Rusia, ca inutilă imagine a inamicului (II)

Lumea post-bipolară nu încetează să ne surprindă, nu doar prin dinamica evenimentelor. Pe rând, devin fiabile reprezentările despre momente și fapte ce păreau demonstrate și introduse pentru totdeauna în formule sacre.

Citiţi prima parte a articolului

După 1985, odată cu perestroika și glasnosti, Occidentul și-a găsit partenerul la Moscova, nu a mai dialogat cu Bucureștiul, devenit periferie și pentru Vest și pentru Est. Oricum la București se considera că la noi reformele fuseseră operate demult. Amenințarea rusească devenise doar suport pentru menținerea la putere a unei elite politice tot mai izolate. Ca vector geopolitic ea a devenit inutilă, chiar împiedica noul dialog politic. Când, la ultimul congres al partidului, Nicolae Ceaușescu a făcut apel la organizarea unei întruniri mondiale a partidelor comuniste și muncitorești, adică un fel de întoarcere la originile internaționaliste, a recunoscut, practic, eșecul regimului său, dar nu l-a mai auzit nimeni. Uitase de intervenția frățească din august 1968, momentul pe care își construise propria carieră.

După evenimentele din decembrie 1989, șantierul de construcție a imaginii de inamic pentru noua realitate geopolitică din Est a fost conservat pentru vreo doi ani, apoi a fost redeschis. Perenitatea motivelor folosite ne sugerează că pe șantier lucrau aceiași oameni și nu avea importanță acuratețea geopolitică a temelor în noile evoluții, ci doar generarea percepției. Apoi imaginea a început să fie modelată de procesul de aderare la NATO. Este suficient să se facă o analiză a tuturor strategiilor de securitate națională, în succesiunea lor, adoptate de statul român. Rusia este în aceste documente un pericol tot mai distinct evidențiat. Ea condiționează, de la un cincinal la altul, conținutul strategiilor. Pentru NATO, Rusia a rămas același actor țintă care a fost URSS cândva, iar elita politică românească a știut în ce afacere intră.

Până nu demult oficializarea statutului Rusiei ca inamic al Occidentului părea inevitabilă, ar fi fost și o confirmare a demersurilor politicii românești de peste un secol. Numai că, așa cum s-a mai petrecut, geopolitica are evoluții surprinzătoare, tulbură apele adânci ale lumii, scoate la suprafață realități mult mai importante pentru om și civilizația creată de el, dar și pentru state. Șocurile transmit că geopolitica e necesar să fie regândită. Multe dintre problemele actuale nu mai pot fi rezolvate fără Rusia, iar perpetuarea imaginii de inamic este în avantajul ei și ea chiar folosește această imagine. Este greu de crezut că Occidentul, în ansamblul său, va declara oficial, în strategia comună, Rusia drept inamic. Ar însemna să o elibereze de multe responsabilități. Dacă o va face, geopolitica intră în faza de autodistrugere a unui ciclu al evoluției sale.

Deocamdată, pentru oficialii noștri, Rusia a rămas sistemul de referință – pe zi ce trece se dovedește a fi singurul – care le permite să afirme cu emfază, în declarații publice, că România este stat suveran și independent, deci nu trebuie să aibă vreun dialog politic cu ea. Este unul dintre cazurile de absurd politic pe timp de pace, practicat pentru finalități neclare.

Greu de spus cât de utile i-au fost României invocarea amenințării rusești și imaginea Rusiei ca adversar. Pe plan intern ele au folosit în instalarea, mai devreme ori mai târziu, a unor regimuri dictatoriale din care urma să apară Salvatorul. Geopolitic, a creat percepția că România mereu și-a greșit alianța, cu excepția celei curente, desigur.

De la România Mare până astăzi s-a alimentat ideea că sfidarea vecinul estic este cea mai bună soluție și motiv de mândrie națională. Interesant, în toată această perioadă, marea politică românească nu a încercat, decât pentru scurte perioade, și alte formule în a-și promova interesele naționale în raport cu vecinul estic. Între comportamentul geopolitic polonez, cu iluziile de odinioară de măreție ce trebuie răzbunată, și cel realist finlandez, politicul din România l-a urmat pe primul. Finlanda a avut problemele ei teritoriale, politice și ideologice cu vecinul, dar a ales cooperarea, iar acesta n-a obligat-o să-i adopte modelul. A făcut parte din imperiu, a avut un război cu uriașul său vecin, l-a dus singură, a fost aliată cu Hitler, dar nu a depășit granițele teritoriilor pe care le-a considerat ale sale. În vremuri de pace a colaborat politic și economic cu vecinul său, iar avantajele au atenuat multe resentimente istorice. Astăzi, Finlanda este statul cu cel mai ridicat nivel al calității vieții din Europa, iar poziția ei geopolitică este respectată. De peste un secol, România – care și-a consumat resursele pe dezvoltarea percepției amenințării rusești, concretizată, pe rând, în fortificații absolut inutile, pe himerele propagandistice ale războiului popular, cu infrastructura sa pe orizontală și pe verticală, iar acum pe formidabilul zid 2% din PIB – se află cam tot pe ultimele locuri ale dezvoltării.

După 1989, pentru a se asigura continuarea tradiției în cultivarea amenințării din Est, în industria și economia românească a fost distrus tot ceea ce ar fi putut permite eventuale relații profitabile în condițiile noilor libertăți în fostul spațiu economic, cândva accesibil. Astfel, România și-a pierdut avantajul geopolitic real de legătură între Est și Vest, pe care s-ar fi putut construi un mediu real de securitate. Vestul își proiectează direct aceste legături, iar România a devenit centură de siguranță, un spațiu second-hand, căruia i se cultivă iluziile că aparține lumii bune, sigure, numai pentru a se masca realitatea că se află în linia întâi a jocurilor pe care Occidentul le practică cu Moscova. Ea și-a pierdut șansa de a se afla departe de aliniamentele confruntării ce i-a oferit o anumită libertate de mișcare.

Relațiile politice româno-ruse de astăzi par caracteristice unei situații de pre-război. Paradoxal, după aderarea României la structurile europene și euroatlantice, ceea ce ar fi trebuit să-i întărească poziția, între cei doi actori nu există dialog, iar relațiile comerciale sunt susținute de francezii de la Dacia. Imaginea de inamic se construiește urmând canoanele unora dintre noii aliați și parteneri, iar fiecare politician de la noi este convins că-și consolidează pozițiile punând cărămizi personalizate la vechea construcție. Este plin de semnificații cazul omului politic Mircea Geoană. În cursa prezidențială a fost acuzat că ar cam avea legături cu Moscova. Câțiva ani mai târziu a fost numit într-o funcție politică înaltă la NATO. Insinuările au fost operate de câștigător (Traian Băsescu), personaj veșnic, despre care rețelele de socializare dezvăluiau, cu date și fapte, legăturile sale din tinerețe cu serviciile speciale sovietice. Primul transmite mesaje antirusești, al doilea devine unicul expert în realități românești.

Spre deosebire de alte momente asemănătoare, România de astăzi nu are un motiv al său de confruntare cu Rusia, ci doar temele vehiculate în documentele alianței din care face parte, motivate cu noutățile de pe Frontul de Est. Așa cum Occidentul a ignorat legătura directă dintre dispariția Cehoslovaciei în 1938 și intrarea continentului în cursa fără întoarcere spre război, tot așa și NATO de astăzi, simbol al Occidentului, nu-și asumă nicio responsabilitate în adâncirea crizei estice și de la Marea Neagră, iar opinia publică românească se face că nu observă că la câteva zeci de kilometri de litoralul românesc avioane de vânătoare ale armatei noastre interceptează avioane rusești, în timp ce interceptoarele rusești fac la fel, dar cu avioane americane.

Lumea se transformă, dincolo de modelele dominante, ca urmare, evoluțiile geopolitice sunt complexe și prima care ne-o spune este chiar NATO. Occidentul intră pe spirala ascendentă a confruntării cu China și nu se știe unde se va opri, efectele sociale și economice ale pandemiei intensifică competiția pentru resurse și piețe, tot mai multe state au opțiuni de securitate individuale. Rusofobiei i se va alătura, probabil, chinofobia. SUA cheamă la constituirea unei alianțe antichineze, altceva decât NATO, dar dornici nu se prea găsesc și nu este clar ce se va petrece cu alianța însăși. Interesele membrilor NATO, coagulate în jurul unor valori ce-i conving doar pe liderii politici ce și-au construit cariera pe ele, se individualizează cu multe vocalize, nesusținute de potențiale corespunzătoare.

Încet-încet, NATO se apropie de un moment decisiv în evoluția oricărei alianțe: fie va iniția procese profunde de regândire a politicilor și strategiilor de asigurare a securității, fie se va operaționaliza pentru a nu fi prea târziu, adică va intra în luptă pentru a dezlega nodul gordian. Aici situaţia se complică, o știu și competitorii. Candidații la aderare au oferit succesiv potențiale avantaje geostrategice pentru confruntarea cu Rusia, nu cu China. Se prefigurează o capcană continentală exact în momentul în care dominante devin condiționările specifice luptei armate. În acest timp Europa continuă să rămână în situația pe care a mai trăit-o pe timpul lui Napoleon I, când cine nu era cu el, era împotriva lui.

Statele Unite își retrag peste 12.000 de militari din Germania, aproximativ o divizie. Propaganda spune că este o pedeapsă pentru că statul german nu s-a alăturat prompt formidabilului zid 2% din PIB și pentru că plătește miliarde Rusiei pentru hidrocarburile pe care ar fi nevoie să le cumpere din SUA. Declarația pare cinică, dar are meritul să devoaleze adevărata natură a realităților transatlantice. Propaganda afirmă că statul german va deveni vulnerabil, dar glumește, Germania este Germania.

Retragerea reprezintă mai curând diminuarea unor efective străine din teritoriul unde cu decenii în urmă își începuseră cariera ca trupe de ocupație. Este un gest previzibil după ce Germania a contribuit din plin la mutarea aliniamentului consacrat al bipolarității sute de kilometri spre est și a conflictualității în Balcani. Gestul pare, mai curând, a fi inspirat de vechea Europă, ca răspuns la dinamica priorităților SUA. De asemenea, unele evoluții din spațiul euroatlantic și proximități evidențiază că și alte state își coagulează politici proprii, puțin interesate de concordia colectivă. Mulți dintre militarii retrași își vor schimba garnizoanele europene spre Frontul de Est, vor exista acuzații că nu se respectă Acordul NATO – Rusia, se vor avansa justificări ca întotdeauna, se vor etala mușchi, vor urma alte redislocări de trupe. Reînvie dinamica preliminariilor celui de-al Doilea Război Mondial pe fondul aceleiași rusofobii, în același spațiu, cu actori noi, dar România nu lipsește.

O parte dintre militarii americani vor ajunge și la noi, nu este cazul să avem vreo îndoială, va exista chiar o concurență printre actorii din zonă, va fi încă un prilej de mândrie națională și ni se va spune că putem dormi ceva mai liniștiți. Așa cum s-a exprimat președintele nostru, vor fi bineveniți. Nu sunt Planul Marshall, nu sunt investitori, nici turiști ori specialiști în diferite domenii ale dezvoltării, ci profesioniști în violența armată, instruiți să execute ordinele. Oamenii politici vor fi fericiți, se vor simți în siguranță – și dacă sunt ei înseamnă că sunt toți românii –, își vor asuma merite pentru măiestria lor în politica internațională, publicul va mai primi o doză de droguri, va fi, de asemenea, încă un prilej de umilire a militarului român.

Festivitățile vor trece și vom rămâne cu simbolul, care nu înseamnă mai nimic. Militarii americani nu vor schimba rapoarte de forțe, nu vor întări securitatea, nici măcar rol de descurajare nu vor avea, decât dacă, Doamne ferește, vor fi înarmați cu arme nucleare strategice.

Calcule operaționale simple spun destul de precis și cam cât timp vor rezista ei într-un conflict real, când aducerea completărilor va fi o mare problemă, iar cererile vor curge de la Marea Barenț la Mediterană. Militarii americani vor accentua doar ostilitatea în zona Frontului de Est, așa cum s-a petrecut de fiecare dată. Episodul Crimeea a fost determinat tocmai pentru că apăruse perspectiva reală a instalării unor efective americane în peninsulă.

Din practica planificării operațiilor se știe cu siguranță că, undeva, în vecinătatea rusă, vor fi instalate mijloace specifice războiului de la distanță, dacă nu cumva ele există deja, pentru lovirea noilor obiective. Armata României nu are cu ce să le combată, iar armele Alianței sunt prea departe. Militarii din jurul său l-au consiliat, probabil cu onoare și patria în suflet, pe președintele nostru că este bine să vină cât mai mulți soldați americani, să facă ei ce ar fi nevoie să facem noi. Este capcana în care s-a aflat președintele Franței acum peste un secol și care l-a determinat să exclame că războiul este o treabă prea serioasă pentru a fi lăsat pe mâna generalilor. Dar profesorul de fizică Klaus Iohannis ar fi necesar să știe că legea acțiunii și reacțiunii din mecanică se aplică demult în strategiile militare, iar corpul asupra căruia vor acționa forțele contrarii este teritoriul României, cu tot ceea ce reprezintă el.

Poate că ar fi bine de amintit acel episod petrecut în Ucraina, la începutul anului 2014, și prezentat ulterior de propaganda occidentală drept confirmare a legitimității eforturilor ei de generare a imaginii Rusiei ca inamic, partenerul cu care Alianța Nord-Atlantică încă mai avea teme comune de rezolvat. Președintele ales al Ucrainei ceruse o pauză pentru a studia semnarea documentelor Parteneriatului Estic, documente care i se prezentaseră, dar nu le văzuse înainte, afirmă el ceva mai târziu. Desigur era considerat rusofil, ca și alți tovarăși de drum care au schimbat la timp ambarcațiunea, dar cu acest mesaj electoral câștigase alegerile. După presiuni insistente și de durată, și după amenințări directe, președintele a făcut ceea ce încercase să amâne, adică a semnat, apoi în aceeași noapte a început să fie vânat. De a doua zi întreaga construcție politică, legitimată prin alegeri pe care nimeni nu le-a contestat, a început să fie distrusă în atmosfera unei democrații de război, inclusiv aranjamente internaționale ce garantau securitatea statului ucrainean.

Noua realitate politică a ostilizat Rusia, singurul stat care îi putea asigura cu adevărat securitatea, au urmat referendumul din Crimeea și separatismul în Donbass. Aceste zone nu au făcut parte din ceea ce se numea conflicte înghețate din spațiul ex-sovietic și unde lumea era pregătită să se petreacă ceva. Maidanul a devenit simbolul democrației pure, ateniene, dar a dispărut, liderii lui au primit demnitățile cuvenite, iar cotidianul societății ucrainene în care intră și milioane de etnici ruși nu mai interesează pe nimeni decât în paradigmă conflictuală, toate procesele democratice sunt influențate de luptele civile și zona a devenit Front Estic atrăgând rapid spațiul Mării Negre. Astăzi un scenariu maidano-venezuelean se montează în Belarus, fără distanțare socială și fără măști. Aflăm, cu această ocazie, care este singurul loc din lume fără covid-19.

Pentru locuitorul normal al României, pe zi ce trece, Rusia devine o mare necunoscută, o pată albă care pe hărțile medievale ale lumii marca locurile unde trăiau leii ce alimentau spaime. Românul normal nu știe mai nimic despre rusul normal, despre Rusia normală. Ca altădată, tot ce vine de acolo este suspect. Geopolitic, situația nu aduce avantaje statului român, eventual viitoare probleme și avantaje individuale pentru grupuri restrânse.

Astăzi imaginea de inamic construită Rusiei în războiul informațional folosește doar pentru a pregăti descălecarea viitorului Salvator al neamului românesc. O demonstrează realitățile tot mai pronunțate. Avem o societate divizată de exercițiul politic, diviziune care nu are nimic comun cu evoluția democrației. La începuturile societății postcomuniste exista o anumită falie, provocată de apariția și dezvoltarea unor ideologii noi pentru mare parte din populație. În timp, ideologia a rămas doar în statutele noilor partide. Dezbaterea publică a diferențelor ideologice, cea care ar fi fost necesar să atragă sprijinul electoratului, să ofere trăinicie opțiunilor politice și să stimuleze responsabilități, a fost înlocuită cu tehnologii electorale bazate pe manipulare colectivă, dezorientare și adâncirea clivajelor. Întregul exercițiu democratic evoluează în jurul acestor tehnologii, din care nu lipsește, la momentele potrivite, invocarea pericolului rusesc. Cel maghiar este invocat mai rar.

În trei decenii s-a folosit cam tot ce se putea pentru a inspira nesiguranță: diferențele dintre foști și actuali, ai noștri și ai lor, adevărații patrioți și suspecți, dintre bogați și săraci, instruiți și pseudo-instruiți, bugetari și privați, tineri și bătrâni, pensionari și activi, diasporă și ignorantul rămas acasă, false valori, falși eroi, false situații etc. Mai nou, au apărut motivele provocate de pandemie, epidemii, clanuri, interlopi și ce va mai urma. Clivajele rămân, oricând pot fi adâncite, se transmit de la o generație la alta, iar viitorul Salvator tot pe valul lor se va ridica, pe cal alb, prin mecanisme care au mai funcționat.

Interesantă este și practica exercițiului politic în societatea românească, unde toate instituțiile democrației par să funcționeze. Parlamentul este cea mai diabolizată instituție, uneori este prezentată chiar ca fiind antidemocratică, antinațională, chiar inutilă. Guvernul, între tentația de a se substitui Parlamentului și funcția sa de executiv, demonstrează că este eficient doar în condiții de coabitare cu președintele în funcție.

Partidele politice se individualizează mai curând prin liderii lor atotputernici, decât prin programe și ideologii, se implică în viața socială depășind cu fiecare ciclu limitele rezonabilului în înlocuirea profesionalismului cu politicianismul. Astfel, ele au contribuit decisiv la formarea percepției publice că politica este cea mai facilă cale spre îmbogățire, iar societatea se perfecționează în găsirea modalităților de a prinde trenul și a rezista în el. Deasupra tuturor se află instituția Președintele României, care, în fiecare ciclu electoral, demonstrează că este inepuizabilă în a-și evidenția locul special în norma separării puterilor în stat, cu Constituția în mână.

Presa, gardianul democrației, s-a îndepărtat de menirea ei clasică, de informare, nu mai este cenzurată politic, cel puțin așa se afirmă public, dar e total condiționată de sursele de finanțare, iar situația pare firească. S-a transformat într-un fel de judecător a tot și a toate. Realităților societății românești le oferă note personaje la fel de dogmatice precum propagandiștii de altădată, incompetente, fixate în tipare din care probabil nu li se permite să iasă ori certate cu legea, nicidecum pentru opțiuni politice. Astfel, mijloacele media au devenit cel mai eficient vector în adâncirea clivajelor. Oare de ce a dispărut din spațiul mediatic românesc presa de partid din primii ani ai democrației, adică cea care susținea ideologii și promova deontologii?

În acest timp, în așteptarea Salvatorului, societatea românească devine tot mai îmbătrânită, sărăcită și cumințită, reactualizând vulnerabilitatea dintotdeauna a democrației – oamenii săraci nu pot fi cu adevărat liberi.

Autor: dr. Nicolae Dolghin

Citiţi şi:
‘În timp ce tu mori’: Discret, în plină pandemie, România e preschimbată în bază militară
Maria Zaharova dă în vileag activitatea subversivă a NATO și a Occidentului în Rusia
România cerșește prezența unor trupe străine pe teritoriul național. Alte țări o negociază la sânge

 

yogaesoteric
18 aprilie 2021

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More