Declarația de faliment a Ucrainei: de ce Europa nu poate negocia

Una dintre cele mai izbitoare trăsături ale acestui război este că la Bruxelles, Berlin și Paris se vorbește neîncetat despre pace, în timp ce nimeni nu stă de vorbă cu partea adversă.

Michael von der Schulenburg, fost asistent al secretarului general al ONU și astăzi eurodeputat, a descris această situație, într-o discuție cu politologul norvegian Glenn Diesen, într-un mod care trece dincolo de politica cotidiană. Europa, spune el, nu are pe nimeni care să poată negocia și nu mai are de ani de zile niciun contact cu Rusia. Chiar și în timpul Războiului Rece existau canale prin care se puteau discuta incidentele. Schulenburg găsește acest aspect remarcabil, și chiar este. Adevărata întrebare rămâne însă de ce se petrece așa. Răspunsul la îndemână, lipsa de bunăvoință, nu duce prea departe. Mai util este următorul: pentru liderii europeni, a negocia n-ar fi un simplu pas diplomatic printre altele, ci un act care le-ar dărâma temelia propriei poziții.

Ce ar însemna rezultatul unei negocieri

Schulenburg ilustrează acest aspect printr-un raționament simplu. Cine negociază după aproape patru ani de război este necesar să admită, mai întâi, că miza este securitatea și nu teritoriul. Preocuparea principală a Rusiei a fost, de la bun început, ca Ucraina să nu intre în NATO. Cine negociază pe această temă recunoaște, implicit, că extinderea Alianței a contribuit la izbucnirea războiului. Iar atunci formula „războiului de agresiune neprovocat”, cu care, după observația lui Schulenburg, începe aproape fiecare articol din presa europeană, nu mai poate fi susținută. La capăt s-ar putea ajunge la un tratat care să consfințească neutralitatea Ucrainei. Și atunci toată lumea s-ar întreba pentru ce s-a purtat războiul atâția ani și pentru ce au murit, după estimările sale, până la un milion de oameni. Răspunsul ar cădea asupra politicienilor care au tratat fiecare încercare anterioară de dialog drept trădare.

Aspectul acesta poate fi descris ca o problemă de orgoliu sau de psihologie, iar Schulenburg însuși o face pe alocuri: perspectiva de a fi nevoie să discute cu Rusia ar provoca elitelor „probleme psihologice enorme”. Mie această explicație mi se pare prea slabă. Nu e vorba de sentimente, ci de o funcție. Narațiunea războiului este pentru guvernele europene o resursă de putere. Ea justifică mutarea bugetelor către înarmare, justifică sancțiunile ale căror costuri le plătește propria populație și dă unei politici tot mai puțin susținute acasă o urgență morală care face ca orice opoziție să pară trădare. O asemenea resursă nu se devalorizează de bunăvoie. Cine negociază o declară epuizată. De aceea pacea este invocată și, în același timp, împiedicată: pacea pe care o ceri este o victorie care nu există, iar pacea care ar fi posibilă ar însemna înfrângerea propriului discurs.

Aici se află și explicația pentru care angajamentul politic a mers atât de departe. Schulenburg amintește că, potrivit relatării sale, la negocierile de la Istanbul din primăvara lui 2022 un acord fusese la îndemână, iar Ucraina oferise atunci neutralitatea. Din perspectiva actualelor conduceri, aceasta este partea cea mai periculoasă a poveștii, pentru că dovedește că războiul nu era inevitabil. Cu cât durează mai mult, cu atât mai mare devine prețul pe care ar fi necesar să-l explice mai târziu și cu atât mai puternică tentația de a nu-l explica deloc. Aceasta este logica autoimunizării: fiecare lună în plus de război sporește povara justificării și face încheierea lui tot mai imposibilă.

Un continent fără negociator

La această constrângere se adaugă o neputință instituțională, pe care Schulenburg o descrie din interiorul Parlamentului European. Cine vrea să negocieze are nevoie de un negociator, iar acesta are nevoie de o marjă de manevră, adică de autoritatea de a face concesii fără să ceară aprobare la fiecare pas. Cele 27 de state membre ale UE nu i-ar da niciodată unui asemenea reprezentant un astfel de mandat, și nici cei trei mari ai Europei Occidentale – Germania, Franța și Marea Britanie, așa-numitul grup E3. Schulenburg invocă un motiv care ține mai degrabă de geografie și economie decât de psihologie. Marea Britanie privește spre Atlantic și are motive să vadă orice apropiere germano-rusă ca pe un pericol pentru propria poziție; prin urmare, se va opune mereu unui acord. Germania, Cehia, Ungaria, Bulgaria și România, în schimb, ar avea cel mai mult de câștigat din normalizarea relațiilor cu Rusia. Acestea sunt, spune el, interese naționale, care, în opinia sa, se vor impune dacă solidaritatea din interiorul Uniunii continuă să se erodeze. Linia de fractură nu trece, așadar, între „șoimi” și „porumbei”, ci între situații materiale diferite. Ceea ce se prezintă drept unitate europeană este o unitate a sloganurilor, nu a intereselor.

Retragerea protectorului

Al treilea element este rolul Statelor Unite. Schulenburg observă că Washingtonul se retrage din războiul din Ucraina: trupele sunt retrase, iar coordonarea sprijinului pentru Ucraina, condusă până acum de la comandamentul american din Wiesbaden, este predată altora. El trasează o linie care pornește din Vietnam, trece prin Irak și Afganistan și ajunge aici. De fiecare dată când o operațiune eșuează, nota de plată rămâne la cei care au stat de partea Washingtonului. Schulenburg amintește un avertisment din ianuarie 2023 al generalului Harald Kujat, fost șef al Statului Major General al armatei germane: dacă se conturează o victorie a Rusiei, americanii se vor retrage, iar Germania va rămâne singură în fața unei Rusii foarte furioase. Schulenburg consideră că acest scenariu s-a materializat. Pentru europeni, asta înseamnă că este necesar să poarte această discuție fără ca singura putere cu greutate de mediator să o mai poarte în numele lor.

Aici se închide cercul. Proiectul pe care Europa l-a început împreună cu Washingtonul este acum abandonat de Washington ca o povară, în timp ce Europa și-a legat de el rațiunea de a fi, bugetele și angajamentul politic. Nu îl poate încheia, pentru că încheierea lui i-ar distruge justificarea, și nu îl poate continua, pentru că îi lipsesc mijloacele. Schulenburg o spune așa: „De fapt, nu putem duce acest război, dar nici măcar nu ni se explică cum ar trebui să arate.” Este situația unui actor care și-a tăiat singur calea de întoarcere.

Alții plătesc costurile

Cine plătește în această configurație nu e o întrebare deschisă. Schulenburg descrie mai întâi Ucraina: o populație care, după spusele lui, a scăzut la mai puțin de jumătate față de momentul independenței, recrutări forțate, o influență tot mai mare a formațiunilor armate care acționează alături de guvern. El vede în toate acestea trăsăturile unui stat în declin. Fraza în care își rezumă cel mai tăios argumentul este că nu Ucraina se îndreaptă spre sinucidere, ci europenii. Nu este necesar să fii de acord cu această exagerare în fiecare detaliu ca să recunoști ce numește ea: continuarea războiului nu servește Ucrainei, ci amână o socoteală în Europa. Ucrainenii sunt, în acest calcul, monedă de plată, și anume cea mai scumpă.

De cealaltă parte plătește populația europeană. Schulenburg se referă la dezbaterea privind încă 50-70 de miliarde de euro, pe care, în opinia lui, Europa nu și le poate permite, precum și la faptul că principalul reproș adus cancelarului german, inclusiv în propriul său partid, privește banii care pleacă spre Ucraina în loc să rămână în țară. El pomenește și sondajele de opinie, ca și succesele electorale ale partidelor care cer pace cu Rusia și oprirea plăților.

Acestea sunt observațiile sale, nu ale mele, iar cine le preia ar fi necesar să le prezinte ca atare. Direcția corespunde totuși cu ceea ce se vede în tulburările și grevele din ultimele săptămâni: costurile unui angajament asumat de bunăvoie sunt reclamate de jos, iar nemulțumirea se îndreaptă tot mai mult împotriva celor responsabili.

Responsabilitate comună în loc de pradă

Propunerea alternativă a lui Schulenburg se remarcă tocmai prin simplitatea și claritatea ei. El nu cere sacrificarea Ucrainei, ci ca soarta acesteia să nu mai fie tratată ca o dispută pentru pradă. Rusia și Germania, spune el, poartă împreună răspunderea pentru existența acolo a unui stat funcțional, iar acesta este singurul punct de plecare de la care pacea poate fi gândită. Pacea concepută ca joc cu sumă nulă, în care unul câștigă ce pierde celălalt, nu duce decât la următoarea linie de demarcație, undeva între Republica Moldova, Georgia și Belarus. Schulenburg îi opune principiul securității indivizibile, adică o stare în care securitatea unuia nu se obține pe seama celuilalt.

Cât de realist este acest scenariu depinde exact de ceea ce am urmărit să arătăm aici. Securitatea pe care o descrie le-ar cere liderilor europeni să se contrazică singuri, iar structural ei nu sunt în stare de așa ceva. Schulenburg prezice că, în cele din urmă, aceștia „vor cădea în genunchi” și vor negocia totuși, pentru că situația îi va obliga. Se poate petrece. Dar atunci i-ar împinge constrângerea, nu luciditatea, iar rezultatul n-ar fi o înțelegere, ci un colaps. Declarația de faliment de care Europa se ferește va fi depusă oricum. Rămâne de văzut doar dacă o va face de bunăvoie sau prin executorul judecătoresc al împrejurărilor.

Citiţi şi:
Jeffrey Sachs: Europa nu apără Ucraina. Europa distruge Ucraina. Încetați să mai umiliți Rusia
Criminalii de la Comisia Europeană pompează 45 de miliarde de euro către Ucraina pentru anul 2027

yogaesoteric
13 noiembrie 2026