Sacralitatea vieții conduce la o datorie/obligație: să păstrăm și să prelungim viața – viața umană

În 1959, filozoful și psihiatrul Viktor Emil Frankl (1905-1997), părintele logoterapiei și „profetul sensului vieții”, a lansat conceptul „triadă tragică”. Potrivit lui Frankl, faptele universale ale vieții sunt suferința, moartea și vinovăția (existențială).

Suferința este înțeleasă ca o reacție la ceva care provoacă nu numai durere fizică, dar și/sau durere mentală, emoțională sau morală. În acest context, au fost reluate discuțiile despre „moartea bună”; „moartea ușoară” și afirmarea eutanasiei ca o soluție acceptabilă și fără alternativă. Din fericire există o alternativă și aceasta este îngrijirea paliativă.

Experții în sănătate declarau (la sfârșitul secolului XX) că, odată cu creșterea duratei de viață, se așteptă la o viață sănătoasă prelungită, urmată de o perioadă scurtă de boală și moarte rapidă. La fel ca și în cazul actualei pandemii, ei s-au înșelat.

Realitatea a fost cu totul alta – odată cu creșterea duratei de viață, paradigma în sănătate s-a schimbat (prin creșterea morbidității prin boli cronice), perioada bolii cronice a fost prelungită semnificativ, urmată de moartea mai lentă și dureroasă.

Îngrijirea paliativă este oferită celor a căror suferință poate fi ameliorată prin îngrijiri speciale. Îngrijirea paliativă urmărește să reducă suferința, care crește și mai mult aproape de sfârșitul vieții. Omul este o ființă care merită respect; prin urmare, calitatea morții să fie la fel de apreciată ca și calitatea vieții.

În îngrijirile paliative, obiectivul este să lase pacientul să-și păstreze demnitatea și speranța cât timp este în viață. După aceea, când va veni momentul, moartea să fie pașnică, fără durere și fără nicio suferință. Dacă pacientul poate fi înconjurat de cei dragi și a avut timp să-și ia rămas bun, este cu atât mai bine.

După părerea specialiștilor, locul ideal pentru aplicarea demersului paliativ este acasă la bolnav, în mediul său familial și familiar. În zilele noastre, datorită condițiilor socio-economice, îngrijirea unor pacienți poate fi făcută și în instituții de asistență medicală sau socială.

Indiferent de locul aplicării tratamentului paliativ, să reținem că pacienții aflați în această situație au dreptul la confort psihic și somatic, au dreptul la respect și ei au „dreptul la afecțiune și umanism”.

Organizația Mondială a Sănătății explică îngrijirea paliativă drept abordarea care îmbunătățește calitatea vieții atât pacienților, cât și a familiilor acestora, pe perioada confruntării cu problemele asociate bolilor cronice incurabile, prin prevenția și ușurarea suferințelor, identificând timpuriu, evaluând și tratând impecabil durerea, precum și alte probleme de ordin fizic, psihosocial și spiritual.

Sacralitatea vieții conduce la o datorie/obligație: să păstrăm și să prelungim viața – viața umană. Dacă însă numai conservarea vieții va rămâne scopul, atunci suferința de la sfârșitul vieții va fi prelungită și va prelungi procesul de moarte dureroasă.

Fetișul suprem – așa cum a fost recunoscut în urmă cu mulți ani de Ivan Illich – este ideea „vieții” în sine ca obiect de manipulare, o idee relativ nouă și periculoasă în istoria modernității. Fetișizarea vieții – o viață păstrată, prelungită, îmbunătățită cu orice preț și în afara spiritualității religioase șterge orice posibilitate de etică socială. De aceea calitatea morții este necesar să fie apreciată în aceeași măsură cu calitatea vieții.

Moartea apare în multe chipuri. Pentru unii, este o ușurare a durerii și suferințelor cronice. Pentru alții, poate fi bruscă și neașteptată. În fine, ar putea fi traumatică psihic, șocantă.

„Moartea este individuală. O persoană poate dori doar patul și câinele său în momentul morții. O alta ar putea dori să fie la plajă. O altă persoană poate dori o zi fără nicio durere care sa fie ziua morții… Eu mi-aș dori un medic care nu este doar un doctor talentat, ci și un pic metafizician. Cineva care poate trata trupul și sufletul” – Anatole Paul Broyard (1920-1990).

Medicina paliativă acceptă moartea (care face parte din natura umană) ca pe un fenomen normal și o tratează ca pe un proces și nu ca pe un moment. Ea se axează pe îngrijire, comunicare, asistență spirituală mai degrabă decât pe intervenția și tratamentul care domină medicina obișnuită.

Acest tip de îngrijire se referă mai degrabă la calitatea vieții decât la durata acesteia. În acest context, scopul de bază este de a efectua practici pentru a ușura pacientul într-un mod care nu ridică nicio suspiciune etică. În acest cadru, se poate spune că îngrijirea paliativă este o cerință a datoriei medicului de a ajuta.

Îngrijirea pacientului este necesar să nu fie definită doar prin proceduri medicale; sistemele sociale, culturale, economice și de credință sunt, de asemenea, componentele importante. Cu alte cuvinte, îngrijirile paliative să fie adaptate la condiția pacientului, la valorile și credința acestuia.

„Deși expuse la aceeași angoasă, virtutea și viciul nu sunt același aspect. Căci așa cum același foc face ca aurul să strălucească puternic, el face și zgura să se afume… Deci diferența materială o face, nu ce boli sunt suferite, ci ce fel de om le suferă. Căci, agitat cu aceeași mișcare, noroiul din mlaștină expiră o duhoare oribilă, iar unguentul emite un miros parfumat” – Sf. Augustin, Cetatea lui Dumnezeu.

Îngrijirea la sfârșitul vieții este atât o provocare medicală, cât și o provocare etică. Etica și îngrijirea paliativă se întâlnesc în rezolvarea unor probleme vitale: „moartea cea bună”, sedarea la sfârșitul vieții, cererile de eutanasie, tratamentul inutil și rolul cercetării. Etica este o parte integrantă a medicinei paliative și se concentrează pe problemele morale legate de sfârșitul vieții.

Valorile de avut în vedere sunt viața, demnitatea, adevărul/onestitatea, iar principiile sunt cele unanim acceptate, și anume:
• Autonomia – pacientul are dreptul să aleagă sau să refuze tratamentul;
• Non-maleficență – primum non nocere (să nu provoci un rău);
• Beneficiență – să acționeze în interesul pacientului;
• Justiția – distribuirea echitabilă a resurselor de sănătate.

Dilemele etice apar când există conflicte între valori.

Medicalizarea și secularizarea îngrijirilor paliative a creat o tensiune în cadrul societății. Aparentul paradox al acceptării morții, dar negarea dreptului de a muri, a fost explorat dintr-o perspectivă a „autonomiei”, care face distincția între respectarea autonomiei ca revendicare a libertății personale și drepturile care se nasc din autonomie.

P.S. Viața luiViktor Emil Frankl a fost sub zodia „triadei tragice”. În 1942, la doar nouă luni după căsătorie, Frankl și familia sa au fost trimiși în lagărul de concentrare Theresienstadt. Tatăl său a murit acolo de foame și pneumonie. În 1944, Frankl și membrii familiei, care au supraviețuit, au fost duși la Auschwitz, unde mama și fratele său au fost gazați. Soția sa a murit mai târziu de tifos, la Bergen-Belsen. Frankl a petrecut în total trei ani în patru lagăre de concentrare diferite. Sunt aspecte pe care noi este necesar să le știm și mai ales să nu le uităm.

Autor: Prof. Vasile Astărăstoae

Citiți și:
Pentru o bătrâneţe care merită trăită
Dr. Vasile Astărăstoae: Medicina a înlocuit religia ca forță morală dominantă în controlul societăților

 

yogaesoteric
2 decembrie 2021