«La ordine prin haos»

Nu sunt puţini analiştii care avertizează că actuala criză economico-financiară  globală a fost provocată. Dacă Alan Greenspan, fostul preşedinte al Rezervei Federale a Statelor Unite ale Americii atrăgea atenţia că „o lăcomie infecţioasă a pus stăpânire pe mare parte din comunitatea noastră de afaceri”, iar „străjerii noştri istorici asupra informaţiilor financiare au fost copleşiţi” (declaraţie în faţa Comisiei Bancare a Senatului american), iar congresmanul Ron Paul dezvăluia – în 2007 – că „elita bancară” plănuieşte „provocarea unei crize economice globale”, în ultimele luni ale anului 2011, populaţia din Statele Unite şi din alte ţări ale lumii a înţeles „rolul băncilor şi bancherilor – care, în lăcomia lor infecţioasă, au avut o contribuţie majoră la provocarea crizei”. Zeci de mii de tineri au acţionat concertat dând naştere unui protest inedit: „Occupy Wall Street!”.

Ron Paul: „Elita bancherilor internaţionali este cea care a provocat actuala criză globală”

Congresmanul Ron Paul – care a candidat la preşedinţia Statelor Unite ale Americii – având informaţiile necesare cu privire la modul cum funcţionează sistemul bancar, precum şi cu privire la interesele urmărite de cei care „deţin pârghiile decizionale în acest sistem”, a ajuns la concluzia că „elita bancherilor internaţionali este cea care a provocat actuala criză globală”.

Că Ron Paul – candidatul la preşedinţia Americii – avea dreptate dezvăluind „culisele declanşării crizei în 2007” rezultă şi din comportamentul bancherilor în 2010-2011 faţă de actualul preşedinte Barack Obama şi faţă de familia sa.

În urma criticilor preşedintelui Obama la adresa bancherilor şi mai ales a solicitărilor formulate la adresa lor de a avea „contribuţia care se impune la ieşirea din criză” (preşedintele american a propus impozitarea bonusurilor de milioane ale bancherilor. A se vedea Declaraţiile lui Barack Obama la G20 de la Cannes, din 3-4 noiembrie 2011), o furtună de calomnii s-a declanşat împotriva sa şi a familiei sale, furtună orchestrată de câţiva bancheri „revoltaţi că preşedintele american se amestecă în afacerile lor”. Este o nouă confirmare a faptului că „adevărata putere în lumea de azi aparţine nu şefilor de stat şi de guvern, ci acelora care controlează finanţele Planetei, adică bancherilor”.

Woodrow Wilsoon – un mare şi înţelept preşedinte al Statelor Unite – declara că „naţiunea americană este controlată de sistemul de credit. Sistemul de credit este unul privat; creşterea naţiunii şi toate activităţile noastre sunt în mâinile doar ale câtorva oameni, care nu fac altceva decât să controleze şi să distrugă libertatea economică… Nu avem un guvern cu opinie liberă, mânat de propriile convingeri, ci un guvern aservit opiniei şi supus presiunilor unui mic grup de oameni care îl controlează”, iar acest grup este alcătuit din „elita bancherilor internaţionali”.

O criză care urmăreşte pas cu pas vechile strategii

O analiză sinceră a crizelor anterioare pune în evidenţă că şi în cazul actualei crize economico-financiare globale s-au aplicat aceleaşi strategii. Mai întâi s-a creat o situaţie critică, de criză, haosul financiar, cu implicaţiile economice imediate, ceea ce a generat panică în mediile financiar-bancare, în relaţiile economice şi în viaţa de zi cu zi a oamenilor. Apoi s-au evocat soluţii posibile, pentru a tempera haosul financiar-economic şi a pregăti terenul pentru „măsurile care se impun”. În al treilea rând, elitele conducătoare „au oferit soluţiile salvatoare”, în condiţiile în care haosul financiar-economic devenise insuportabil pentru cea mai mare parte a populaţiei. Cuvântul magic pentru depăşirea haosului: stabilitatea.

Elitele conducătoare oferă „noi garanții” că elementele de stabilitate anterioare crizei vor fi readuse la noi parametri, aşa încât noua criză – care provocase haosul – să fie depăşită, iar liniştea şi siguranţa populaţiei să fie redobândite.

Rezultatul a fost şi se conturează şi la actuala criză acelaşi: „. Aşa s-au derulat strategiile în 1815, după victoria Ducelui de Wellington în bătălia de la Waterloo; aşa s-a petrecut în 1907, când strategia lui J.P. Morgan a dat rezultatele scontate prin falimentarea a 5400 de bănci; aşa s-au derulat strategiile în 1929-1933 când, în urma marii depresiuni economice, Federal Reserve şi-a consolidat poziţia în sistemul bancar american şi mondial; aşa s-a acţionat după al doilea război mondial, când – pentru a se depăşi haosul şi nesiguranţa generate de război – la Bretton Woods s-au creat cele două instituţii financiare mondiale: Fondul Monetar Internaţional şi Banca Mondială.

Unde sunt banii?

O întrebare care stăruie în toate mediile financiar-bancare revine cu obstinaţie: „Unde sunt banii?”, deoarece nimeni nu crede că „s-au evaporat”.

Dacă cei mai mulţi experţi bănuiau că „banii au fost preluaţi de unii bancheri, în lăcomia lor infecţioasă de a deveni şi mai bogaţi decât sunt pe seama sărăcirii deliberate a milioane de oameni, investigaţiile efectuate de analişti cu experienţă de la remarcabila publicaţie germană Die Zeit au dezvăluit că banii sunt:
– în vilele de lux din Nevada;
– în bonusurile de miliarde acordate bancherilor (10 miliarde – Goldman Sachs;
1,5 miliarde – Paribas etc);
– în portofoliul băncilor-mamă care s-au recapitalizat prin reducerea expunerilor în ţările în care au filiale, îndeosebi în ţările din centrul şi estul Europei.

Un exemplu care a îngrijorat mediile politice din America şi din alte zone ale lumii l-a constituit opţiunea unui grup de bancheri americani care, după ce, la insistenţele fostului preşedinte George W. Bush, au determinat Congresul să aprobe 700 de miliarde de dolari pentru sprijinirea băncilor aflate în dificultate – şi-au luat o vacanţă într-un hotel de lux dintr-o zonă de elită, cheltuind 400.000 de dolari.

Gordon Brown: „Uneori este nevoie de o criză, ca oamenii să accepte că ceea ce era de mult evident ar fi trebuit făcut”

Fostul premier britanic Gordon Brown afirma în 2009, la summit-ul organizat de Nicolas Sarkozy în calitatea pe care o avea la preşedinţia prin rotaţie a UE, că „trebuie să avem un nou sistem, o nouă arhitectură financiară”, pentru ca lumea să înţeleagă că „ieşirea din haosul financiar-bancar şi asigurarea stabilităţii economice impun o nouă arhitectură financiară”.

Haosul financiar-bancar se caracterizează prin:
– falimentele răsunătoare începând cu Lehman Brothers (82.000 de bănci au dat
faliment);
– creşterea exponenţială a datoriei publice, ajungând la miliarde de dolari în America şi la miliarde de euro în Europa;
– un şomaj ridicat;
– scăderea cererii – importurile şi exporturile, o reducere spectaculoasă în cele mai multe ţări.

La ordine se poate ajunge – depăşind haosul în care criza a aruncat lumea – în viziunea preşedintelui Sarkozy, printr-un „guvern financiar mondial”. Construcţia unui asemenea „guvern” ar însemna includerea – pe lângă reprezentanţii G8 – şi a reprezentanţilor unor ţări emergente, între care preşedintele Franţei a evocat Brazilia, China, India, Mexic (Nicolas Sarkozy, Declaraţie la Summitul G 20, 15 noiembrie 2009).

Barack Obama, Jose Manuel Barroso şi Herman van Rompuy – consultări privind ieşirea din criză

La 28 noiembrie 2011, înaintea Reuniunii miniştrilor de Finanţe din Uniunea Europeană de la 29-30 noiembrie 2011 – a avut loc un summit la vârf la care au luat parte preşedintele american, Barack Obama, preşedintele Comisiei Europene, Jose Manuel Barroso şi preşedintele Consiliului European, Herman van Rompuy. Summitul s-a concentrat asupra căutării şi găsirii unor soluţii urgente pentru ieşirea din criză.

Posibilitatea unor asemenea consultări la vârf a fost convenită la summit-ul G20, care a avut loc la Cannes, în perioada 3-4 noiembrie 2011. Cancelariile diplomatice din Europa şi America sunt solicitate la maximum. Numai în noiembrie 2011, au organizat trei reuniuni la cel mai înalt nivel: summit-ul din 3-4 noiembrie de la Cannes; mini-summit-ul Angela Merkel, Nicolas Sarkozy, Mario Monti din 24 noiembrie şi summitul din 28 noiembrie, la care au participat Barack Obama, Jose Manuel Barroso şi Herman van Rompuy. Diplomaţia europeană a fost implicată în pregătirea summit-ului Consiliului European de iarnă, care a avut loc la 9 decembrie 2011.

Consultările dintre Barack Obama, Jose Manuel Barroso şi Herman van Rompuy au avut loc în condiţiile în care Organizaţia Economică de Cooperare a Ţărilor Dezvoltate (OECD) a avertizat că Zona Euro şi Marea Britanie ar putea intra în recesiune. Pentru ţările din Zona Euro s-a prognozat -1%, în trimestrul 4 al anului 2011 şi -0,4% în trimestrul 1 al anului 2012, iar, pentru Marea Britanie, s-a prognozat o scădere de 0,02% în trimestrul 4 al anului 2011 şi de 0,14% în trimestrul 1 al anului 2012.

Pentru a ieşi din criză, Germania şi Franţa au propus „obligaţiuni de elită” emise în comun şi „reguli bugetare stricte, ca răspuns la criza datoriilor suverane”. Ministrul francez al Bugetului, Valerie Pecresse a definit „ordinea în urma ieşirii din haosul crizei” astfel: „Germania, Franţa şi Italia vor fi motorul unei Europe mult mai integrate şi cu mecanisme de reglementare stricte care nu permit nimănui să trişeze”.

de prof. univ. dr. Dumitru Mazilu, vicepreşedintele Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare Industrială (1995-1996)

Articol preluat din revista Lumea.

Citiți și:
Dictatura financiară, soluţia dictată de grupul Bilderberg pentru rezolvarea crizei actuale
Cazul Dominique Strauss-Kahn
Ce se ascunde în spatele crizei planetare

yogaesoteric
10 august 2015