Luca Niculescu – Aritmie atonală

Criza de guvernare a intrat, în săptămâna desemnării lui Luca Niculescu, într-o fază nouă. Faza perdelelor de fum și a brigăzilor artistice. Aparatul de alba-neagra a trecut brusc în viteza a patra, cu o altă bilă sub alt pahar în fiecare zi. Luni (5 octombrie), un nume anunțat la fix, pe care partidele l-au aflat după ce ieșiseră pe ușa „consultărilor”. Marți (6 octombrie), stenograme „scurse” din ședința PSD înainte ca ședința să se fi încheiat, cu replici numerotate ca într-un scenariu de brigadă. Miercuri (7 octombrie), „surse” cu data votului și „surse” cu temerile PSD, înainte să existe un program. Joi (8 octombrie), „surse” cu lista ministerelor, înainte să știm dacă se va ajunge la un guvern. Tot joi, condiții publicate pe Facebook de fiecare parte înainte de propria întâlnire cu premierul desemnat, apoi, seara, un „punct comun” anunțat între trei partide care nu publicaseră încă vreun text comun. Spectatorul nu mai e lăsat să se uite la un singur pahar. În punctul la care a ajuns acum criza, abandonarea tonului o definește, nu lipsa unei majorități.

O negociere presupune ca fiecare parte să o asculte pe cealaltă. În săptămâna respectivă fiecare a vorbit înainte să asculte. Mai mult, ce s-a spus dimineața nu a mai fost valabil seara. Aceasta e definiția tehnicii de manipulare numită „furtunul de minciuni”. Sunt produse atât de multe știri contradictorii încât atenția nu se mai poate fixa pe niciuna. Piața este inundată cu declarații despre interdicții, linii roșii, linii verzi și concesii. Iar unii mută porțile în timp ce toată lumea e cu ochii la minge. Fiecare interpret cântă măsura următoare înainte ca ceilalți s-o fi terminat pe cea curentă, iar dirijorul a coborât de pe podium.

Joi (8 octombrie), Bolojan și-a publicat condițiile la 11:17, în timp ce Niculescu era încă în clădirea PSD și cu câteva ore înainte de propria întâlnire cu el. Grindeanu a răspuns la 12:26 cu condiții adresate nu premierului desemnat, ci PNL-ului, care nu se întâlnise încă cu desemnatul. Niculescu, între ei, vorbește despre „zilele următoare” și despre un termen de zece zile privind cererea votului. După-amiaza a continuat la fel. Bolojan a ieșit de la întâlnire la 15:30 cu răspunsul formulat înainte de întrebare, „PNL nu intenționează să participe în acest guvern”, cu o oră și jumătate înaintea ședinței PSD convocate ca să discute tocmai condiția pusă PNL-ului. La 20:00, vicepreședintele Dan Motreanu a scris pe Facebook că liberalii iau în calcul votul „chiar dacă vor exista miniștri PSD”, înainte ca partidul să fi decis ceva în vreun for. La 20:56, Niculescu a anunțat că a găsit „un punct comun” între trei partide care nu s-au întâlnit încă față în față.

„Sursele” plasaseră votul de învestitură pe 19 octombrie încă de miercuri (7 octombrie), când nu exista niciun program. Calendarul negocierilor a fost comprimat într-o singură zi, cu intervale de două-trei ore. În muzică, asta se numește a grăbi tempoul. În politică se numește diplomație prin megafon, iar mecanismul ei e simplu. Cine își leagă public mâinile înainte de întâlnire nu mai are ce negocia la întâlnire, și tocmai asta urmărește. Declarațiile respective n-au fost adresate celui din fața vorbitorului, ci publicului din spatele lui. Și totuși, în aceeași după-amiază s-a auzit, pentru prima dată în săptămâna respectivă, cineva numărând măsurile. Nu președintele, care tace mai departe, ci calendarul.

PNL a spus că nu intră, dar votează, „un vot de instalare”, și că decide statutar săptămâna următoare, după ce vede programul și lista. UDMR a spus că votează fără să intre. Niculescu a spus că toate trei acceptă „coordonatele fiscal-economice pe care România și le-a asumat”, adică tocmai țintele de deficit pe care Bolojan le declarase dimineața nenegociabile, și a pus pe masă ziua de luni (12 octombrie), pentru USR și minorități.

Calendarul vehiculat de surse a completat restul, miercuri (14 octombrie) programul și lista, pe 15 termenul, pe 19 sau 20 votul. A făcut și o distincție, majoritatea de învestire nu e majoritatea de guvernare. La Antena 3, Kelemen a dat și o cifră, 80% șanse ca Niculescu „să cristalizeze o majoritate”. Aceasta e, în treacăt fie spus, singura cifră publică a săptămânii, venită de la cineva care are șanse bune să dispară la anticipate.

Formula spre care împingea ziua de joi (15 octombrie) era cea mai fragilă cu putință și singura disponibilă fără AUR. PSD înăuntru, cu șapte sau nouă ministere, PNL și UDMR afară, cu votul dat și cu libertatea de a critica de a doua zi. A ținut până seara. Tot la Antena 3, Grindeanu a întors oferta lui Bolojan cuvânt cu cuvânt. Un guvern minoritar PSD ar pune partidul „într-o zonă vulnerabilă”, așa că „fac eu o ofertă inversă: PSD votează un guvern minoritar PNL-UDMR. Haideți!”, și a adăugat că nu crede că liberalii o vor face. Fiecare îi ține celuilalt ușa deschisă spre hală și niciunul nu intră. Fabrica are două schimburi care își oferă reciproc tura și niciun muncitor la bandă. În orchestră, asta se numește a cădea de acord asupra tempoului fără a cădea de acord cine cântă. Se poate și așa, dar nu mult.

Președintele a pus un solist fără nume în fața unei orchestre fără partitură. Nicușor Dan n-a mai spus nimic ulterior despre guvern. Grindeanu a anticipat asta: „nu mă aștept ca Nicușor Dan să mai medieze”. Într-o orchestră fără dirijor, fiecare cântă din partitura proprie, în tempoul propriu. Ce ar putea trece la o primă vedere drept panică, nu e de fapt decât binecunoscuta absență. Nici Nicușor Dan, nici sistemul nu sunt panicați. Sistemul e în modul lui implicit, cel în care intră ori de câte ori rămâne fără centru de decizie, și în modul acesta produce întotdeauna aceleași trei rezultate: un tehnocrat, un calendar și un vinovat. Tăcerea de la Cotroceni nu e un gol, e un mesaj, „descurcați-vă”. Dacă guvernul trece, l-a desemnat președintele; dacă nu trece, l-au respins partidele. Mandatul dat luni seara (5 octombrie), „are libertatea să decidă formula de guvern, politic, tehnocrat”, a fost destul de larg ca să poată fi revendicat sau renegat după rezultat, și asta se numește ambiguitate strategică. Liniștea președintelui e, de fapt, singura poziție din joc fără ceas. Toți ceilalți se grăbesc pentru că au termene fixate, el fiind singurul pentru care timpul lucrează, fiindcă dizolvarea parlamentului e a lui și numai a lui, iar fiecare zi de grabă a celorlalți îi întărește poziția în negociere. Iar tehnocratul desemnat e, în orice instalație, siguranța fuzibilă, piesa care se arde ca să nu ardă tabloul, adică fabrica. Dirijorul n-a coborât de pe podium de frică, a coborât ca să se audă cât de prost cântă orchestra fără el. Dar omul desemnat să aducă partidele într-o tonalitate comună nu are instrument. El poate scrie un program din două texte divergente, dar nu poate alcătui un guvern în care încap amândouă partidele. Partitura poate suporta orice, sala, nu.

Regula Constituției are un singur metronom: desemnare, zece zile până la cererea votului, vot, apoi guvern sau, după două respingeri și șaizeci de zile, dizolvarea parlamentului. Acest ceas și-a consumat toate bătăile. Cele două respingeri au fost pronunțate, cele șaizeci de zile au trecut din vară, iar termenul de 45 de zile al interimatelor ministeriale a expirat pe 10 iunie. Un metronom ale cărui bătăi au trecut toate nu mai dă ritm nimănui. Asta înseamnă că pacemakerul constituțional există, dar nu mai comandă nimic. În locul lui bat trei ceasuri străine unul de celălalt.

Primul este al justiției. Pe 29 septembrie, Curtea de Apel l-a arestat pe Călin Georgescu. Pe 7 octombrie, Curtea Constituțională a respins ca inadmisibilă sesizarea premierului interimar în conflictul cu Înalta Curte. Pe 8 octombrie, Înalta Curte a amânat a șaptea oară, pentru 15 octombrie, pronunțarea asupra unei creanțe de aproape cinci miliarde de lei a magistraților, cu penalități de 1% pentru fiecare zi de întârziere. 15 octombrie este și data în care expiră cele zece zile ale desemnatului. Tot pe 8 octombrie, la DNA Iași, Rareș Bogdan era audiat ca martor în dosarul Bogoș, acolo unde fusese audiat și Bolojan și despre care Simion spune că îl va duce și pe el la arest, deși neagă orice întâlnire. Pe 29 octombrie expiră cele treizeci de zile ale arestului lui Călin Georgescu. Aparent, niciuna dintre aceste bătăi n-a fost potrivită după calendarul politic, dar toate s-au nimerit să cadă în el.

Piețele bat cu pendulul celui mai grăbit ceas. Pe 2 octombrie, S&P a confirmat ratingul României la ultima treaptă încă recomandată investițiilor, cu perspectivă negativă, adică a mai dat un răgaz. Pe 6 octombrie, euro a atins 5,35 lei, iar dobânda cerută statului pe zece ani a urcat la 7,42%. Pe 8 octombrie a mai slăbit puțin, băncile au cerut cu o treime mai mult decât oferea statul și dobânda pe zece ani a coborât la 7,18%, dar răgazul e al unei săptămâni, nu al unui trimestru. Afară, pe piețele mari, România n-a mai ieșit din februarie, când a împrumutat 4,7 miliarde de euro cu câteva zile înainte de izbucnirea războiului cu Iranul, din cele 10 miliarde planificate pentru tot anul, și acolo s-a oprit. În septembrie, la o conferință a JPMorgan la Londra, șeful Trezoreriei le-a spus investitorilor, potrivit Bloomberg, că România nu va mai ieși cu o emisiune de eurobonduri până nu se clarifică situația politică, adică până nu are guvern. Până la 10 septembrie, statul își acoperise 65% din necesarul de finanțare al anului, iar restul îl ia de la băncile de acasă, la licitații ținute de două ori pe săptămână. Problema e că în luna martie opt licitații au eșuat cu totul. Băncile văd fereastra unei ieșiri pe piața externă închizându-se pe 16-17 octombrie, înainte de vot.

Cel de-al treilea ceas este cel al președintelui. Pe 5 octombrie, la ora 21:00, el a bătut în afara ordinii pe care o aștepta toată lumea, adică „întâi Grindeanu, apoi Simion”, și din șocul acela a ieșit actuala febrilitate generală. Președintele tace mai departe despre guvern; vineri (9 octombrie) la ora 13:00 i-a chemat la Cotroceni pe Nazare, Țoiu, Pîslaru și Tanczos pentru bugetul european, înaintea Consiliului European din 15-16 octombrie. Adică lucrează cu guvernul demis ca și cum ar fi al lui.

Mai este și un al patrulea ceas, care bate neregulat, pe la colțuri, metronomul semnăturilor pentru suspendarea președintelui, la ultima numărătoare publică fiind 119 din cele 155 necesare, cu trei parlamentari PSD deja pe listă. Și Grindeanu spune că acești parlamentari nu vor fi sancționați.

Când niciun ceas nu e dominant, rezultatul nu este haosul, ci fibrilația. Fiecare focar politic descarcă regulat pentru sine și neregulat pentru întreg. Sângele care stagnează se vede cu ochiul liber. Cinci luni de guvern demis, șase ministere conduse interimar peste termenul legal, 48 de companii strategice cu conduceri provizorii, un buget pe 2027 pe care nu-l scrie nimeni. Cheagul este cel care este necesar să fie pândit, pentru că el, nu aritmia, face accidentul. Adică un vot pierdut la un scor de 230, o licitație cu toate ofertele respinse, o hotărâre judecătorească devenită exigibilă în zece zile.

Întrebarea reflexă a politicii românești este „cine”. Cine a rupt ritmul? Aparent, fiecare bătaie are cauza ei proprie. Termenul CCR fusese fixat din septembrie, iar Înalta Curte amânase de șase ori; S&P își publică datele de revizuire cu un an înainte, cum o obligă regulile europene; consultările de la Cotroceni au urmat eșecului din septembrie. Nu știm dacă arestarea din 29 septembrie a venit din ritmul intern al unui dosar deschis cu luni sau ani înainte. Secvența este prea comodă ca să fie întâmplătoare. Liderul suveranist dispare de pe scenă cu șase zile înaintea desemnării; ratingul confirmat deschide o fereastră de două săptămâni; desemnarea cade înăuntrul ei; votul este plasat pe 19, la două zile după închiderea ferestrei piețelor; prelungirea sau nu a arestului vine pe 29, după ce guvernul există sau nu. Dacă e așa, aritmia e numai aparentă. De fapt există un tempo, dar nu-l auzim noi, pentru că nu stăm în sala în care bate metronomul. Orice ar fi, cacofonia nu se oprește atunci când interpreții obosesc, se oprește când cineva bate în pupitru.

Joi (8 octombrie), înainte ca vreun partid să fi negociat ceva, Antena 3 a publicat o listă de șaisprezece ministere, șapte pentru PSD, trei pentru aripa anti-Bolojan din PNL, patru pentru oameni agreați de președinte, iar PNL și UDMR urmau să voteze din curte. E fabrica repornită pe hârtie, în care PSD îmbracă salopeta, iar PNL semnează doar condica. Dacă lista care urma să fie depusă miercuri, 14 octombrie, îi seamănă în structură, cineva a știut înainte, și acela e pompierul de la capătul furtunului. Dacă nu-i seamănă, a fost încă o bilă pusă sub pahar.

Autor: Laurențiu Niculescu

Citiți și:
Întrebare tare de la USR: „De ce avem mai mulți gay decât femei în Guvernul României?”. După „putinism”, na că s-a găsit și „homofobie” la USR
Andrei Marga: Despre „sistemul ocult”

yogaesoteric
26 octombrie 2026