Se apropie „iarna motorinei” în Europa

51 0

Arabia Saudită și-a căutat aliați împotriva mișcării Ansar Allah (houthiții) și, deocamdată, s-a ales doar cu declarații de sprijin. Egiptul s-a arătat dispus să susțină Regatul, însă declarația sa nu presupune niciun angajament militar. Pakistanul și Turcia au promis trupe în baza Acordului de Apărare Comună de la Mecca, semnat în august, dar ambele guverne precizează că forțele lor vor avea „un rol de sprijin, nu unul de luptă activă” împotriva houthiților. Urmărim de zeci de ani promisiuni de coaliție de acest fel. Cairo nu a uitat războiul purtat în Yemen în anii ’60. Islamabadul are propria graniță cu Afganistanul și o Indie agitată de care este necesar să țină cont. Niciuna dintre cele două țări nu își va trimite soldații în munții din Saada, așa că Riadul va duce acest război, în esență, singur.

Acest aspect contează, pentru că Ansar Allah a demonstrat că poate lovi în inima economică a Regatului. În ultimele două săptămâni, houthiții au atacat instalațiile Aramco din apropierea Riadului, uzina de gaze Shedgum din zona zăcământului Ghawar și instalația petrolieră Tanajib de pe coasta Golfului. Au lovit și o clădire administrativă din sediul central al Aramco de la Dhahran, centrul nevralgic istoric al companiei. Acum, se pare că ținta lor este Yanbu.

Riadul oferă puține informații despre pagube, iar directorul general al Aramco susține că sistemul companiei este intact și poate reveni în câteva zile la capacitatea maximă de 12 milioane de barili pe zi. Nu cred asta. Karl Miller, care se află la fața locului, în regiune, îmi spune că saudiții au suferit pagube însemnate. Asta se potrivește cu ce se poate vedea din afară: o coaliție care anunță întruna interceptări, în timp ce la țintele lovite incendiile continuă. Repararea liniilor de procesare a gazelor, a unităților de stabilizare și a componentelor de rafinărie nu se face în câteva zile. După atacul din 2019 asupra Abqaiq și Khurais, producția saudită a scăzut cu 5,7 milioane de barili pe zi, iar refacerea după un singur atac asupra unei ținte neapărate a durat aproximativ două luni. De data aceasta, atacurile sunt susținute și repetate, iar echipele de reparații lucrează sub foc.

Yanbu este ținta decisivă. Cum marina iraniană a declarat Strâmtoarea Ormuz închisă pentru toate navele care nu au aprobarea sa, terminalul saudit de la Yanbu, pe Marea Roșie, alimentat prin conducta Est-Vest, este singura cale prin care Regatul își mai poate scoate petrolul pe piețele mondiale. Fluxul prin Strâmtoarea Ormuz a scăzut la 11,62 milioane de barili pe zi în săptămâna încheiată pe 13 octombrie, față de un nivel normal de 17,15 milioane. Iar această rută alternativă este deja grav avariată. Conducta Est-Vest este proiectată să transporte până la 7 milioane de barili pe zi de-a curmezișul peninsulei, cu ajutorul a 11 stații de pompare. Potrivit surselor mele din regiune, patru dintre ele sunt grav avariate și scoase din funcțiune. Situația nu a apărut peste noapte. În septembrie, un atac a avariat instalațiile de pompare și a scos conducta în mare parte din uz, iar oficiali din regiune declarau pentru Associated Press că reparațiile vor dura între trei și cinci săptămâni. Aramco a repus conducta în funcțiune, dar aceasta a fost lovită din nou. O conductă căreia îi lipsește mai mult de o treime din stațiile de pompare nu se poate apropia nici pe departe de capacitatea nominală, oricât țiței ar aștepta în Provincia de Est.

Între timp, Ansar Allah a ocupat insulele Hanish Mare și Hanish Mică, precum și insula Perim, aflată chiar în strâmtoarea Bab el-Mandeb, controlând astfel rutele maritime pe care petrolierele sunt nevoite să le folosească care pleacă din Yanbu. Producția afectată, conducta avariată și o Mare Roșie disputată înseamnă, laolaltă, că lumea pierde petrol saudit pe trei fronturi: o parte nu poate fi extrasă, o parte nu poate ajunge la coastă, iar ce ajunge la coastă nu poate fi transportat în siguranță.

Cel mai greu lovită este motorina. Motorina alimentează camioanele, tractoarele, trenurile și navele care transportă toate celelalte mărfuri, iar Europa este unul dintre cei mai mari importatori de motorină din lume. Raportul din octombrie al Agenției Internaționale pentru Energie (AIE) nu menajează pe nimeni: exporturile de carburanți din Orientul Mijlociu sunt sub jumătate față de nivelul de dinainte de război, iar piața motorinei „va rămâne tensionată până în 2027”. AIE nu se așteaptă ca stocurile de motorină pierdute să fie refăcute înainte de a doua jumătate a lui 2027. Prețurile de referință ale motorinei au depășit 200 de dolari pe baril în septembrie și rămân aproape duble față de cel al țițeiului, care este în jur de 108 dolari pentru Brent, cu peste 75% mai mult decât acum un an. Dronele ucrainene continuă să lovească rafinăriile și terminalele de export rusești, așa că este afectată și cealaltă sursă tradițională a Europei pentru distilate medii.

Așadar, când sunt întrebat când se va normaliza aprovizionarea cu motorină, răspund: nu prea curând. Calendarul AIE, care nu ține cont de pagubele repetate suferite de instalațiile saudite, indică cel mai devreme a doua jumătate a lui 2027. O revenire reală va veni peste cel puțin un an, probabil mai târziu.

Nu vă așteptați ca acordul Trump-Putin privind motorina să amelioreze ceva. Așa cum am mai spus, barilii rusești sunt o cantitate neglijabilă. Moscova a aprobat la export 500.000 de tone, adică aproximativ 3,7 milioane de barili, fără un calendar de livrare. Chiar dacă ar fi livrată fiecare tranșă anunțată de Trump, în total circa 4,8 milioane de tone, ar fi vorba de aproximativ 36 de milioane de barili, eșalonați pe mai multe luni. Primele 300.000 de tone acoperă mai puțin de o zi din consumul de motorină al transporturilor americane, iar întregul program, mai puțin de patru zile. Comparativ cu exporturile de distilate pierdute din Orientul Mijlociu, cantitatea este infimă. În plus, totul depinde de rafinăriile rusești, pe care dronele ucrainene le lovesc în continuare, și de petrolierele aflate sub sancțiuni care ar urma să transporte motorina. Acordul poate face titluri bune în presă, dar nu va modifica oferta și, prin urmare, nu va scădea prețul motorinei.

Europa plătește deja prețul politic. Pe 17 octombrie, Franța a trecut prin cele mai grave violențe de stradă din ultimii ani. Sindicatul CGT a estimat că peste 500.000 de oameni au ieșit să protesteze față de prețul carburanților, al energiei și al alimentelor, iar peste 270 de persoane au fost arestate. La Milano, o manifestație împotriva războaielor și a scumpirilor s-a încheiat cu baricade în flăcări și magazine jefuite. Protestele față de costul vieții s-au extins în Belgia și Portugalia. În Albania, la Tirana, au avut loc cinci zile la rând de ciocniri violente. Acolo, scânteia imediată este furia împotriva premierului Edi Rama, însă fenomenul ține de aceeași stare de spirit de pe tot continentul: oamenii simt că guvernele lor nu-i mai ascultă.

Acesta este contextul în care Washingtonul cântărește noi lovituri asupra Iranului. Armistițiul s-a prăbușit în iulie și nu a mai fost refăcut. Fiecare nouă rundă de escaladare de atunci a urcat prețul petrolului, i-a dat Teheranului un motiv să-și strângă controlul asupra Strâmtorii Ormuz, iar aliaților săi din Yemen, un motiv să-și extindă lista de ținte. O nouă campanie americană nu va redeschide strâmtoarea, ci o va închide și mai tare. Va împinge prețul motorinei înapoi spre nivelurile record din septembrie, exact când Europa intră în iarnă, perioada în care cererea de combustibil pentru încălzire atinge vârful.

Factorii de decizie americani par să creadă că pot exporta costurile acestui război. Nu pot. Economiile europene erau deja slăbite dinainte de război. Fabricile care depind de transporturi pe motorină, fermierii care au nevoie de motorină pentru recoltă și gospodăriile care se încălzesc cu combustibil lichid nu pot suporta încă o explozie a prețurilor. Revoltele de la Paris și Milano sunt un avertisment despre ce face o criză prelungită de motorină unei societăți. Dacă Washingtonul extinde acest război, alege să prelungească și să adâncească această criză, iar Europa va plăti prețul în stradă.

Nima și cu mine am discutat despre poziția din ce în ce mai dură a Iranului față de Trump: