Întâmplarea de mai jos mi-a fost povestită de un scriitor tadjic, acum vreo zece ani. Mi s-a părut instructivă prin ingeniozitatea de care dă, câteodată, dovadă basarabeanul nostru când e pus în condiţii-limită.
În primii ani de după război, un compatriot de-al nostru, ca să scape de deportare, a fugit în… chiar locurile către care erau deportaţi unii dintre consângenii săi. Adică nu chiar acolo, dar cam încolo. S-a ascuns în nişte munţi de la celălalt capăt al fostei URSS, undeva aproape de frontiera cu Afganistanul, într-un aul din Badahşanul-de-Munte al Tadjikistanului, într-o şcoală pierdută în Munţii Pamir, şi a predat toată viaţa sa, timp de aproape cinci decenii, limba franceză.
Aulul era mic, situat între două prăpăstii de munte, rar cine ajungea în acel sătuc, rar cine pleca din el. Până aici nimic prea neobişnuit. Au mai fost cazuri din acestea: şi cu estonieni sau armeni care s-au ascuns în colhozurile basarabene, şi cu basarabeni care s-au ascuns în închisorile din Siberia. Dar inventivitatea acestora păleşte pe lângă cea a eroului nostru.
S-a întâmplat ca, în toiul restructurării, un tadjic sau o tadjică din acel cătun să coboare – cu „paraşuta”?!, cu funiile unor salvamontişti?!, cu ajutorul alpiniştilor?! – ca să-şi încerce puterile, ca să intre şi el (sau ea) la o instituţie de învăţământ, unde urma să susţină şi examen la limba franceză.
Dar, spre stupefacţia membrilor comisiei de examinare, deşi aceştia erau mari specialişti în studiul limbii franceze, niciunul dintre ei n-a priceput nicio iotă din ce le vorbea în franceză candidatul. Fostul elev, cel mai bun la obiectul respectiv din acea şcoală, a rămas şi el foarte surprins că aceştia nu-l înţelegeau.
Alertată, comisia a anunţat pe dată ministerul, iar Ministerul învăţământului din Tadjikistan a trimis o inspecţie să vadă ce fel de franceză se predă acolo, în aulul cela din creierul munţilor, de n-o poate pricepe niciun specialist.
Ajunşi la faţa locului, membrii comisiei au constatat cu stupoare că mai bine de patruzeci de ani, în loc de limba franceză, basarabeanul nostru le predase mai multor generaţii de tadjici limba… română. Cu atât mai mult, le-a recunoscut membrilor înaltei comisii de-acum bătrânul profesor, că o alta el nici nu cunoaşte.
Până la urmă comisia a fost de acord cu argumentele că şi limba română e o limbă străină, că şi ea e una de provenienţă latină, că şi limba română e frumoasă (concetăţeanul nostru exemplificând, bănuim, cu strofe din „Mioriţa” sau „Luceafărul”), că şi ea poate fi vorbită în nişte ţări din lume ş.a.m.d.
Comisia a dat până la urmă a lehamite din mână şi – cum profesorul era prea bătrân şi-l iubea tot aulul, ca să-l pedepsească prea aspru – i-a permis s-o predea mai departe, până va sosi în localitate un specialist de adevărată franceză, cu o singură condiţie: să nu-i mai spună limbii predate de el „franceză”, ci română…
Astfel, în cataloagele acelei şcoli – unica în Tadjikistan, dar bănuim şi-n toată Asia Mijlocie – la capitolul „limba străină” e trecută „limba română”, iar mulţi dintre maturii care ţin în mâini atestatele acelor fii şi fiice de tadjici se întreabă poate în gândul lor: la ce le-o fi trebuind acestora limba română şi unde o vor putea aplica aceştia vreodată în viaţa lor de tadjici?
Mi s-a mai povestit că – aşa cum în acea fostă republică sovietică începuse imediat după aceea şi un război fratricid, care mai continuă – autorităţile au şi uitat în curând de „profesorul” basarabean, un alt profesor de „limbi străine”. Ministerul de la Duşanbe şi aşa n-a mai expediat pe nimeni în sătucul din vârful Pamirului, acesta predând în continuare limba română acelor tadjico-persani.
Cum domnul profesor a fost unul bun, dar şi exigent – neposedând suficient de bine nici tadjica, nici rusa, a comunicat cu mai multe generaţii de elevi deveniţi ulterior părinţi şi bunici doar în „franceza” lui – tot aulul cela de lângă Afganistan vorbeşte două limbi: tadjica şi româna.
Iar când a aflat că ministerul intenţionează să le trimită un alt profesor, mai tânăr, cu o altfel de „franceză” – „adevărată” –, satul a expediat pe dată o scrisoare de protest la Duşanbe, menţionând că el nu doreşte o altă franceză, că el s-a obişnuit cu aceasta vorbită de „efendi învăţător” şi pe care locuitorii lui – fiind elevi sârguincioşi la vremea lor – o cunosc suficient ca să-şi poată ajuta copiii sau nepoţii să-şi facă temele pentru acasă, fiind şi prea bătrâni ca s-o ia de la capăt.
Undeva prin Pamir, munţii cei mai înalţi din Asia, cărora li se mai spune şi „acoperişul lumii”, se află un aul mic, pierdut între pietre, care vorbeşte româneşte.
Atunci când Basarabia – aşa cum visează azi Voroninii, Mişinii, Ostapciucii, Ţaranovii, Potlogariovii şi alţi jalnici trecători prin istoria noastră – nu va mai vorbi româneşte, Dumnezeu, sunt sigur de acest lucru, va putea reconstitui limba română cu ajutorul copiilor acelui sătuc din Munţii Pamir, de deasupra lumii, care o vorbesc cu mai mult drag şi cu mai mult respect decât cei care opt ani au condus Republica Moldova ca pe o ţară duşmană, precum cotropitorii nemiloşi care, îngenunchind o ţară, aveau un singur scop: cum să o distrugă în aşa fel încât aceasta să nu-şi mai revină niciodată.
de acad. Nicolae Dabija
Sursa: Cotidianul.ro
Citiți și:
Uimitori români contemporani, înzestrați cu o excepțională creativitate, inventivitate și sclipiri de geniu
Unele profeţii uluitoare despre România ce sunt revelate de codul misterios (dumnezeiesc) al Bibliei
yogaesoteric
7 august 2015