Fabrica în două schimburi. Cum a lucrat rotativa vreme de treizeci de ani și de ce s-a oprit, pe înțelesul tuturor
Simplu și clar, un guvern al României există numai dacă cel puțin 233 dintre cei 464 de deputați și senatori votează pentru el. Președintele desemnează, iar Parlamentul învestește. Asta înseamnă că un guvern nu se naște nici din voința președintelui, nici din însușirile celui desemnat, ci dintr-un număr, iar cine nu are numărul nu are guvern, oricum s-ar numi acest guvern.
Din 5 mai 2026, ziua în care Parlamentul l-a demis pe Ilie Bolojan printr-o moțiune de cenzură votată de PSD și AUR cu 281 de voturi, România nu mai are un guvern cu puteri depline. Un guvern demis îndeplinește numai actele necesare administrării treburilor publice, adică semnează doar hârtiile curente. În cinci luni, președintele a desemnat trei premieri și niciunul nu a ajuns la 233. Eugen Tomac a renunțat după zece zile, în iunie, fără să mai ajungă la vot, Adrian Veștea a fost respins pe 22 iunie, cu 189 de voturi, iar Siegfried Mureșan pe 30 septembrie, cu 182. Distanța până la prag nu a scăzut de la o încercare la alta, ci a crescut, de la 44 de voturi la 51. Pe 5 octombrie, președintele Nicușor Dan a chemat din nou partidele la Cotroceni și a anunțat al patrulea nume: Luca Niculescu.
Când trei oameni diferiți, cu susțineri diferite, se opresc la același prag, cauza nu stă în oameni, oricât ar vrea televiziunile să ne facă să credem asta, ci în pragul pe care niciunul nu-l mai poate trece. Ceea ce s-a rupt este un angrenaj vechi de treizeci de ani, care asigura numărul înainte de orice vot. Ruptura s-a produs acum doi ani, când un om fără partid a dovedit că poarta puterii poate fi ocolită. De atunci, numărul nu se mai adună înăuntru. Se adună afară, în stradă, și crește.
Rotația mică
Timp de trei decenii, statul român a funcționat ca o fabrică în două schimburi, în care un schimb era PSD, celălalt PNL, sub toate formele sale, iar între ele stătea UDMR, cu o constanță nefirească. Schimburile uneori alternau, alteori lucrau împreună, cum au făcut-o din 2021 până în primăvara lui 2026, dar fabrica nu s-a oprit niciodată. Ceea ce se împărțea în ea nu era o ideologie, ci chiar statul, adică contractele publice, numirile în agenții și în consilii de administrație, prefecturile, banii europeni distribuiți prin ministere și pensiile speciale. Asta înseamnă că alegătorul nemulțumit putea schimba la alegeri doar tura, dar nu și fabrica, iar cine voia o parte din resurse nu avea de ales între programe, ci între cele două partide și orbita lor. Să-i spunem acestui fenomen rotația mică.
Aranjamentul era stabil, și aceasta a fost o calitate a lui, orice s-ar spune. Nemulțumirile se consumau înăuntrul lui, prin trecerea de la un schimb la celălalt. Nici apariția unor partide noi nu l-a clintit. A fost mai întâi PRM, apoi USR, care a și intrat la guvernare, apoi a ieșit, și fabrica tot a mers mai departe. Mai mult, ori de câte ori se ridica un val de furie, un schimb îl folosea ca pârghie împotriva celuilalt, astfel încât furia intra pe poartă, se cheltuia într-o luptă internă și ieșea pe coș, ca un fum obosit. Partea cu adevărat diabolică a mecanismului nu stă în faptul că împarte, act pe care îl fac toate puterile, ci în faptul că arde drept combustibil tocmai furia celor pe seama cărora împarte. Această nenorocire a condus la stoarcerea de puteri a românilor, prin neputință învățată.
Cifrele spun că în 2016, PSD, PNL și UDMR aveau împreună trei sferturi din Parlament, în 2020 două treimi, iar în decembrie 2024, pentru prima dată, mai puțin de jumătate. Astăzi, după ce au mai atras câțiva parlamentari de la partidele mici, au 237 de mandate din 464, adică o majoritate de patru voturi acolo unde aveau o rezervă de o sută douăzeci. Trei sferturi, două treimi, sub jumătate, în opt ani. Diferența nu este expresia unei înfrângeri electorale, ci a unei topiri. Cu alte cuvinte, fabrica nu-și mai poate alege singură schimbul. Vreme de treizeci de ani numărul exista înainte de vot, iar votul hotăra doar care schimb îl folosește. Astăzi numărul este adunat cu chin de fiecare dată, cu voturi din afara ei. Așadar, rotația mică nu s-a oprit printr-o decizie, ci printr-o lipsă. Pentru prima dată în treizeci de ani, numărul necesar nu se mai află în fabrică. El este în curte, la cei pe seama cărora se împărțea, iar cel care a amplificat aceasta a fost Călin Georgescu. Topirea începuse înainte de el, în 2016. Dar el a fost cel care a arătat-o.
Cine lucrează în fabrică
Cine lucrează în fabrică și cine stă în curte nu se distinge după stânga și dreapta, ci după locul pe care îl are fiecare față de gardurile fabricii. Dacă îi împărțim după ce primesc și ce plătesc în schimb, nu după ideologie, oamenii formează trei tabere. Cei care împart sunt din rețelele crescute în jurul bugetului, firmele cu contracte publice, oamenii numiți politic în instituții, beneficiarii pensiilor speciale și intermediarii banilor europeni. Nu vorbim despre o organizație cu un șef, ci despre o țesătură de interese, uneori în concurență unele cu altele, dar unite de faptul că ei hotărăsc cine primește și ce primește. Cât de închisă este competiția o spune o singură cifră. În 2025, 49% dintre achizițiile publice din România au avut un singur ofertant, față de 27% în medie în Uniunea Europeană, potrivit raportului Comisiei Europene privind statul de drept din 2026. Asta înseamnă că, în România, o licitație din două nu are concurenți, adică este licitație numai cu numele, iar banii au destinația hotărâtă dinainte. Partidul acestei tabere este PSD, cu o bună parte din PNL ca anexă. Este și tabăra cu cel mai mult de pierdut din blocaj, fiecare săptămână fără guvern îi împuținează ce are de împărțit.
Echipa care se pregătise de schimb este a doua tabără. Se prezintă mereu drept tabăra care repară și a fost multă vreme zugrăvită așa. Faptele din ultimul an o arată altfel. Este axa dintre președintele PNL, Ilie Bolojan, și USR, cu clasa profesională a orașelor în spate, oamenii naivi din economia privată și cei care plătesc taxele fără să primească nimic preferențial, în afara unor sloganuri. Proiectul ei a fost rostit chiar de PNL în martie 2026, când un vicepreședinte al partidului anunța discuții pentru „consolidarea dreptei”, cu USR alături, „similară unei Alianțe Dreptate și Adevăr”, adică matricea din care a ieșit, după 2004, PDL-ul lui Băsescu, un partid al președintelui, cu program de austeritate, construit împotriva PSD.
Pașii se țin lanț. În iunie 2025, echipa de schimb și-a obținut ministerele prin președintele Nicușor Dan. Externele și Apărarea, portofolii aflate de obicei la discreția lui, au mers la USR după ce delegația USR s-a ridicat de la negocieri și l-a sunat, în vreme ce PSD a păstrat ministerele prin care trec banii, Transporturile, Justiția, Sănătatea, Agricultura, Munca și Energia. Apoi echipa a tăiat exact acolo, prin „reforma administrației locale”, care cerea desființarea a peste 13.000 de posturi din primării și consilii județene, adică din baza PSD.
În mod suspect, Bolojan a ținut propriul partid, PNL, departe de împărțeală, umplând cota ce i se cuvenea cu oameni din afara rețelelor proprii, cu Nazare, Daniel David, Pîslaru, Oana Gheorghiu, iar baronii liberali, rămași fără ministere, s-au răsculat, în iunie 2026 cu cei șaisprezece-douăzeci ridicați de pe scaun pentru Veștea, în septembrie cu Predoiu cerând întoarcerea la PSD. Când a avut ce împărți, echipa de schimb Bolojan-USR a împărțit și ea, la fel, secretari de stat, administratori provizorii la companii de stat și un secretar general al ANAP, numiți dintre oamenii ei. A doua tabără vrea, așadar, înlocuirea și eliminarea celuilalt, nu închiderea fabricii. Nu este o alternativă la rotație, ci echipa de schimb. Iar o echipă de schimb are nevoie de o fabrică în picioare. Cu banii pe sfârșite și cu AUR crescând, proiectul ei are timpul pe sfârșite, pentru că termenul nu-l fixează ea.
Cei din curte și din stradă formează a treia tabără, a celor care vor să oprească fabrica de dincolo de gard, cele 5,3 milioane de oameni care l-au votat pe George Simion în mai 2025, mulți după ce îl votaseră pe Călin Georgescu în noiembrie 2024, din satele și orașele mici ale Moldovei, Munteniei și Olteniei, oamenii cu venituri nesigure, dar și o mare parte a diasporei. Pentru ei, cele două schimburi sunt totuna, iar reparația promisă înseamnă, ca de fiecare dată, taxe mai mari tot pentru ei. Partidul lor este AUR, cu 40% în sondajele din septembrie, o tabără care a crescut după fiecare lovitură primită de Călin Georgescu. Procentul lor din electorat, pe care fabrica refuză să-l ia în seamă, nu este pentru o altă tură. Este împotriva fabricii. Concluzia este că taberele nu se despart după venit, ci după răspunsul la o singură întrebare, și anume cine hotărăște ce primește fiecare și cine plătește nota. Prima tabără hotărăște de când lumea, a doua vrea acum să hotărască ea, iar a treia nu mai vrea să plătească nota deciziilor celorlalte două. Trei tabere, o singură întrebare și niciun răspuns comun. Dar numărul, de data aceasta, e la a treia.
Piedica din angrenaj
Parlamentul are 464 de membri, dintre care PSD 126, AUR 92, PNL 80, USR 58, UDMR 31, minoritățile naționale 17, iar restul de aproximativ 60 sunt grupuri mici și neafiliați. Pragul este 233. Fără PSD și fără AUR, toți ceilalți la un loc fac 246, și numai dacă ar vota cu toții, inclusiv cei care votează sistematic contra. Plafonul lor real este 226. Asta înseamnă că orice guvern al României are nevoie ori de PSD, ori de AUR, și nicio declarație nu poate ocoli această regulă. Excepția nu există, deși de cinci luni toată lumea o caută.
Puneți alături ce a declarat fiecare. Președintele spune că AUR nu intră la guvernare, AUR spune că nu votează niciun guvern din care nu face parte, iar din 30 septembrie niciun guvern până nu este eliberat Călin Georgescu, PSD votează doar un guvern pe care îl conduce el, PNL nu mai guvernează cu PSD, iar USR nu negociază cu PSD și, mai nou, vrea alegeri anticipate.
Fiecare tabără poate bloca, dar niciuna nu poate construi, iar cele două voturi de învestitură au arătat-o cu cifre. Veștea, susținut de PSD, s-a oprit la 189, Mureșan, susținut de PNL, USR și UDMR, la 182. Fiecare pol a strâns cam patru parlamentari din zece, iar ce i-a lipsit unuia a fost exact refuzul celuilalt.
Mai rămâne un detaliu pe care publicul îl află rar, anume votul secret. Învestitura se votează cu bile, astfel încât un partid nu poate verifica dacă ai lui au votat „da”, dar poate verifica dacă s-au ridicat de pe scaun ca să voteze. De aceea PSD a stat în bănci pe 30 septembrie fără să voteze, iar AUR a ieșit din sală în iunie. Când PNL a hotărât să nu voteze guvernul Veștea, vreo șaisprezece-douăzeci de liberali s-au ridicat totuși de pe scaun. Nu au fost de ajuns și nu vor fi de ajuns nici data viitoare, oricât ar vorbi presa despre „aripa Predoiu”. O aripă poate strica o majoritate, dar nu poate face una.
Prima piedică au pus-o nu cei de la ușă, ci cei dinăuntru, și au pus-o de două ori la fel. În 2021, când PNL încercase pentru prima dată un al doilea schimb nou, cu USR în locul PSD, aranjamentul a ținut exact până când USR a blocat programul „Anghel Saligny”, banii primarilor, porția de friptură prin excelență.
Pe 5 octombrie 2021, guvernul Cîțu a căzut prin moțiune, cu 281 de voturi, USR votând alături de PSD și AUR, după care PNL s-a întors la PSD.
În 2025, acordul de coaliție din iunie prevedea rotația, cu Bolojan premier până în 2027 și apoi un premier PSD, așadar rotația mică era semnată și vioaie. Schimbul de tură s-a făcut cu avânt și cu casa goală. Cu porțiile împuținate, tura lui Bolojan a atacat porția celuilalt cu mult înainte de ora predării schimbului. Așa ceva nu se face în fabrică, și pe 5 mai 2026 guvernul a căzut prin moțiune, tot cu 281 de voturi, PSD votând alături de AUR.
Cifra este aceeași și lecția la fel; aritmetica nu iartă. Fabrica scoate afară pe oricine atinge porția, cu mâna oricui se nimerește. Greșeala nu a fost că au tăiat, ci când au tăiat, într-un moment în care fabrica nu mai avea bani cu care să cumpere liniștea și în care PSD avea la îndemână o pârghie nouă, partidul AUR ajuns deja la 40%.
A doua piedică a pus-o chiar levierul. Nu AUR a deschis poarta, ci fabrica l-a chemat înăuntru, în mai, ca să scape de „reformator”. Odată intrat, AUR a refuzat să mai fie pârghie, în iunie ieșind din sală când PSD conta pe voturile lui, iar în septembrie punând condiții proprii. O pârghie care cere un preț nu mai este unealtă, ci parte la împărțeală. Prețul cerut, participarea la guvernare, ministerele, înseamnă o bună parte din fluxuri, iar fluxurile nu pot fi împărțite cu încă un partener fără ca partenerii vechi să piardă.
Concluzia e simplă. Fără PSD sau AUR nu există guvern. Cele două piedici spun de ce regula a devenit, abia acum, de neocolit. Cei dinăuntru au scos afară, de două ori și cu același număr, pe oricine le-a atins porția, iar unealta cu care au făcut-o a doua oară, AUR, a rămas între roți și cere, la rândul ei, porție. Așadar, fabrica nu mai are nici majoritate proprie, nici pârghie fără preț. Pârghia a devenit piedică. Iar piedica aceasta nu se scoate în niciunul dintre felurile cunoscute. Nu se poate cumpăra, pentru că banii s-au terminat. Nu se poate aștepta să obosească, pentru că timpul lucrează pentru ea. Nu se poate nici da afară, pentru că fără AUR nu există număr. Rămâne un singur fel, să i se plătească prețul cerut, iar de plătit nu poate plăti decât cel care a chemat-o înăuntru, PSD. Abia aici începe, cu adevărat, rotația mare.
Ce vrea fiecare, pe șleau
Cei care împart porțiile vor două elemente, timp și ștampilă, și nu le mai pot avea pe amândouă. Timpul le convenea. Un guvern interimar nu taie nimic, iar cinci luni de blocaj valorau pentru ei mai mult decât cinci luni de schimbări. Numai că timpul s-a scumpit, fiecare săptămână fără guvern apropie falimentul și urcă AUR în sondaje. Ștampila le este necesară mai mult ca oricând. România trăiește pe datorie, cu cel mai mare deficit din Uniune, 9,3% din PIB în 2024, iar datoria se împrumută ușor numai cât timp guvernul poartă ștampila „pro-european”. Asta înseamnă că nu vor reforma, ci aparența ei, iar Bolojan a fost util cât timp aparența le ajungea și a devenit periculos în clipa în care a trecut la fapte. Dovada stă în austeritatea din 2025.
Măsurile care loveau privilegiile, pensiile speciale și posturile s-au împotmolit la Curtea Constituțională și în coaliție. Măsura care lovește pe toată lumea, TVA de la 19% la 21%, a trecut liniștită, în câteva săptămâni. Costul ajustării a fost mutat, ca întotdeauna, de la cei care împart la cei care plătesc taxe și impozite, și acesta este al doilea chip al mecanismului. Fabrica nu doar că arde furia celor din curte, ci le trimite tot lor nota de plată. Partidul celor care împart, PSD, vrea să conducă următorul guvern fără să plătească prețul reformelor lui Bolojan și vrea ștampila fără să plătească prețul cerut de AUR. Nu le poate avea pe amândouă, și de aici începe ruptura lui.
Echipa de schimb, Bolojan-USR, vrea exact inversul, tăieri de la actualii privilegiați și PSD-ul ținut la ușă, și după moțiune a și spus-o oficial. Pe 5 mai 2026, USR a decis în unanimitate să nu mai facă majoritate cu PSD și a propus PNL-ului un acord politic, iar în septembrie Fritz cerea un „front comun” și un guvern din 2028 fără PSD și fără AUR. Pe șleau, vrea toată fabrica fără PSD. Proiectul ține însă numai cât timp AUR rămâne sub 45% din voturi, pragul de la care mandatele sale devin majoritate.
Președintele de acum a fost ales pentru ceea ce nu era, nici om al PSD, nici om al PNL, nici Georgescu, ci un administrator venit din afara schimburilor, și până acum a făcut exact ce i s-a cerut, adică nimic.
Serviciile au rămas fără șefi numiți de el, raportul promis despre anularea alegerilor nu a apărut, referendumul pe justiție a fost abandonat. Numai că rolul administratorului în fabrică nu este să nu facă nimic, ci să țină ordinea și învoiala dintre schimburi, iar el a schimbat partea, și a schimbat-o fără să spună.
În 2025 a lăsat tura lui Bolojan să-și ia ministerele prin el și să taie din porția PSD, fără să apere rotația pe care o semnase. În 2026 l-a lăsat pe Bolojan să cadă și s-a apropiat de PSD, dar fără să-i dea guvernul. Acum refuză și AUR, și anticipatele, adică singurele două ieșiri pentru care există voturi. Prima ar aduce AUR la masă, a doua l-ar putea aduce peste prag. Un președinte care refuză ambele ieșiri nu administrează procedura, o suspendă, iar o procedură suspendată nu oprește aritmetica, o lasă să lucreze pentru cei de afară. Un garant care ține cu fiecare pe rând nu garantează nimic, și acesta este motivul pentru care nimeni de la masă nu mai crede nici în el, nici în învoială.
Miza luptei nu sunt idealurile, ci cine plătește gaura din buget. Toată lumea este de acord că este necesar să fie plătită, dar nimeni nu acceptă să fie el acela.
Între timp, nota crește. Un guvern demis nu poate da ordonanțe, nu poate trimite Parlamentului bugetul pe 2027 și nu poate semna angajamentele de care depind banii europeni rămași după închiderea PNRR, la 31 august 2026, în vreme ce România plătește deja cele mai mari dobânzi din Uniune la datoria publică, cu ratingul pe ultima treaptă înaintea categoriei „nerecomandat investițiilor”.
O singură treaptă în jos înseamnă dobânzi mai mari la împrumuturile statului, apoi la creditele băncilor, apoi la prețuri, iar fiecare săptămână de blocaj face mai probabilă o nouă rundă de taxe generale, nu una de tăieri țintite.
Când nu există guvern, singura decizie care se mai poate lua este amânarea, iar amânarea costă întotdeauna mai mult decât decizia. De data aceasta, amânarea are și un beneficiar. Fiecare săptămână fără guvern, deși este plătită de cei din curte, este încasată de AUR.
Rotația mare
Criza nu începe în mai 2026, ci în noiembrie 2024, când un om fără partid a câștigat primul tur al prezidențialelor vorbind pe TikTok despre credință, pământ și popor. Călin Georgescu nu a vrut să intre pe poarta fabricii, iar fabrica l-a scos din joc de trei ori, prin anularea alegerilor în decembrie 2024, prin respingerea candidaturii în martie 2025 și prin arestarea preventivă din 29 septembrie 2026. Orice partid are un preț, care se măsoară în ministere și în contracte. Un om fără partid, fără clientelă și fără nimic de cerut nu are preț, și ce nu are un preț nu poate fi cumpărat, ci doar eliminat, fabrica neputând să prelucreze așa ceva.
A treia scoatere din joc a produs ceva ce fabrica nu mai văzuse. A doua zi după arestare, Simion a anunțat în Parlament că AUR nu votează niciun guvern până la eliberarea lui Călin Georgescu. Un partid cu 92 de parlamentari, adică exact partidul fără de care nu se poate face nicio majoritate în afara PSD, și-a fixat astfel, pentru prima dată, un preț pe care fabrica nu-l poate plăti în moneda ei. Un preț care constă într-un om nu se împarte în două, omul ori este liber, ori nu este. Efectul politic este mare și verdictul nu se va lăsa așteptat. Dacă fabrica plătește, adică dacă va fi eliberat cumva, sub presiunea votului, ea recunoaște cu propria mână că dosarele se deschid și se închid după nevoile puterii și îi dă înapoi omului, pe deasupra, și aura celui scos din arest de frica mulțimii. Dacă nu plătește, fabrica rămâne fără guvern, iar nota de plată se mărește săptămână de săptămână, în timp ce tabăra suveraniștilor va crește în sondaje ca pâinea din cuptor. Dacă încearcă să ocolească prețul cerut prin alegeri anticipate, fabrica se va întoarce la același blocaj, cu procente și mai mari pentru AUR. Trei ieșiri și niciuna nu este ieftină.
Cleștele are un braț în Parlament, unde stau voturile, și celălalt în arest, unde stă cererea pe care nimeni nu o poate onora, iar între cele două brațe se află fabrica, strânsă puțin mai tare la fiecare rundă de consultări. Piedica din angrenaj s-a prefăcut în clește, iar cleștele nu negociază, ci strânge. Cleștele acesta fabrica și l-a făcut singură. Când l-a scos din joc pe omul fără preț, i-a predat alegătorii unei organizații cu preț; când l-a arestat, i-a dat acestei organizații un preț pe care ministerele nu-l mai acoperă. A crezut că stinge un foc și a făcut din el unul mai mare. Cheia guvernului României se află astăzi, oricât de ciudat sună, într-o celulă de arest preventiv.
Numai că alianța aceasta nu se mai poate face fără Călin Georgescu. De pe 30 septembrie, trece prin el. Cordonul sanitar ține doar cât timp AUR rămâne sub pragul de la care mandatele devin majoritate, și pragul acela nu e la 50% din voturi, ci pe la 45%; voturile partidelor care nu trec de 5% se împart între cele care trec. Dacă fiecare nouă lovitură dată lui Georgescu împinge AUR în sus, cum l-au împins primele trei lovituri, limita dispare și PSD nu mai e necesar nimănui. Tocmai de aceea fabrica refuză anticipatele. Dar și atunci s-ar schimba doar cine stă la butoane, nu sursa banilor.
Rotația mare poate însemna, într-adevăr, trei aspecte diferite, și este bine să nu le amestecăm. Poate însemna alți oameni la butoane și atât. Poate însemna alte reguli, adică o fabrică în care contractul se ia la licitație, nu la telefon. Sau poate însemna o fabrică nouă, ridicată din temelii de învingători pentru ai lor și, cât să-i țină liniștiți, pentru cei din curte, cum a făcut Orbán în Ungaria. Prima are șanse bune să se petreacă rapid, cu PSD drept bucata necesară din vechea putere sau, dacă este depășit pragul de 45%, și probabil că deja este depășit, și fără PSD. A treia variantă stă la mijloc, cere ani de putere neîntreruptă și mulți bani. A doua variantă de rotație, adică o fabrică cu alte reguli, are cele mai mici șanse dintre toate, din două motive simple. Banii vin de la Bruxelles și de pe piețe, iar cine dă banii pune și condițiile. Apoi, cine vine la putere fără oameni pregătiți guvernează cu aparatul moștenit, iar aparatul îl înghite, cum a aflat Grecia în 2015, când un guvern ales ca să rupă cu creditorii a capitulat în șase luni și a administrat apoi patru ani exact sistemul pe care îl contesta. Mai mult ca sigur, lecția aceasta a fost învățată și la București, și tocmai de aceea a doua rotație este cea mai puțin probabilă, cu sau fără majoritate AUR.
Concluzia este că nu Simion și nu Bolojan hotărăsc ce fel de rotație va fi, și nici procentul AUR, ci lipsa banilor. Fabrica a mai înghițit o dată un val de furie, între 2000 și 2008, și a plătit liniștea cu creștere economică și cu intrarea în Uniune. Astăzi are de plătit două prețuri deodată, eliberarea omului și liniștea celor din curte, și nu mai are cu ce plăti niciunul.
Am mai trecut pe aici
Fabrica în două schimburi nu este o invenție de după 1989. Între 1895 și 1914, regele Carol I alterna la guvernare liberalii și conservatorii atât de regulat, încât istoricii i-au spus „rotativa guvernamentală”, în vreme ce țăranii, adică majoritatea țării, nu aveau drept de vot. În 1907 au vorbit și ei, iar răscoala a fost reprimată cu mii de morți. După război, elita a făcut singură ce refuzase înainte, vot universal și reformă agrară, iar Partidul Conservator a dispărut. Rotația mare s-a făcut, dar de sus, și abia după un cataclism mondial.
E bine să ne amintim că în decembrie 1937, România a avut un Parlament în care nu exista majoritate, în schimb avea o mișcare contestatară în creștere. Răspunsul elitelor la criză a fost excluderea, cu un guvern minoritar de câteva săptămâni, apoi dictatura regală din februarie 1938 și zdrobirea Mișcării, cu liderul ei ucis în noiembrie. Doi ani mai târziu, după prăbușirea granițelor, cei excluși s-au întors la putere în forma cea mai rea cu putință. Așa că excluderea rezolvă doar pe termen scurt și, de fapt, pregătește întoarcerea. După 1989, fabrica și-a cumpărat liniștea o singură dată. În 2000, Corneliu Vadim Tudor a luat o treime din voturi în turul doi, iar opt ani mai târziu partidul lui nu mai intra în Parlament. Nu contestatarul a fost învins, ci alegătorii lui au fost cumpărați, cu creștere economică și cu aderarea la Uniune.
Vecinii au trecut și ei pe aici. Austria a trăit decenii întregi cu o coaliție a celor două partide mari, care își împărțeau statul după un algoritm numit chiar așa, Proporz, și cu un contestatar, FPÖ, ținut la ușă, folosit de două ori, în 2000 și în 2017, de unul dintre cele două, de fiecare dată autodistrus în guvernare, de fiecare dată revenit, ieșit pe primul loc în 2024 și ținut din nou la ușă în 2025.
Moțiunea PSD-AUR din mai anul acesta este manevra austriacă neterminată. PSD a folosit contestatarul, dar nu a vrut să facă guvern cu el. Italia a trăit varianta cealaltă, cu contestatarii intrați la guvernare în 2018 și potoliți de un tehnocrat, iar cea rămasă în picioare la finalul rotației, Giorgia Meloni, guvernează de patru ani în deplină continuitate cu Bruxelles-ul și cu piețele. Austria exclude, și contestatarul crește; Italia înghite, și contestatarul se schimbă la față. Lecția tuturor acestor episoade este una singură. Fabrica a supraviețuit întotdeauna fie înghițind o parte din cei care o contestau, fie cumpărând timp. A doua metodă nu mai este disponibilă, banii s-au terminat. Prima este disponibilă încă, dar cu o deosebire față de 2000: contestatarul nu mai stă la o treime din voturi, ci urcă spre pragul de la care nu mai are nevoie de nimeni. Asta înseamnă că nu fabrica înghite o parte din contestatar, ci contestatarul înghite o parte din fabrică. Bucata se cheamă PSD, întreg sau rupt în două. Întreg, dacă PSD alege numărul și renunță la ștampila de Bruxelles; rupt, dacă o parte din el îngroașă rândurile AUR, iar restul păstrează ștampila, așa cum s-a petrecut de fiecare dată când o bucată din vechea putere a trecut dincolo. În decembrie 2024, prețul ar fi fost de câteva ministere. Nu s-a dorit negocierea. Prețul de astăzi este libertatea unui om. Mâine poate fi jumătate din PSD.
Ce poate urma
Formulele posibile de ieșire din blocaj sunt trei, niciuna ieftină. Prima este vechea coaliție, refăcută. PSD, PNL și UDMR au împreună 237 de voturi, cu patru peste prag, și 254 cu minoritățile; aritmetic, este singura formulă verificată. Politic, cere ca PNL să-și înghită acel „niciodată cu PSD”, eventual sub forma mai discretă a unui vot pentru un guvern PSD în care liberalii nu intră, dar pe care îl susțin printr-un acord scris. Această formulă fantastică este cerută public, din 30 septembrie, chiar de o parte din PNL, în frunte cu Cătălin Predoiu. Este și formula prin care fabrica încearcă să nu plătească niciunul dintre cele două prețuri, nici omul, nici liniștea celor din curte, și tocmai de aceea este cea mai fragilă. Patru voturi peste prag, cu PNL rupt în două și cu PSD la 18% în sondaje, nu țin un guvern un an.
A doua formulă este PSD cu AUR. Cele două partide au 218 voturi și ar găsi ușor încă 15 în grupurile mici, iar împreună au votat deja moțiunea, conducerea ICR și legi în Senat. Președintele a spus că nu va numi niciodată un premier cu o asemenea susținere, iar AUR a pus, de pe 30 septembrie, un preț care nu se plătește în ministere. Este formula interzisă, dar și singura cu voturi din belșug, și va reveni în discuție de fiecare dată când celelalte variante eșuează. Iar când va reveni, nu va mai arăta ca o coaliție semnată la masă, ci așa cum a arătat de fiecare dată în istoria noastră, ca o ruptură, cu o bucată din PSD care dă AUR numărul necesar majorității, cu restul care își păstrează ștampila pro-europeană și cu un președinte amenințat cu suspendarea.
A treia sunt alegerile anticipate. Constituția îi permite președintelui, fără să-l oblige, să dizolve Parlamentul după două învestituri respinse și 60 de zile de la prima, iar ambele condiții sunt îndeplinite. Președintele a spus că nu o va face, iar motivul adevărat se află în aritmetica de mai sus. Sub pragul de 45%, anticipatele dau același blocaj, cu alte cifre, un cordon refăcut în jurul AUR și o tabără și mai convinsă că i s-a furat ceva. Peste prag, dau fabrica pe mâna AUR fără nicio bucată din vechea putere la mijloc. Nicio variantă nu convine celor de la masă, și la asta se adaugă o teamă pe care nimeni nu o rostește, că furia care nu mai are unde se consuma în fabrică, s-ar consuma în stradă. Pe scurt, România are o formulă sigură pe care PNL nu o vrea, una cu voturi pe care președintele nu o vrea și una legală, alegerile anticipate, de care se tem toți cei de la masă.
Mai există, în teorie, o a patra formulă, cea în care fabrica nu-și schimbă tura, ci este demolată, cu fluxurile de bani tăiate, cu oamenii ei scoși din instituții și cu alte reguli puse în loc.
Merită spus de la început că un singur om nu o poate face. Istoria cunoaște doar trei demolatori adevărați, și primul dintre ei lucrează deja. Este falimentul.
Fabrica trăiește din ce are de împărțit, iar când nu mai are, pactul dintre schimburi se rupe de la sine, așa cum s-a rupt în Grecia după 2010, când cele două partide care își împărțiseră statul din 1974 au căzut, în doi ani de la primul împrumut de salvare, de la trei sferturi din voturi la mai puțin de jumătate, iar unul dintre ele aproape a dispărut.
Al doilea fenomen demolator este retragerea paznicului cu banii. Fabrica se împrumută pe eticheta pe care i-o dă el, iar dacă paznicul își retrage ștampila sau se împarte în două, cum s-a petrecut deja în februarie 2025, când Washingtonul a contestat anularea alegerilor în vreme ce Bruxelles-ul o apăra, oamenii paznicului dinăuntrul fabricii încep să-și caute alt stăpân, așa cum au făcut magistrații italieni în 1992, când a dispărut Războiul Rece și, odată cu el, acoperirea comodă a partidelor care îl administraseră.
Așa s-a petrecut și la noi în 1989. Nu banii lipseau, datoria fusese plătită și rezervele existau, ci Ceaușescu refuza să-i împartă, iar eșalonul doi, văzând că Moscova se retrage, a făcut rotația mică pe plan local, în umbra rotației mari dintre Răsărit și Apus.
Al treilea demolator este o Constituție nouă, cum a făcut Franța în 1958, dar ea cere două treimi din Parlament și un referendum, adică acordul unei bucăți mari din fabrică, și nu se poate face fără aceeași ruptură a PSD.
Călin Georgescu nu poate fi niciunul dintre acești demolatori. Puterea lui a fost și a rămas deocamdată absența, ieri pe lângă poartă, astăzi în arest, în vreme ce demolarea cere prezență, cadre, bani și ani, adică exact pârghiile pe care nu le-a avut niciodată în mână. Ce poate face el este ce face deja, să țină cleștele strâns până când fabrica nu mai poate plăti nimic. Numai că falimentul nu alege pe cine strivește. Lovitura cade întâi pe cei din curte, prin taxe și prin inflație, pe cei pe care fabrica îi hrănește, cu subvenții, posturi și pensii, și abia la urmă pe cei de la masă. Iar dacă demolarea ar fi încercată peste Constituție, de un președinte care guvernează peste capul Parlamentului, am intra în scenariul 1938. Așadar, această a patra formulă există, dar la capătul ei nu se află un om, ci nota de plată.
Oricine va forma acum guvernul va spune că a schimbat România. Există însă un test mai simplu decât discursurile, pe care îl poate aplica oricine, oricărei puteri, și care are trei întrebări. Poate un om sau o firmă fără relații politice să obțină mai ușor decât înainte un contract, un post sau o autorizație? Pot instituțiile de control să sancționeze și noua putere, nu doar pe cea veche? Trăiesc măsurabil mai bine cei din afara clientelei noii puteri? Dacă răspunsurile devin „da”, fabrica s-a modificat. Dacă se schimbă doar numele celor care împart, s-a lărgit cercul celor admiși la masă, iar mecanismul merge mai departe.
Până atunci, noua desemnare va evidenția patru elemente, și anume numele desemnat, din tabăra PSD sau din cealaltă – Luca Niculescu nu este neafiliat politic, dar consultările recente au sugerat o apropiere sau o disponibilitate mai mare de dialog cu social-democrații –, dacă există o hârtie semnată de cel puțin 233 de parlamentari sau doar declarații, ce decide conducerea PNL și în ce termeni vorbește PSD despre AUR, ca despre o unealtă sau ca despre un partener. Și, cu urechea mai atentă, dacă vreun lider PSD începe să vorbească despre „responsabilitate”, cuvântul cu care se anunță de obicei rupturile. Abia după aceea vom putea spune dacă istoria se repetă și cei care intră în fabrică strigând că vor să o închidă vor ajunge, ca de obicei, s-o conducă.
Concluzia este că oricare ar fi noul nume, perspectiva rămâne aceeași. Criza nu ține de un om, ci de un mecanism, iar mecanismul nu se modifică printr-o desemnare. Fabrica în două schimburi a fost ridicată după 1989 ca să nu mai aibă un singur stăpân, iar vreme de treizeci de ani a mers cu furia celor din curte drept combustibil. Astăzi nu-și mai poate alege singură schimbul și nici nu mai are cu ce cumpăra liniștea. Întrebarea pentru anii care urmează nu este cine intră în tura următoare, ci dacă la capătul ei mai rămâne ceva de împărțit și cine plătește, între timp, nota. Explicația încape într-o singură propoziție. Pentru prima dată în treizeci de ani, combustibilul a refuzat să ardă.
Autor: Laurențiu Niculescu
Citiți și:
Presa cehă în timpul vizitei oficiale a lui Nicușor la Praga: „Lichidarea opoziției din România. Georgescu a fost plasat în arest. Falsul președinte Dan, instalat artificial, îi slujește pe globaliști și le răspândește agenda”
Mihail Neamțu: În atenția „pro-europenilor” de la putere. Țări în care liderul opoziției a fost arestat – De ce închiderea lui Georgescu este o prostie
yogaesoteric
14 octombrie 2026