Protecția penală a libertății religioase. Infracțiuni săvârșite de autorități pe durata stării de urgență și a stării de asediu nesancționate (II)

Citiți prima parte a articolului

Principiul constituțional al egalității în drepturi și principiul non-discriminării, consacrate de dispozițiile art. 16 alin. 1 și respectiv art. 4 alin. 2 din Constituție, nu au fost preluate și în consecință consacrate normativ ca principii specifice pentru dreptul penal și dreptul procesual penal în cele două Coduri penale. Nu este necesar să mai subliniem importanța celor două principii constituționale, în mod deosebit pentru procesul penal și necesitatea consacrării normative a acestora atât în Codul penal, cât și în Codul de procedură penală, prin valorificarea doctrinei și jurisprudenței în materie. Cu titlu de exemplu, avem în vedere un aspect particular al principiului egalității, respectiv ceea ce în doctrină și jurisprudență se numește „egalitatea armelor”, element esențial pentru buna desfășurare a procesului penal.

Principiul proporționalității este consacrat explicit sau implicit de normele constituționale. În forma sa explicită, dispozițiile art. 53 din Constituția României îl consacră ca o condiție în situația restrângerii exercițiului unor drepturi. Remarcăm, totodată, că proporționalitatea este un principiu general al dreptului intern, dar și un principiu fundamental al dreptului Uniunii Europene. Dimensiunea procedurală cea mai importantă a acestui principiu se referă la ideea de corespondență, justă adecvare a unei decizii statale la situația de fapt și scopul legitim urmărit. Respectarea acestui principiu conferă nu numai legalitate măsurilor autorităților statale, dar și legitimitate, materializând în acest fel și dimensiunea valorică a acțiunii statale prin referire concretă la valori esențiale, cum ar fi: dreptatea, justa măsură, echitatea, dar și respectarea diversității situației de fapt în cadrul generalității normei juridice, altfel spus proporționalitatea este principiul prin care reglementarea normativă generală și impersonală se concretizează.[8]

Spațiul dedicat acestui studiu nu ne permite a intra în amănunte, totuși considerăm ca exemplificativă afirmația profesorului Ion Deleanu, referitor la acest principiu: „Astfel zis și pe scurt, punerea în operă a proporționalității – contextualizată și circumstanțială – implică trecerea de la regulă la meta-regulă, de la normativitate la normalitate, de la ipostazierea în fața normei juridice la descoperirea și valorizarea sensului și a scopului ei. Criterii de referință într-un astfel de raționament îl constituie, mai presus de toate, idealurile și valorile unei societăți democratice, luate în considerație prin Convenție (Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale n.n.) și, de altfel, singurul care este compatibil cu ea.”[9]

Scopul aplicării acestui principiu în procesul penal este evitarea și, am spune noi, sancționarea excesului de putere din partea autorităților judiciare. Instituțiile penale în care principiul proporționalității este necesar să aibă o aplicare frecventă sunt individualizarea sancțiunilor penale și aplicarea măsurilor preventive. Acest principiu nu este consacrat ca principiu general nici în Codul penal și nici în Codul de procedură penală, așa cum ar fi fost firesc, în opinia noastră, având în vedere și dimensiunea constituțională a proporționalității. Există însă reglementări care în mod implicit sau explicit evocă proporționalitatea.

De exemplu, dispozițiile art. 202 alin. 3 Cod procedură penală se referă la proporționalitate ca o condiție generală de alegere și aplicare a măsurilor preventive. În schimb, dispozițiile art. 74 din Codul penal, care reglementează criteriile generale de individualizare a pedepselor, nu se referă în mod explicit la cerința proporționalității. Cu toate acestea, respectarea unei astfel de cerințe ar putea rezulta din interpretarea sistematică a criteriilor generale de individualizare la care se referă acest text de lege.

Pentru considerentele mai sus expuse, apreciem că este necesară, în baza principiului supremației Constituției, consacrarea explicită, normativă a principiului proporționalității ca principiu general atât în Codul penal, cât și în Codul de procedură penală. În acest fel, s-ar fi realizat o concretizare sistematică a aspectelor procedurale ale principiului în raport cu cele două instituții penale la care am făcut referire mai sus.

Dispozițiile art. 53 din Constituție, având denumirea marginală „Restrângerea exercițiului unor drepturi”, instituie o garanție importantă în cazul aplicării unor măsuri ce se constituie ca limite, condiții sau restrângeri și care vizează drepturile subiective și în mod deosebit drepturile fundamentale constituționale.

Norma constituțională instituie garanția fundamentală, potrivit căreia orice măsură restrictivă care vizează un drept subiectiv se poate aplica numai exercitării acestuia și nu poate aduce atingere însăși substanței dreptului. În opinia noastră, această cerință constituțională transpusă în dreptul penal este o garanție importantă a respectării drepturilor subiective și în special a drepturilor fundamentale ale omului, mai ales în situația în care, prin măsuri coercitive, exercitarea lor ar putea fi restrânsă, condiționată sau limitată.

Niciunul dintre cele două Coduri penale nu preia normativ această cerință constituțională. Apreciem că ar fi fost util, având în vedere rațiunile mai sus expuse, ca într-un capitol social, dedicat principiilor generale ale procedurii penale, să se prevadă în mod expres că „orice măsură de prevenție nu este cazul să aducă atingere substanței dreptului subiectiv, acesta putând viza numai exercitarea dreptului.”

Sub aspect practic, se constituie o garanție importantă a drepturilor și libertăților subiective, în situația în care, prin măsuri de prevenție, exercitarea acestora este restrânsă sau limitată. În concret, se creează și un criteriu esențial pentru a se aprecia asupra rezonabilității duratei măsurilor de prevenție.

Dispozițiile art. 23 din Constituție consacră dreptul la libertate individuală și enumeră măsurile preventive prin care se poate aduce restrângere exercițiului acestui drept. Conform dispozițiilor art. 23 alin. 3 și 4, aceste măsuri de prevenție sunt reținerea și arestarea preventivă.

Codul de procedură penală, în Titlul al V-lea, Capitolul I, reglementează și alte trei măsuri preventive care nu sunt menționate de textul constituțional. Este vorba de arestul la domiciliu, controlul judiciar și controlul judiciar pe cauțiune. Se pune problema dacă există consecințe juridice ale acestei diferențe de reglementare între Constituție și legea specială, având în vedere că, prin conținutul său, art. 23 din legea fundamentală, este unul analitic, descriptiv, scopul legiuitorului constituțional fiind acela de a garanta prin însăși forța juridică a Constituției dreptul fundamental la libertatea individuală.

În opinia noastră, nu există un aspect de neconstituționalitate prin faptul că cele trei măsuri preventive reglementate de Codul de procedură penală nu sunt menționate și în textul constituțional. Considerăm că enumerarea realizată în art. 23 din Constituție, privind măsurile de prevenție, are un caracter enumerativ, și nu exhaustiv. Prin urmare, legea specială poate să reglementeze și alte măsuri preventive, condiția fiind aceea de a se respecta rațiunile constituționale, așa cum rezultă din reglementările mai sus-amintite, privind garantarea libertății individuale.

Jurisprudența Curții Constituționale în această materie vine să confirme o astfel de interpretare doctrinară. Prin Decizia nr. 740/3.11.2015 [10] s-a admis excepția de neconstituționalitate și s-a constatat că dispozițiile art.222 alin. 10 din Codul de procedură penală, Curtea constată că legiuitorul constituant a avut în vedere, cu prilejul reglementării art. 23 alin. 5 din legea fundamentală, limitarea oricărei privări de libertate.

Unele aspecte de neconstituționalitate ar putea să vizeze și reglementarea actuală privind măsurile de siguranță a confiscării speciale. Dispozițiile art. 112 și, respectiv, art. 112/1 din Codul penal reglementează confiscarea specială și confiscarea extinsă.

Apreciem că aceste norme juridice ar putea aduce atingere dispozițiilor art. 44 alin. 8 din Constituție, care consacră prezumția caracterului ilicit al dobândirii bunurilor și averii, deoarece permit confiscarea bunurilor aparținând unor persoane care nu sunt părți în procesul penal și nu participă la raporturi juridice de drept penal. Reglementările mai sus-arătate, în opinia noastă, sunt neconstituționale și pentru modul de redactare a normelor juridice, în sensul că nu au claritatea și precizia cuvenită pentru o corectă interpretare și aplicare a lor.

Efectele deciziilor Curții Constituționale în procesul penal

Un ultim aspect pe care dorim să-l analizăm succint în acest studiu se referă la efectele deciziilor Curții Constituționale prin care s-a constatat neconstituționalitatea unor reglementări din Codul penal sau Codul de procedură penală.

În conformitate cu dispozițiile art. 147 alin. 4 din Constituție, deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor. Totodată, în baza dispozițiilor art. 147 alin. 1 din legea fundamentală, dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale. În acest interval de timp, Parlamentul sau Guvernul, după caz, au obligația să pună de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.[11]

Prezintă interes practic mai ales situația în care legiuitorul nu a intervenit pentru a pune de acord dispozițiile normative din Codurile penale declarate neconstituționale cu normele Constituției. Există mai multe astfel de situații în care norme din Codul penal și Codul de procedură penală au fost constatate ca fiind neconstituționale fără ca legiuitorul să intervină în sensul dispozițiilor art. 148 alin. 1 din legea fundamentală.

Cu titlu de exemplu avem în vedere dispozițiile art. 301 alin. 1 și art. 308 alin. 1 din Codul penal a căror neconstituționalitate a fost constatată prin Decizia nr. 603/6 octombrie 2015 [12]; dispozițiile art. 335 alin. 4 din Codul de procedură penală [13] sau dispozițiile art. 347 alin. 1 din Codul de procedură penală [14]. Avem în vedere de asemenea și Decizia nr. 423/9 iunie 2015 [15] prin care s-a constatat neconstituționalitatea dispozițiilor art. 488/4 alin. 5 din Codul de procedură penală.

Pentru judecătorul care este chemat să aplice dispozițiile Codului penal și ale Codului de procedură penală această situație poate avea o rezolvare diferită în funcție de aspectele concrete reținute de către instanța constituțională pentru care textul de lege în cauză a fost constatat ca fiind contrar normelor legii fundamentale.

În acest sens, putem distinge între deciziile interpretative ale Curții Constituționale, prin care se clarifică rațiunile constituționale ale textului analizat, iar pe de altă parte deciziile instanței constituționale prin care norma juridică este înlăturată ca fiind contrară prin conținutul ei normelor relative din Constituție. În prima situație, judecătorul aplică norma penală sau norma procesual penală în sensul și rațiunile conferite de către Curtea Constituțională. În cea de-a doua ipoteză, în lipsa intervenției legiuitorului, norma constatată a fi neconstituțională nu mai poate fi aplicată.

Pasivitatea legiuitorului în a pune de acord normele constatate neconstituționale cu dispozițiile corelative din legea fundamentală poate avea consecințe grave pentru buna desfășurare a procesului penal. În practică, pentru a e evita astfel de situații, mai ales în ipoteza în care reglementările cuprinse în Codul de procedură penală, contrare principiului publicității ședinței de judecată sau participării părților și a procurorului, instanțele au procedat la aplicarea regulilor generale, în primul rând cele constituționale, care consacră principiul publicității ședinței de judecată (art. 27 din Constituție); precum și principiul egalității, inclusiv în forma sa particulară a egalității armelor, așa cum rezultă din dispozițiile art. 16 coroborate cu art. 124 din Constituție.

Această soluție este justă, deoarece în procesul penal judecătorul are posibilitatea și chiar obligația a aplica nemijlocit principii și norme constituționale atunci când legiuitorul a omis să-și îndeplinească obligația prevăzută de art. 147 alin. 1 din Constituție sau chiar în ipoteza în care aplică și interpretează o normă penală sau o normă procesual penală.

Apreciem ca fiind necesară intervenția legiuitorului pentru a elimina aceste deficiențe și a conferi un grad ridicat de constituționalitate Codului penal și Codului de procedură penală.

Autor: Marius Andreescu

Citiți a treia parte a articolului

Note:
[8] Pentru dezvoltări a se vedea Dana Apostol Tofan, Puterea discreţionară şi excesul de putere al autorităţilor publice, Ed. All Beck, Bucureşti, 1999; Rozalia – Ana Lazăr, Legalitatea actului administrativ. Drept românesc şi drept comparat, Ed. All Beck Bucureşti, 2004, Marius Andreescu, Principiul proporţionalităţii în dreptul constituţional, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2007
[9] Ion Deleanu, Drepturile fundamentale ale părţilor în procesul civil, Ed. Universul juridic , Bucureşti, 2008, p. 367
[10] Publicată în M.Of., Partea I., nr. 927 din 15 decembrie 2015
[11] Pentru dezvoltări privind efectele deciziilor constituţionale a se vedea Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu. Constituţia României – Comentariu pe articole, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2008, pp.1418-1424; Marius Andreescu, Andra Nicoleta Puran, Drept Constituţional. Instituţii constituţionale şi politice, Ediţia a III-a, Ed. Sitech, Craiova, 2015, pp.286-289; Gheorghe Iancu, Drept Constituţional şi instituţii politice, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2008, pp.386-387
[12] Publicată în M.Of., Partea I, nr. 845/13 noiembrie 2015
[13] Constate ca fiind neconstituţionale prin Decizia nr. 496/23 iunie 2015 a Curţii Constituţionale, publicată în M.Of. Partea I, nr. 708/29 noiembrie 2015
[14] Constate ca fiind neconstituţionale prin Decizia nr. 631/8 octombrie 2015 a Curţii Constituţionale publicată în M.Of. Partea I, nr. 831/6 noiembrie 2015.
[15] Publicată în M.Of. Partea I, nr. 538/20 iulie 2015

Citiți și:
Interzis la rugăciune! Directorul unei instituţii publice, demis din cauză că a cerut ajutorul lui Dumnezeu împotriva epidemiei de coronavirus
Vasile Astărăstoae, despre războiul religie-știință în epidemia COVID-19: Între Iisus și Baraba, mulțimea îl alege tot pe Baraba
Judecătoarea Dana Gîrbovan: Să obligi oamenii să facă ceva prin inducerea fricii nu este specific democrațiilor, ci dictaturilor

 

yogaesoteric
5 martie 2022