Rusia, ca inutilă imagine a inamicului (I)

Lumea post-bipolară nu încetează să ne surprindă, nu doar prin dinamica evenimentelor. Pe rând, devin fiabile reprezentările despre momente și fapte ce păreau demonstrate și introduse pentru totdeauna în formule sacre.

Memoria istoriei este inepuizabilă, multe socluri nu mai sunt intangibile, multe tabu-uri vor fi răvășite. Noi documente? Noi descoperiri? Evenimente ignorate? Probabil câte ceva din toate acestea. Dar mai curând este geopolitică, cu tot dinamismul, avatarurile și opțiunile ei. Nu este oare istoria cea care, prin instrumente proprii clasicizează evenimente ce au reprezentat, atunci când s-au petrecut, una dintre opțiunile geopoliticii? Nu sunt istoricii cei care interpretează determinările geopolitice ale evenimentelor doar atât cât le folosește?

Imaginea Rusiei ca inamic a fost o constantă a politicii românești din ultimul secol. Chiar dacă nu rectilinie. În acest scop s-au folosit motive sensibile pentru opinia publică, în funcție de geopolitica vremii. Chiar și conflictualitatea ruso-otomană a fost interpretată pentru a dezvolta imaginea, deși războaiele ruso-otomane au constituit una dintre premisele care au contribuit la formarea statalității românești moderne. Declararea și cucerirea independenței României, moment de vârf în relațiile româno-ruse, au fost și ele folosite informațional.

Simbolică este soarta cetății Plevna. În interpretarea românească, cel puțin în cea comună, capitularea cetății a fost decisivă într-un război desfășurat pe două continente și sub supravegherea marilor puteri europene. Rușii au dedicat capitulării un monument la Moscova, care încă mai există, ca simbol al unei iluzorii unități ortodoxe. În realitate, căderea cetății asediate a fost ordonată de comandantul ei, după ce s-a lămurit că întăririle pe care le aștepta fuseseră oprite în trecătorile din Balcani.

Forțând puțin situaţia, adevăratul învingător a fost Germania, aflată tot secolul în spatele Porții Otomane, iar la Berlin, în 1878, și-a tras partea leului fără să participe la lupte, exemplu de Realpolitik. Regele României a înțeles și după câțiva ani a încheiat tratatul cu Imperiul Habsburgic, demers intermediar către puternica Germanie.

Alt exemplu: intervenția României în Războiul Balcanic din 1913 s-a desfășurat fără complicații după ce ministrul rus de Externe, Serghei D. Sazonov, a transmis României că Rusia țaristă își va retrage sprijinul pentru Bulgaria dacă aceasta își va ataca aliații din Primul Război Balcanic. Bulgaria a făcut-o și a distrus alianța slavă pe care o dorea Rusia în Balcani. România a intervenit sigură că nu va avea surprize la granița sa estică și a realizat un important obiectiv, nu atât teritorial, cât geopolitic: a împiedicat constituirea unui stat hegemon în Balcani, situație care se menține până astăzi. Au urmat vizita țarului Nicolae al II-lea și a familiei sale la Constanța – nimeni nu poate spune ce s-ar fi petrecut dacă reușeau proiectele matrimoniale – și călătoria prim-ministrului Ion I.C. Brătianu cu mașina, împreună cu ministrul de Externe rus, dincolo de Predeal, ceea ce a stârnit indignarea habsburgică. Probabil că atunci a afirmat prim-ministrul că el este filo-rus de când a intrat în politică.

În epocă pericolul rusesc era prezentat sub forma amenințării slave, marea care înconjura insula latină. Făcând o paralelă cu realități aflate la mii de kilometri, și Mexicul își are propriile-i peripeții influențate de vecinătatea cu Statele Unite, dar acest fapt nu l-a împiedicat să obțină multe avantaje din relațiile cu marele vecin nordic.

Sinusoida ascendentă în construcția amenințării ruse a început după Primul Război Mondial, deși este în contradicție cu logica politică. În vara anului 1917 ofensiva germano-austro-ungară din Moldova nu și-a atins scopurile. Când în luna septembrie Kaiserul Wilhelm al II-lea a vizitat locurile bătăliilor i s-a raportat că ofensiva a fost oprită de puternica rezistență a inamicului. După Mărășești, frontul s-a stabilizat. Generalul Gheorghe A. Dabija, în lucrarea Armata Română în războiul mondial (1916-1918), ne spune că în dispozitivul militar constituit pentru apărarea României – de la Vatra Dornei la Gurile Dunării – au rămas mari unități române și ruse. Incluzând rezervele, au fost 15,5 divizii de infanterie, 2 divizii de cavalerie și 4 brigăzi de cavalerie ale armatei României și 59 divizii de infanterie și 8 divizii de cavalerie ale armatei ruse. Dar mult mai grav era faptul că întregul lanț a ceea ce astăzi numim sistem logistic și de generare a forței se redusese la resursele Moldovei și nu se știa pentru cât timp. Cu toate acestea, Moldova avea să fie nucleul de unde a început România Mare.

Armata 2 română, având în compunere și 3 divizii de infanterie ruse, ocupa o fâșie între Valea Uzului și Irești (65 km), Armata 1 română, între Irești și Torcești (56 km). În rest, dispozitivul de apărare era ocupat de patru armate ruse, care le încadrau pe cele române. Probabil că trupele ruse erau sătule de cei patru ani de război, demoralizate, zdruncinate de propaganda bolșevicilor, cu soldați dornici să se întoarcă acasă și care, spre deosebire de soldatul român, înțelegeau tot mai greu pentru ce luptă. Înaltele considerente despre o alianță aparțin politicului și comandamentelor superioare, nu soldatului. Sunt istorici ruși care spun că Frontul Românesc a fost, totuși, cuprins mai puțin de anarhia de prin alte părți datorită distanței mari de epicentrul evenimentelor destabilizatoare. Probabil că dezastruoasa campanie din 1916 a Armatei României a influențat relațiile de comandament româno-ruse și atitudinea aliatului. Dar a fost un aliat care a rămas, totuși, în dispozitiv după semnarea armistițiului. Oficialii români l-au semnat la 26 noiembrie 1917, ora 23.30. Armistițiul a însemnat înghețarea trupelor în pozițiile în care se aflau când armele au tăcut. Au rămas și trupele ruse pe poziții în timpul negocierilor româno-germane și ruso-germane, până la capitularea de la Brest-Litovsk, din 21 februarie 1918 (pentru ambele momente am folosit calendarul întrebuințat atunci).

Generalul Gheorghe A. Dabija a fost comandant de brigadă pe timpul evenimentelor din vara anului 1917. În 1936, când i-a apărut lucrarea, el nu a avut cum să nu fie influențat de atmosfera creată de participanții români la culisele tratativelor de pace de la Paris, în jurul singurului aliat pe care l-a avut România în Est și cu ajutorul căruia și-a atins până la urmă obiectivele. El a repetat șabloane, așa cum s-a întrecut să o facă toată propaganda postbelică. Dar poate că tocmai de aceea ultimele pagini ale cărții, o lucrare de artă militară, devin o înșiruire de evenimente politico-militare. El altceva trăise pe front.

Până la capitularea Germaniei și până la finalizarea proceselor ce duceau spre Marea Unire, Regele României, Ferdinand I, a emis, la 1 ianuarie 1918, Înaltul Ordin de Zi în care evocă glorioasele fapte ale ostașilor români în anul precedent. Nici măcar nu a amintit despre ostașii aliați ruși cărora le fusese comandant, care stabilizaseră frontul după dezastrul primelor luni de război, care se jertfiseră pentru apărarea României și care încă mai contribuiau la ținerea vrăjmașului departe de Iași, de unde suveranul emisese ordinul.

Doar în acest fel au fost posibile generarea miturilor mobilizatoare și reluarea procesului de dezvoltare a imaginii de inamic pentru fostul aliat, fără obstacole oficiale și fără jenante inhibiții de natură morală. De altfel, jertfele aduse de Rusia în Primul Război Mondial s-au uitat rapid și la Moscova, unde conducerea bolșevică avea alte probleme, iar ceva mai târziu și-a creat propria mitologie, cea a Războiului Civil, cu eroii ei, în care cei căzuți în confruntarea imperialiștilor nu aveau loc. La Paris, pe timpul tratativelor de pace, delegația română și-a acuzat aliatul de mai ieri de toate păcatele posibile. Ea nu făcea altceva decât să ofere învingătorilor ceea ce ei își doreau să asculte. Dar de teama noii ideologii, învingătorii le-au oferit bolșevicilor exact motivele propagandistice de care ei aveau nevoie pentru ceea ce urma să se petreacă.

În ceea ce privește România, logica ne spune că, după finalizarea negocierilor de pace, ar fi fost necesar să facă tot ce depindea de ea, printr-o politică pragmatică, pentru a-și consolida noile granițe, dar politicienii au continuat calea inițiată la Paris și dorită de marii învingători. Nicolae Titulescu a încercat un tratat de neagresiune, dar pentru asta a murit în exil. În exercițiul politic, în propagandă și în percepția publică, vecinul nostru estic a continuat să rămână inamicul. El trebuia să coaguleze unitatea. Culme a pragmatismului, doar la câțiva ani după Paris, nobila elită politică a Europei a găsit căi pentru a obține avantaje din relațiile cu primul stat al muncitorilor și țăranilor din lume.

Formulele negociate pentru sfârșitul Primului Război Mondial au modificat geografia politică a Europei ca niciodată și, tot ca niciodată, au generat o atmosferă de revanșă și neîncredere între actorii politici ai noii lumi. Chiar și printre învingători au existat nemulțumiri. Umilirea Germaniei, soarta ce se pregătea Turciei, excluderea Rusiei din negocierile de pace și ignorarea realității că ea ținuse frontul estic din 1914 (România i s-a alăturat în august 1916) au determinat în bună măsură apropieri geopolitice puțin așteptate între cele trei importante state europene perdante, foste inamice.

Arhitectura mediului de securitate europeană a devenit tot mai vulnerabilă, în special după ce artizani importanți ai soluțiilor de pace – SUA și Marea Britanie – s-au arătat destul de repede aproape indiferenți la ceea ce se petrecea pe continent. Europa s-a polarizat rapid în jurul unor ideologii cu profunde motivații geopolitice după cumplitul război ce zdruncinase conștiințele. Dispariția Cehoslovaciei – victorie simbolică în negocierile de la Paris – a însemnat eșecul definitiv al sistemului de securitate instituit de învingători. Hitler a obținut un important succes și a pus mâna pe una dintre cele mai performante industrii de armament ale continentului, fără să tragă un foc de armă, sub privirea complice a principalelor puteri continentale. După acest episod statele europene au înțeles că sunt cam singure în noua lume și este necesar să caute soluții în funcție de noua stea a geopoliticii, care abia după câțiva ani avea să devină marele criminal de război. În episoadele ce au urmat, armata germană nu a fost întâmpinată peste tot cu arme, ba prin multe locuri a fost primită cu flori, dar istoricii preferă să treacă în subsolurile tomurilor astfel de momente.

Nici țara noastră nu a făcut excepție. După eșecul Ligii Națiunilor în instituirea unei securități colective a continentului și după perioada Titulescu, a urmat tratatul economic româno-german semnat la 23 martie 1939. Practic, România și-a pus cerealele și petrolul la dispoziția eforturilor de război ale lui Hitler. Documentul nu avea cum să nu fie interpretat geopolitic. Prin tratat, țării noastre trebuia să i se furnizeze arme pe care, printre altele, nu le-a primit niciodată în cantitățile solicitate și pe care, desigur, urma să le folosească împotriva inamicului construit consecvent ca imagine.

Pactul Molotov-Ribbentrop, documentul care a reactivat surprinzător fostul nostru aliat, reflectă cu exactitate preocupările statelor europene pentru propria lor securitate. Germania încheiase acorduri asemănătoare și cu alte state, au profitat și alții, iar Hitler era un conducător frecventat de mulți politicieni, oameni de afaceri și de finanțe, doar că el era cel curtat și nu invers. La Moscova s-au purtat nu numai negocieri sovieto-germane, ci și anglo-franco-sovietice. Dar se pare că urgența a fost diferită. Pentru negocieri și semnare, von Ribbentrop a mers cu avionul la Moscova, delegația anglo-franceză cu o navă de război și opriri în principalele porturi baltice, iar Stalin a tras concluziile. Astfel, prin eforturi comune, Europa a început să intre în faza ciudată a istoriei ei. Recentele tulburări în memoria celui de-Al Doilea Război Mondial ne demonstrează că există multe pete albe, bine ascunse în arhive.

Până acum ne-am obișnuit cu tratarea războiului drept o uriașă afacere comună la care fiecare își adăuga ingredientele. Până se vor afla mai multe (marele public nu va ști totul niciodată), urmează etapa în care războiul este afacerea fiecăruia, completată cu ceva condimente comune, în funcție de gusturile de astăzi. De altfel, istoricul britanic Arnold J. Toynbee este cel care spune în introducerea la lucrarea sa Studiu asupra istoriei, că „Istoricii, îndeobște, contribuie mai degrabă la exemplificarea decât la îndreptarea ideilor curente ale colectivităților în sânul cărora ei viețuiesc și-și desfășoară activitatea”. În același timp, se pare că păstrătorii de arhive ale războiului mai au încă surprize, probabil.

În ajunul campaniei din Est, România a suferit dramatice pierderi teritoriale în favoarea Ungariei, Bulgariei și Uniunii Sovietice, urmare a unor negocieri patronate de marile puteri și a unui ultimatum. Nu a opus nicio rezistență, nici măcar formală, a acceptat și respectat condițiile impuse. Tragicele evenimente geopolitice au zguduit profund societatea și politica românească și au multiplicat imaginea de inamic a vecinului estic. Ion Antonescu a adăugat oficial antibolșevismul la construcția imaginii inamicului și a mascat realitatea că s-a angajat într-o confruntare interstatală ale cărei obiective depășeau cu mult imperativul reîntregirii. Hitler a participat din plin la tragicele momente trăite de statul român și le-a folosit abil pentru a-și aduce trupele în România în octombrie 1940. Teritoriul ei a devenit, astfel, bază de plecare pentru ofensiva aflată în pregătire. A crea amenințarea pentru a-ți oferi apoi serviciile este practica dintotdeauna a geopoliticii, o trăim și astăzi din plin, drapată cu formule actuale, dar pe o spirală superioară a armelor și la nivel planetar.

În atmosfera lozincilor despre neam și țară, nu s-a observat că generalul Ion Antonescu a pornit la luptă, alături de Germania nazistă, împotriva celui mai puternic dintre beneficiarii teritoriilor pierdute, că ceilalți doi erau adversari pe măsură, chiar și luați împreună, iar Hitler nu-și putea permite disfuncționalități în accesul la petrolul românesc. Posibilele recompense aveau în vedere teritorii recent pierdute de România cu contribuția marelui aliat, dar pentru care acum ea trebuia să lupte. Acesta a fost tragismul situației trăite de toți românii. Tentația de a fi în preajma stăpânului vremelnic al unei bune părți din Europa s-a dovedit decisivă.

De asemenea, marea strategie arăta că Ion Antonescu, dincolo de sinceritatea sau profunzimea sentimentelor sale patriotice, și-a angajat țara într-un război pe care Germania avea să-l desfășoare pe două fronturi. România însăși trecuse prin această experiență nefericită nu demult, în campania din 1916. Marea Britanie i s-a opus continuu lui Hitler din septembrie 1939, iar Statele Unite au sprijinit-o. Generalul Ion Antonescu fusese atașat militar la Londra și ar fi trebuit să cunoască profunzimea afinităților lumii anglofone din propriile-i observații, nu din rapoartele pe care le primea, de asemenea, ar fi trebuit să știe că Statele Unite, chiar dacă nu ardeau de nerăbdare să intre în război, dispuneau de un imens potențial, aflat în afara oricăror distrugeri și pe care, mai devreme ori mai târziu, aveau să-l folosească în confruntarea pregătită de geopolitica globală. Mai spunea marea strategie că democrațiile occidentale ar fi făcut orice ca naziștii să nu obțină controlul asupra imenselor resurse ale teritoriilor cucerite în Est și că inamicul pe care și-l alesese conducătorul român avea și el un nelimitat potențial de război, chiar dacă nu apucase să-l transforme în resurse. Dar și viitorul mareșal era prizonierul imaginii create. S-a dovedit destul de repede că nu gerul năprasnic a învins armatele lui Hitler și ale aliaților săi, ci modul în care Führer-ul a planificat războiul.

După război, imaginea Rusiei ca inamic a trecut printr-o perioadă complexă. Pe fondul trăirilor eclectice provocate de memoria celor trei ani de confruntare militară înverșunată, de ocupație, cu toate consecințele ei, și de aplicare a hotărârilor puterilor învingătoare, în societatea românească s-au inițiat intense procese de modelare ideologică, politică și economică, după canoanele puterii învingătoare responsabile de zonă, dar și sub impactul unor uitate chemări la egalitate socială. Mulți aveau să adere la noile idei, dezamăgirile au urmat ceva mai târziu.

Procesul se desfășura într-o societate profund zdruncinată, care trăise realitatea războiului cu totul altfel decât s-a simțit ea în saloanele bucureștene și la Athénée Palace. Ea fusese îndoctrinată ani de zile cu lozinci despre un inamic cu care acum trebuia să co-existe, iar Armata României să coopereze. La început, totul s-a petrecut sub lozinca prieteniei veșnice apoi, pe măsură ce Războiul Rece a intrat în faza sa pozițională (cum a fost, de altfel, tot timpul în Europa), de coexistență a celor două sisteme, raporturile au început să se nuanțeze, iar sateliții Moscovei să caute oportunități geopolitice.

România comunistă nu a făcut excepție și s-a înscris în jocul dezechilibrelor dintre Est și Vest, sperând să obțină avantaje de pe urma temerilor occidentale față de marele ei aliat comunist ale cărui trupe se aflau în centrul continentului. De la început s-a folosit motivul întăririi independenței și suveranității naționale în cadrul unui bloc ce părea monolitic și încă mai promova internaționalismul. Inițial, s-au obținut succese, Vestul a susținut-o, sperând că va merge mai departe, economia românească a obținut ajutoare financiare și tehnologii. Momentul Praga 1968 a clarificat însă situaţia și pentru politica românească, și pentru Occident.

Cehoslovacia avea graniță comună cu NATO, dar și trupe sovietice pe teritoriul ei, conform tratatelor. Occidentul nu a reacționat decât propagandistic, alte măsuri au fost luate temporar, aranjamentele postbelice nu fuseseră încălcate. România nu mai avea trupe străine pe teritoriul ei, dar avea o lungă graniță comună cu URSS și se lămurise până unde va merge Occidentul în confruntarea cu sovieticii. Pe fondul propagandistic al intervenției din Cehoslovacia, în țara noastră a început procesul constant de instaurare a dictaturii familiei Ceaușescu. Democrațiile occidentale au devenit treptat indiferente, apoi ostile regimului Ceaușescu. Imaginea de inamic pentru aliatul estic, cel care îi adusese pe comuniștii români la putere, a fost folosită din plin, pentru șantaj în interior și sperând că va convinge Vestul că politica autoritară este singura modalitate de a ține amenințarea departe de el.

Pe acest fond, regimul Ceaușescu a devenit un amestec de ideologie, naționalism cu nuanțe de șovinism, unicitate și excepționalism care nu mai avea nimic comun cu ideile generoase ale naționalismului secolului al XIX-lea. Se dezvoltase o întreagă artă pentru a forma percepția că tot ceea ce este legat de marele vecin era suspect, deși, după cum s-a scris ulterior, regimul depindea economic de el în bună măsură. În logica vremii, orice insinuare era binevenită pentru propagandă când era vorba despre marele aliat. Devenise un sport național vânarea agenților sovietici printre cetățenii români și întocmirea de dosare de către instituțiile interesate să le crească rolul și convinse că reprezentau etalonul patriotismului. De atunci a rămas practica dosarelor în realitatea românească.

Patriotismul era direct proporțional cu intensitatea discursului anti-aliat și acesta căpăta subtilități ușor descifrabile. Orice afirmație de disidență a conducerii statului era transmisă apoi, ierarhic, ca o demonstrație de evidentă mândrie națională. Au existat și atitudini critice interne la adresa regimului, dar propaganda susținea imediat că sunt amenințări pentru independența, suveranitatea și, mai ales, integritatea țării și că în spatele lor se află Moscova. Pe timpul bipolarității, în Europa nu a existat niciun caz de încălcare a integrității vreunei țări, pentru că așa se stabilise în documentele de la Potsdam. Postul de radio Europa Liberă era bruiat doar când dezvăluia direct și virulent abuzurile interne, atunci când se referea la relațiile cu superputerea geopolitică emitea liber.

Citiţi a doua parte a articolului

Autor: dr. Nicolae Dolghin

 

Citiţi şi:
România și Rusia, o relație de 140 de ani eșuată în suspiciune, îngheț și un joc de-a șoarecele și pisica
Eugen Tomac: Pe scurt, despre România prin ochii vecinilor săi

 

 

yogaesoteric
13 aprilie 2021

 

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More