Când a fost creat timpul? Ce a fost mai întâi, timpul sau Soarele, Luna, stelele (adică ceasul)? (I)

Spunem că avem o zi pentru că aşa se mişcă Soarele pe bolta cerească sau e invers, adică aşa se mişcă pentru a avea o zi? Ce-a fost mai înainte, lumina sau luminătorii?

Ştim din Psalmul 89, 4: „Că o mie de ani înaintea ochilor Tăi sunt ca ziua de ieri, care a trecut şi ca straja nopţii”.
De ce?

Mai ştim din Crez că: „Şi întru Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, Care din Tatăl S-a născut, mai înainte de toţi vecii.”
Ce înseamnă acest „mai înainte de toţi vecii”?

Şi mai aflăm din Facerea că:

„1. La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul.

2. Şi pământul era netocmit şi gol. Întuneric era deasupra adâncului şi Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor.

3. Şi a zis Dumnezeu: «Să fie lumină!» Şi a fost lumină.

4. Şi a văzut Dumnezeu că este bună lumina, şi a despărţit Dumnezeu lumina de întuneric.

5. Lumina a numit-o Dumnezeu ziuă, iar întunericul l-a numit noapte. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua întâi.

6. Şi a zis Dumnezeu: «Să fie o tărie prin mijlocul apelor şi să despartă ape de ape!» Şi a fost aşa.

7. A făcut Dumnezeu tăria şi a despărţit Dumnezeu apele cele de sub tărie de apele cele de deasupra tăriei.

8. Tăria a numit-o Dumnezeu cer. Şi a văzut Dumnezeu că este bine. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a doua.

9. Şi a zis Dumnezeu: «Să se adune apele cele de sub cer la un loc şi să se arate uscatul!» Şi a fost aşa. Și s-au adunat apele cele de sub cer la locurile lor şi s-a arătat uscatul.

10. Uscatul l-a numit Dumnezeu pământ, iar adunarea apelor a numit-o mări. Şi a văzut Dumnezeu că este bine.

11. Apoi a zis Dumnezeu: «Să dea pământul din sine verdeaţă: iarbă, cu sămânţă într-însa, după felul şi asemănarea ei, şi pomi roditori, care să dea rod cu sămânţă în sine, după fel, pe pământ!» Şi a fost aşa.

12. Pământul a dat din sine verdeaţă: iarbă, care face sămânţă, după felul şi după asemănarea ei, şi pomi roditori, cu sămânţă, după fel, pe pământ. Şi a văzut Dumnezeu că este bine.

13. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a treia.

14. Şi a zis Dumnezeu: «Să fie luminători pe tăria cerului, ca să lumineze pe pământ, să despartă ziua de noapte şi să fie semne ca să deosebească anotimpurile, zilele şi anii,

15. Şi să slujească drept luminători pe tăria cerului, ca să lumineze pământul». Şi a fost aşa.

16. A făcut Dumnezeu cei doi luminători mari: luminătorul cel mai mare pentru cârmuirea zilei şi luminătorul cel mai mic pentru cârmuirea nopţii, şi stelele.

17. Şi le-a pus Dumnezeu pe tăria cerului, ca să lumineze pământul,

18. Să cârmuiască ziua şi noaptea şi să despartă lumina de întuneric. Şi a văzut Dumnezeu că este bine.

19. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a patra.

20. Apoi a zis Dumnezeu: «Să mişune apele de vietăţi, fiinţe cu viaţă în ele şi păsări să zboare pe pământ, pe întinsul tăriei cerului!» Şi a fost aşa.

21. A făcut Dumnezeu animalele cele mari din ape şi toate fiinţele vii, care mişună în ape, unde ele se prăsesc după felul lor, şi toate păsările înaripate după felul lor. Şi a văzut Dumnezeu că este bine.

22. Şi le-a binecuvântat Dumnezeu şi a zis: «Prăsiţi-vă şi vă înmulţiţi şi umpleţi apele mărilor şi păsările să se înmulţească pe pământ!»

23. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a cincea.

24. Apoi a zis Dumnezeu: «Să scoată pământul fiinţe vii, după felul lor: animale, târâtoare şi fiare sălbatice după felul lor». Şi a fost aşa.

25. A făcut Dumnezeu fiarele sălbatice după felul lor şi animalele domestice după felul lor şi toate târâtoarele pământului după felul lor. Şi a văzut Dumnezeu că este bine.

26. Şi a zis Dumnezeu: «Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră, ca să stăpânească peştii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietăţile ce se târăsc pe pământ şi tot pământul!»

27. Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie.

28. Şi Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: «Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietăţile ce se mişcă pe pământ şi peste tot pământul!»

29. Apoi a zis Dumnezeu: «Iată, vă dau toată iarba ce face sămânţă de pe toată faţa pământului şi tot pomul ce are rod cu sămânţă în el. Acestea vor fi hrana voastră.

30. Iar tuturor fiarelor pământului şi tuturor păsărilor cerului şi tuturor vietăţilor ce se mişcă pe pământ, care au în ele suflare de viaţă, le dau toată iarba verde spre hrană.» Şi a fost aşa.

31. Şi a privit Dumnezeu toate câte a făcut şi iată erau bune foarte. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a şasea.”

Adică a fost lumină înainte de luminători? Şi a fost timp înainte de „ceas”?

Ca să înţelegem mai bine ce şi cum, recurgem la materialul „CRONOLOGIA”, scris de părintele Dan Bădulescu. Este amplu, dar merită să fie citit cu răbdare, căci nici tema nu este simplă:

CRONOLOGIA

Cei care au crezut revelaţia Duhului Sfânt cu conștiința simplă şi neîntunecată de amestecături necuvioase, revelaţie făcută la începutul lumii lui Adam, apoi lui Seth, lui Enoch, Avraam, şi consemnată în Cartea Facerii de către proorocul Moise nu se abăteau nicio iotă sau cirtă de la cuvintele inspirate.

Sinaxarul din data de 13 iulie când se prăznuieşte soborul Sfântului Arhanghel Gavriil ne spune următoarele: „Arhanghelul Gavriil este acela care, pe Moise, ce fugea din faţa lui Faraon în pustie, l-a învăţat scrierea cărţilor, descoperindu-i facerea lumii, facerea lui Adam, omul cel căzut…” Toţi credincioşii ştiu că Arhanghelului Gavriil i s-a încredinţat Taina cea din veac ascunsă şi de îngeri neştiută, dar nu ştiu la fel de bine această revelaţie, desigur de nivel duhovnicesc mai mic, dar foarte importantă deoarece se află la baza (fundamentul) învăţăturii de credinţă. Căci nu se va putea înţelege întruparea Fiului dacă nu vom şti despre crearea lumii, a omului, căderea şi celelalte.

Elementele cronologice enunţate mai sus fac parte exact din această descoperire şi se cuvine să fie crezute, mărturisite şi predate întocmai.

TIMPUL

„De-nceput au făcut Dumnezeu cerul şi pământul”

Învăţătura dumnezeiască ne spune că doar Dumnezeu nu are început şi sfârşit, că este veşnic, nemărginit, neschimbător, necreat. Tot ceea ce a creat El are un început absolut, precedat de nimic, adică ceea ce se numeşte creatio ex nihilo. Ne vom ocupa de creaţia văzută, care începe cum am văzut la un moment iniţial, acest „început” fiind simultan şi instantaneu al spaţiului, timpului, cosmosului şi corpului ceresc pământul:

„Când însă trebuia adusă întru existenţă şi lumea aceasta – mai întâi o şcoală şi ca un loc de învăţătură a sufletelor omeneşti, apoi, ca să spun pe scurt, ca o locuinţă potrivită tuturor celor supuşi naşterii şi stricăciunii –, atunci, de aceeaşi natură cu lumea, cu vieţuitoarele şi plantele din lume, a adus la existenţă şi scurgerea timpului, care se grăbeşte totdeauna, trece mai departe şi nu-şi opreşte deloc drumul… De la acest fapt a pornit Moise pentru a vorbi despre lume, învăţându-ne cu înţelepciune despre facerea lumii, zicând: «de început au făcut», adică: la începutul acesta al timpului.” (Sfântul Vasile cel Mare, Hexaimeron)

Fericitul Augustin afirmă că lumea şi timpul au fost create împreună: „lumea nu a fost creată în timp, ci odată cu timpul” (procul dubio mundus non factus est în tempore ded cum tempore). Lumea nu poate exista în afara timpului (P.L. 41,322).

Iată deci învăţătura: Dumnezeu a făcut timpul din nimic. Ce este mai înainte, timpul sau ceasornicul? Desigur, se va răspunde că timpul. Aşadar corpurile cereşti mişcătoare sunt făcute mai târziu. Timpul şi diviziunile lui: ziua, noaptea, seara, dimineaţa nu depind de mişcările „ceasului” ceresc, acei luminători: soarele, luna şi stelele:

„ […] Aşadar, nimeni să nu-mi spună că timpurile sunt mişcările corpurilor cereşti, pentru că odată, când soarele se oprise după dorinţa cuiva, ca să termine un război victorios, soarele stătea, dar timpul mergea. În adevăr, acea luptă a fost purtată şi terminată în spaţiul său de timp, care să-i fie de ajuns… Aşadar timpul nu este mişcarea corpului.” (Fericitul Augustin, Confesiuni)

[…]

Redăm în continuare integral capitolul intitulat „Despre veac” din Dogmatica Sfântului Ioan Damaschin:

„Despre veac

Acela a făcut veacurile care există înainte de veacuri, către care zice dumnezeiescul David: «Din veac şi până în veac Tu eşti» (Ps. 89, 2), iar dumnezeiescul Apostol: «prin Carele şi vecii au făcut» (Evrei I,2). Este necesar să se ştie că numele de veac are multe sensuri, căci înseamnă multe aspecte. Veac se numeşte şi viaţa fiecărui om. Veac se numeşte iarăşi şi timpul de o mie de ani. Iarăşi se numeşte veac toată viaţa prezentă. Veac se numeşte şi veacul ce va să fie, cel fără de sfârşit după înviere. Se numeşte iarăşi veac, nu timpul, nici o parte din timp, care se măsoară cu mişcarea şi drumul soarelui, adică cel format din zile şi nopţi, ci un fel de mişcare şi un interval de timp care merg împreună cu cele veşnice.

Lumea aceasta are şapte veacuri, anume de la facerea cerului şi pământului şi până la sfârşitul şi învierea obştească a oamenilor. Există un sfârşit particular, moartea fiecăruia; este însă şi un sfârşit obştesc şi general, când va fi învierea obştească a oamenilor. Al optulea veac este veacul ce va să fie înainte de întemeierea lumii, când nu era soare care să despartă ziua de noapte, nu era un veac care să se poată măsura, ci un fel de mişcare şi interval de timp care mergea împreună cu cele veşnice. Şi potrivit acestei concepţii este un singur veac.

Pentru aceea Dumnezeu se numeşte şi veşnic (αιώνιος), dar şi mai înainte de veşnicie, căci El a făcut însuşi veacul. Numai Dumnezeu, fiind fără început, este făcătorul tuturora, al veacurilor şi al tuturor existenţelor. Iar când vorbesc de Dumnezeu, este clar că eu vorbesc de Tatăl, de Fiul lui Unul-Născut, Domnul nostru Iisus Hristos şi de Duhul Lui cel prea Sfânt, singurul Dumnezeul nostru. Se vorbeşte şi de veacurile veacurilor, pentru că cele şapte veacuri ale lumii prezente cuprind multe veacuri, adică vieţile oamenilor. Se vorbeşte şi de un singur veac, pentru că în el cuprinde toate veacurile. Veacul de acum şi cel ce va să fie se numeşte veacul veacului. Prin cuvintele: viaţă veşnică şi pedeapsă veşnică se indică nesfârşirea veacului ce va să fie. Căci după înviere timpul nu se va mai număra cu zile şi cu nopţi. Va fi mai degrabă o singură zi neînserată, când soarele dreptăţii va străluci luminos peste cei drepţi. Pentru cei păcătoşi va fi o noapte adâncă, fără de sfârşit. Dacă astfel stau lucrurile, cum va fi cu putinţă să se numere timpul celor o mie de ani ai apocatastasei origeniste? (Prin apocatastază se înţelege reîntoarcerea tuturor existenţelor raţionale în Dumnezeu, de unde îşi au originea, prin nimicirea morţii, spiritualizarea corpurilor şi transformarea lumii materiale.) Prin urmare, Dumnezeu este singurul făcător al veacurilor, cel care a creat universul, Cel care există mai înainte de veacuri.”

Citiţi continuarea articolului

Citiți și:
Spațiul-timp în… timp și în spațiu (I)
Fascinantele mistere ale timpului şi unele dezvăluiri despre tainele călătoriei în timp

 

yogaesoteric
8 noiembrie 2021