Oamenii verzi

Un băiat şi o fată dintr-o altă dimensiune spaţio-temporală bulversează înţelegerea şi cunoştinţele oamenilor din Spania secolului trecut. Noroc că Inchiziţia îşi încheiase veacul!

În vara anului 1887, nişte ţărani ce lucrau câmpul de lângă satul Banjos  (Spania) au observat ieşind dintr-o pivniţă părăsită doi copii, un băiat şi o fată; ceea ce era izbitor la aceştia era culoarea verde a pielii celor doi copii (precum frunzele copacilor), cât şi îmbrăcămintea lor, curioasă nu doar în ceea ce privea croiala, dar şi ca textură, materialul fiind cu totul străin de ceea ce se ştia până atunci. În plus, atât fata cât şi băiatul vorbeau într-o limbă total necunoscută.

Este lesne de înţeles că un asemenea eveniment s-a răspândit ca fulgerul în ţară; din păcate, nici lingviştii chemaţi de la Barcelona pentru a identifica dialectul folosit de copii şi nici alte somităţi ştiinţifice cărora li s-a cerut ajutorul pentru a determina ţesătura hainelor lor nu au fost de vreun ajutor, misterul învăluind atât apariţia, cât şi originea celor doi.

Copiii au fost luaţi în grija judecătorului local, Ricardo da Calno, care – în naivitatea lui – a încercat să le spele culoarea verde de pe faţă şi de pe cap, însă fără niciun succes. Chipurile celor doi copii îmbinau într-un mod ciudat trăsăturile clasice europoide cu cele negroide, în timp ce ochi erau asiatici, migdalaţi.

În ceea ce priveşte alimentaţia, cu excepţia a puţină fasole verde proaspătă, restul hranei a fost respins în mod constant de cei doi; de altfel, băiatul a murit la scurt timp datorită lipsei de adaptabilitate la regimul alimentar, dar fata a mai supravieţuit cinci ani, timp în care pigmentul ei verde s-a diminuat, ajungând la o nuanţă vernil foarte deschisă.

Graţie unei anumite inteligenţe pe care o poseda, tânăra a reuşit să înveţe limba spaniolă şi să facă puţină lumină în jurul enigmaticei întâmplări. Astfel, localnicii au aflat că în ţara de unde venea ea, soarele nu se ridica niciodată deasupra orizontului, făcând să domine un crepuscul permanent; ceea ce era curios era faptul că acel teritoriu se învecina cu altul (fiind despărţite de un fluviu foarte lat) în care soarele lumina tot timpul! Într-una din zile, ea şi fratele ei au fost surprinşi de o furtună iscată din senin, ca o tornadă; prinşi repede în vârtejul imens, cei doi s-au trezit deodată în pivniţa din care, mai apoi, au ieşit pe câmpul de lângă satul Banjos.

Fata a fost crezută, deoarece nimeni nu mai văzuse vreodată oameni cu pielea verde. Fiind însă imposibil de soluţionat, cazul a fost repede ocultat, pentru a nu scoate în evidenţă neputinţa ştiinţei din acele vremuri. Singura explicaţie oferită atunci a fost că, probabil, cei doi veneau de pe Marte, a cărui atmosferă crepusculară fusese cea care cauzase culoarea verde a pielii. Astăzi se crede însă că viaţa pe planeta Marte este aproape imposibilă (din perspectiva conceptuală modernă), întrucât fiinţele vii ar trebui să respire o atmosferă de aproape 95% bioxid de carbon.

Oricum, pentru a ajunge pe Pământ ar fi fost nevoie mai curând de o navă spaţială, decât de un ciclon. Nici ipoteza lui Jaques Bergier, conform căreia cei doi ar fi fost lăsaţi aici de o civilizaţie extraterestră ca un fel de test pentru a verifica reacţia oamenilor nu rămâne în picioare, căci ce civilizaţie ajunsă la un asemenea progres tehnologic – cel al zborurilor interstelare – şi-ar fi sacrificat cu bună ştiinţă copiii pentru un experiment de o valoare îndoielnică?

În lumina noilor descoperiri şi cunoştinţe ştiinţifice, pare cel mai probabil că cei doi „oameni verzi” au fost confruntaţi cu o discontinuitate spaţio-temporală, care le-a permis proiecţia instantanee într-un alt colţ de univers sau într-o lume paralelă.
 

Citiţi şi:

Călătorind prin faliile timpului

Materializări – Dematerializări

yogaesoteric

noiembrie 2008