străini să se conformeze acestor sancțiuni. Ordinul se sprijină pe regulile de blocare din 2021 și, potrivit relatărilor, pe un regulament al Consiliului de Stat emis în aprilie. La nici două săptămâni după aceea a început summitul de la Beijing. Dacă ținta sancțiunilor este Iranul sau China, nu se poate stabili doar din măsurile luate. Cine vrea să arate că este vorba despre China găsește aici un indiciu, iar cine pleacă de la ideea unui efect colateral găsește altul. Sigur este că instrumentele nu-l mai ating de mult doar pe adversar, ci pe toți cei care fac comerț cu el.
Impasul strategic. După summitul din mai de la Beijing și vizita de stat din septembrie la Washington, ambele părți își păstrează obiectivele, dar recunosc cât ar costa urmărirea lor fără nicio limită. Trump a numit vânzările de arme către Taiwan „o foarte bună monedă de schimb” în relația cu Beijingul. Nu este o detensionare: restricțiile asupra cipurilor au rămas neschimbate, iar Statele Unite acuză China că nu își respectă angajamentele privind livrările de pământuri rare.
Concluzie: echilibrul dintre escaladare și dezescaladare
Ce se petrece când pauza aceasta se termină? Răspunsul începe să se vadă: ambele părți se pregătesc pentru runda următoare și păstrează, în același timp, o stabilitate de fațadă. Trump a anunțat încă două întâlniri cu Xi, în noiembrie, la summitul APEC de la Shenzhen, și în decembrie, la summitul G20 de la Miami. Ele creează ocazii de dialog, dar mai ales termene-limită. După părerea mea, Beijingul socotește că timpul lucrează pentru el, fiindcă Statele Unite nu se pot desprinde în câteva luni de pământurile rare chinezești. Faptul că, în același timp, frânează cumpărarea cipului H200 poate fi citit ca un pariu pe propria industrie de cipuri. Washingtonul pariază pe inteligența artificială ca multiplicator de putere.
Extinderea arsenalului este, așadar, mai mult decât o urmare a deciziilor din trecut. Este răspunsul la investițiile adversarului în punctele de strangulare. Dacă una dintre părți blochează un nod, reacția rațională a celeilalte este să-și creeze alternative sau să-și construiască o contrapondere. Structura stabilește meniul, iar alegerea o fac investițiile concrete, capacitatea de a conduce alianțe și voința politică. Procesul nu merge înainte de la sine.
Întrebarea rămasă deschisă nu este, prin urmare, cine câștigă. Deschisă rămâne întrebarea ce echilibru se așază atunci când ambele părți înțeleg că punctele lor vulnerabile pot fi exploatate de adversar. Anii 2025 și 2026 dau un răspuns provizoriu: un ciclu de escaladare și dezescaladare, în care fiecare aparentă relaxare adună instrumente pentru runda următoare, mai precisă.
Autor: Dirk Ellerbrock
Citiți și:
Două arme fluturate, dar care nu pot fi folosite
Armele – vițelul de aur al belicoșilor
yogaesoteric
13 octombrie 2026