Armele – vițelul de aur al belicoșilor
Când politicienii radiază de bucurie în fața avioanelor de vânătoare, mângâie rachetele, iar tehnologia de război ajunge o experiență în sine
Există imagini care spun mai mult decât o mie de declarații guvernamentale. Pe 18 septembrie 2026, ministrul federal al Apărării, Boris Pistorius, se afla la Fort Worth, în statul american Texas, în fața primului F-35A al Germaniei – un avion de vânătoare ultramodern și polivalent, conceput pentru misiuni militare care se încheie cu distrugere și moarte. Lockheed Martin a organizat evenimentul, Bundeswehrul și-a primit noua „jucărie” – iar Pistorius strălucea de fericire.
În timp ce eram în fața televizorului, m-am gândit fără să vreau la una dintre cele mai cunoscute povestiri din Vechiul Testament: dansul în jurul vițelului de aur. Moise coboară de pe muntele Sinai. În mâini ține cele două table ale Legii. Ajuns jos, își vede poporul, care între timp și-a făcut un vițel de aur și dansează în jurul lui. Obiectul făcut de ei înșiși a devenit obiect de venerație. Moise reacționează, cum se știe, cam nediplomatic: aruncă tablele la pământ și le sparge.
Desigur, Boris Pistorius nu e un israelit la Sinai, iar un F-35 nu e un vițel de aur. Paralela se află pe alt plan: în exaltarea unui obiect făcut de om, căruia i se atribuie siguranță, putere și, în cele din urmă, mântuire. Vițelul de aur al vremurilor noastre nu e din aur. E făcut din titan, aluminiu, materiale compozite, componente electronice, senzori și exploziv. Și costă miliarde.
Pistorius și vițelul lui zburător
Primul F-35A al Germaniei a fost prezentat festiv pe 18 septembrie la Lockheed Martin, în Fort Worth. Pistorius a declarat:
„Acesta este începutul unei noi ere pentru Forțele Aeriene.”
Aparatul ar fi „cel mai modern avion de luptă din lume”.
S-ar putea obiecta: ce altceva ar fi necesar să facă un ministru al Apărării? Firește că el este necesar să se ocupe de dotarea armatei. Firește că un stat este necesar să-și echipeze soldații cum se cuvine. Și, firește, având în vedere numeroasele războaie care încalcă dreptul internațional, se poate susține că descurajarea presupune putere militară. Pistorius însuși își justifică explicit poziția prin dorința de a preveni un război. În 2024 declara în Bundestag:
„Trebuie să fim capabili de război până în 2029”,
adăugând că Germania trebuie să descurajeze, „pentru a nu se ajunge la extreme”.
Tocmai sintagma „capabil de război” îmi sare în ochi. Nu e nicidecum o noutate lingvistică a zilelor noastre. Termenul e atestat încă din 1826, a cunoscut o puternică ascensiune în Imperiul German, marcat de militarism, și și-a atins apogeul istoric în contextul Primului Război Mondial. Tocmai acest cuvânt este ridicat din nou la rang de concept politic central în Germania secolului XXI.
Consider această retorică extrem de periculoasă. Limbajul nu doar descrie realitatea socială, ci o poate și schimba. Cine îi explică populației, ani la rând, că Germania trebuie să devină „capabilă de război” mută limitele a ceea ce se consideră normal. Războiul nu mai apare ca o ruptură extremă a civilizației, pe care este necesar să o prevenim prin toate mijloacele rezonabile, ci tot mai mult ca un scenariu pentru care statul și societatea ar fi necesar să se pregătească. Tancurile, rachetele, avioanele de luptă, adăposturile antiaeriene, transportul răniților și infrastructura militară devin astfel, pas cu pas, parte din cotidianul politic.
De ce un ministru al Apărării nu vorbește cu aceeași insistență despre faptul că Germania este necesar să devină capabilă de pace?
De ce nu se vorbește măcar la fel de energic despre extinderea canalelor diplomatice, despre medierea conflictelor de interese, despre înțelegerea intereselor de securitate ale celeilalte părți, despre relansarea controlului armamentelor și despre crearea unei ordini europene de securitate care să facă războiul mai puțin probabil? Capacitatea de a face pace nu înseamnă lipsă de apărare. Înseamnă a considera forța militară ultima soluție și a epuiza mai întâi toate posibilitățile diplomatice.
Mi-ar plăcea să mă obișnuiesc cu un limbaj al păcii – nu cu unul al războiului. Pentru că, la nevoie, în spatele termenului „capacitate de război”, care sună aproape tehnic, nu se ascunde nimic abstract. Războiul înseamnă trupuri sfârtecate, oameni arși, soldați și civili morți, copii traumatizați, orașe distruse și familii care este necesar să-și îngroape morții. Cine readuce firesc cuvântul „război” în cotidianul politic ar fi normal să spună deschis ce înseamnă de fapt războiul.
Din punctul meu de vedere, Germania nu are nevoie de o educație a societății pentru capacitatea de război. Germania are nevoie de o renaștere a capacității de a face pace.
Un F-35 nu e un smartphone, nici o mașină electrică, nici un nou model de trenuleț electric. Lockheed Martin însuși promovează acest tip de avion ca fiind deosebit de letal. În plus, F-35-ul german ar urma să asigure participarea Germaniei la programul nuclear. Este o armă. Scopul ei nu e să transporte oameni de la A la B. Scopul ei militar constă în identificarea țintelor, folosirea armamentului și, la nevoie, în distrugere și ucidere. Un stat poate considera asta necesar din motive de politică de securitate. Dar de când ar fi ceva normal să arăți ca un copil sub bradul de Crăciun?
Nu mă deranjează că un ministru al Apărării inspectează un F-35. Mă deranjează estetizarea militarului, entuziasmul și strălucirea din priviri în fața unui sistem de armament a cărui destinație reală, la nevoie, e distrugerea și moartea.
Markus Söder și tandrețea față de Taurus
O a doua imagine mi-a rămas în memorie: Markus Söder la firma de armament MBDA din Schrobenhausen. În fața lui: Taurus KEPD 350. O rachetă de croazieră cu o rază de acțiune de peste 500 de kilometri. Potrivit producătorului, Taurus poate fi folosită împotriva buncărelor, podurilor, aerodromurilor și a altor ținte militare.
În fotografiile de la vizită îl vedem pe Söder chiar lângă rachetă, privind-o și atingând-o. Scena pare aproape tandră. După gustul meu, nu mai lipsește decât să-i dea rachetei Taurus un nume de alint. Ar fi amuzant, poate, dacă ar fi vorba de o mașină de epocă. Dar e vorba de o rachetă de croazieră.
Iar afirmația lui Söder a fost fără echivoc:
„Această armă trebuie folosită.”
Să ne oprim o clipă asupra acestei fraze. Nu: „Această armă trebuie să existe.” Nu: „Această armă servește descurajării.” Nu: „Sperăm să nu fie nevoie să fie folosită vreodată.” Ci: „Această armă trebuie folosită.” În acest context, termenul „armă de apărare” capătă o rezonanță ciudată.
Söder a descris Taurus și ca fiind „cea mai puternică armă de descurajare” a Germaniei și a cerut atunci livrarea ei către Ucraina. Guvernul landului Bavaria a documentat ulterior în detaliu această apariție. Imaginea politicianului lângă racheta de croazieră și fraza care o însoțește alcătuiesc, după mine, un tot. Arma nu mai e prezentată ca un rău necesar. Devine un simbol politic, o dovadă de hotărâre, o dovadă de forță de conducere – un vițel de aur.
Annalena Baerbock: o scurtă vizită într-un avion de vânătoare
Și mai e și Annalena Baerbock. Celebra fotografie a fost făcută pe 13 septembrie 2023, când fosta ministră de Externe a vizitat programul comun euro-NATO de instruire a piloților de vânătoare de la baza aeriană Sheppard, din Texas, și a primit explicații despre un avion de antrenament T-6. Imaginile o arată zâmbind – ca să spunem așa, eufemistic – în carlingă.
Fosta ministră de Externe a apreciat pregătirea piloților germani de vânătoare în Texas drept o contribuție la securitatea Germaniei, a Europei și a NATO. Asta se poate justifica din perspectiva politicii de securitate. Numai că mă întreb de ce politica occidentală pune acum atâta preț pe punerea în scenă a puterii militare. De ce trebuie ca tehnologia de război să arate „cool”? De ce trebuie ca politicienii să stea în tancuri, să urce în avioane de vânătoare sau să atingă rachete? De ce inaugurările fabricilor de muniție devin prilej de ședințe foto politice?
Friedrich Merz: „O aventură frumoasă”
Friedrich Merz oferă un alt exemplu de manual. Pe 20 iunie 2024, pe atunci președinte al CDU, s-a urcat într-un Eurofighter la baza aeriană Laage și a zburat aproximativ o oră. I s-a permis chiar să piloteze el însuși avionul o vreme.
După aterizare, Merz a coborât din avionul de vânătoare – potrivit agenției dpa, „cu un zâmbet pe buze” – și a declarat:
„O aventură frumoasă. A fost distractiv.”
Firește, un politician are dreptul să se distreze în timpul unui zbor. M-aș fi distrat și eu. Dar și aici merită să privim mai atent. Un Eurofighter nu e o atracție de bâlci. E un sistem de armament extrem de sofisticat. Iar când politicieni de vârf urcă la bordul unor avioane de luptă și vorbesc apoi în public despre „aventură” și „distracție”, se creează o imagine a armatei care are puțin de-a face cu ce înseamnă în realitate un război.
La capătul unei rachete nu există nicio aventură. Acolo sunt explozii, trupuri mutilate, membre smulse, oameni arși, soldați morți, civili morți, copii traumatizați și familii distruse. Asta e războiul. Nu „Top Gun”.
Macron și „economia de război”
Și președintele Franței, Emmanuel Macron, și-a adus contribuția la noua terminologie. Încă din 2022 vorbea despre o „économie de guerre” franceză, o economie de război. În aprilie 2024 a vizitat, la Bergerac, în sud-vestul Franței, o nouă linie de producție de pulbere pentru muniție. Acolo a apărat economia de război și din perspectivă economică, invocând producția, locurile de muncă și valoarea adăugată.
Aici, reînarmarea atinge un aspect care mă îngrijorează și mai mult. Armele creează locuri de muncă. Muniția creează locuri de muncă. Tancurile creează locuri de muncă. Rachetele creează locuri de muncă. Avioanele de vânătoare creează locuri de muncă. Și, la un moment dat, din toate acestea se naște o logică economică aproape perversă: cu cât amenințarea e mai mare, cu atât cererea e mai mare. Cu cât cererea e mai mare, cu atât portofoliile de comenzi sunt mai pline. Cu cât comenzile sunt mai multe, cu atât industria de armament crește mai puternic.
Și cu cât o economie națională devine mai dependentă de această industrie, cu atât devine mai incomodă o întrebare simplă: ce se petrece cu acest model de afaceri dacă vine cu adevărat pacea?
Industria de armament din Europa crește
Nu e vorba aici de o formulare retorică abilă din partea mea. Industria europeană de armament își extinde masiv capacitățile. O analiză a Financial Times pe circa 150 de unități de producție ajungea, în 2025, la concluzia că, de la începutul atacului rusesc de amploare asupra Ucrainei, fabricile de arme din Europa și-au extins suprafețele de producție de aproximativ trei ori mai repede decât înainte. S-au adăugat peste șapte milioane de metri pătrați de spațiu industrial nou.
Și Ursula von der Leyen a vizitat, în august 2025, marea fabrică bulgărească de muniție VMZ din Sopot și a plasat extinderea producției europene de armament în contextul securității Europei și al sprijinului pentru Ucraina.
Susținătorii acestei politici argumentează că Europa și-a neglijat decenii la rând capacitățile militare și că, în fața războiului de agresiune al Rusiei, este necesar să ofere o descurajare credibilă. Asta e o perspectivă. Cealaltă întrebare e: când se alunecă de la capacitatea de apărare necesară la o militarizare a societății? Această limită merită mult mai multă atenție decât primește acum. Se poate ca în Europa să o fi depășit deja.
De la răul necesar la fetiș
O societate democratică poate avea nevoie de forțe armate și, în același timp, să deteste războiul. Poate respecta soldații și, totuși, să vadă armele drept ceea ce sunt: instrumente ale violenței organizate. Se poate apăra fără a transforma capacitatea de război într-un ideal social. Poate descuraja fără a fetișiza armele.
Despre asta e vorba pentru mine. Problema nu începe cu existența unei armate. Începe acolo unde armele capătă o încărcătură emoțională, unde politicienii pozează în fața lor, unde avioanele de luptă promit aventuri, unde rachetele de croazieră sunt mângâiate aproape cu dragoste, unde fabricile de armament devin purtătoare de speranță pentru politica economică, unde se discută despre miliarde pentru sisteme de armament cu o naturalețe care ar fi de neimaginat în cazul școlilor, spitalelor, pensiilor sau îngrijirii – și unde limbajul războiului se strecoară treptat în viața de zi cu zi a societății.
Vițelul de aur promite siguranță
Poate de aceea funcționează atât de bine metafora vițelului de aur. Un idol nu este neapărat necesar să fie din aur. Un idol apare acolo unde unui obiect i se atribuie un efect aproape magic: mai multe arme înseamnă mai multă siguranță. Mai multe rachete, mai multă siguranță. Mai multe avioane de luptă, mai multă siguranță. Mai multă muniție, mai multă siguranță. Mai multă descurajare, pace.
Până la un punct, asta poate fi o logică de politică de securitate. Istoric vorbind, descurajarea a prevenit sau a limitat războaie. Susținătorii ei subliniază în special că un potențial agresor renunță la atac dacă i se pare că acesta are costuri incalculabil de mari. Numai că de aici nu se poate deduce o lege a naturii.
Înarmarea generează și contraînarmare. Percepțiile de amenințare generează contraamenințări. Planurile militare ale unei părți nu sunt percepute automat de cealaltă parte drept măsuri defensive. Din descurajare poate apărea o dilemă de securitate: fiecare se înarmează, chipurile, doar pentru propria securitate – și, în final, toți se simt mai nesiguri. Despre asta ar fi necesar să se discute, domnule Merz, domnule Macron, domnule Burnham și doamnă von der Leyen!
Unde sunt imaginile diplomației?
Mi-ar plăcea să văd alte imagini: un ministru german de Externe care radiază de bucurie pentru că, după luni de negocieri, s-a ajuns la un armistițiu. Un cancelar federal care ține entuziasmat în mâini un tratat de control al armamentelor. Un președinte francez care anunță cu mândrie că o nouă arhitectură europeană de securitate face războiul mai puțin probabil. Politicieni care pregătesc negocieri de pace cu aceeași energie cu care se inaugurează fabrici de armament. Diplomați apreciați pentru negocieri la fel de mult cum sunt generalii pentru puterea militară.
De ce par astăzi asemenea imagini aproape naive? Poate că asta e, de fapt, evoluția îngrijorătoare. Nu faptul că Europa are arme. Ci faptul că armele au voie din nou să exercite o fascinație.
Ce s-a petrecut cu societatea?
Și așa ajung la întrebarea care nu-mi dă pace când văd imaginile cu Pistorius, Söder, Baerbock și Merz: ce s-a petrecut cu o societate în care atitudinea publică față de arme devine tot mai nepăsătoare?
Germania cunoaște urmările trufiei militare mai bine decât aproape orice altă țară. „Niciodată război” a fost cândva altceva decât o formulă sentimentală. A fost o lecție învățată din milioane de morți, orașe distruse, oameni mutilați și o catastrofă morală.
Capacitatea de apărare și capacitatea de a păstra pacea nu se exclud reciproc. Un stat are dreptul să se apere. Este necesar să se poată discuta despre asta cu luciditate. Dar luciditatea e altceva decât entuziasmul. O rachetă de croazieră nu merită niciun fel de afecțiune. Un avion de vânătoare nu e o jucărie. O fabrică de muniție nu e un parc de distracții. Iar războiul nu e o aventură.
Poate că Europa ar face bine să coboare din când în când de pe munte și să privească în jur, să vadă în jurul a ce se dansează între timp. Vițelul de aur e de mult printre noi. Poartă nume precum Taurus, F-35, Eurofighter, Storm Shadow și SCALP.
Și în timp ce politicienii zâmbesc în fața lor, iar aparatele de fotografiat țăcăne, se pierde ușor din vedere o constatare simplă: armele sunt construite ca să amenințe oameni, să distrugă lucruri și să ucidă oameni în război. Cine le consideră necesare din motive de apărare poate avea argumentele lui.
Dar o societate civilizată nu ar fi niciodată cazul să înceapă să le iubească.
Autor: Uwe Froschauer
Citiți și:
NATO va dubla sau tripla focoasele nucleare americane
Stimulentele absurde pentru recurgerea la forța militară
Demontarea culturii războiului. Cum militarizarea ne modelează viața de zi cu zi
yogaesoteric
25 septembrie 2026