Medicină și creștinism (IV)

799 0

Apariția creștinismului transformă cursul istoriei omenirii atât de mult încât dezvoltarea ulterioară și, în consecință, înțelegerea istoriei omenirii devine imposibilă fără a lua în considerare și a analiza creștinismul însuși.

Afirmației că istoria europeană (inclusiv istoria științelor) este inseparabilă de dezvoltarea creștinismului i se opune un curent (promovat mai ales de o serie de intelectuali „progresiști și antiteiști”) potrivit căruia între creștinism și cercetarea științifică există o contradicție ireconciliabilă. Plecând de la incidente din Europa creștină, cum ar fi procesul lui Galileo Galilei, John William Draper (1811-1882) în History of the Conflict between Religion and Science, și Andrew D.White (1832-1918) în A History of the Warfare of Science with Theology in Christianedom postuleză o teză conflictuală, susținând că religia și știința au fost în conflict din punct de vedere metodologic, faptic și politic de-a lungul istoriei. Richard Dawkins (născut 26 martie, 1941) și Lawrence Krauss (născut 1954) actualizează această teză. Episodul Galilei este însă nevoie să fie analizat cu atenție.

Teologul luteran și eticianul Ted Peters (n. 1941) în Encyclopedia of Religion scrie că, deși există ceva adevăr în povestea „condamnarea lui Galileo”, prin exagerări, a devenit „un mit modern perpetuat de cei care doresc să vadă război între știință și religie, despre care se presupune că cercetători au fost persecutați de o autoritate ecleziastică atavică și legată de dogme”. Autorii atei omit să precizeze un aspect esențial din procesul lui Galileo Galilei: sentința s-a bazat pe afirmațiile „știintei oficiale”. Este un fapt cunoscut că „știința oficială” se osifică, lucrează cu dogme și se apară de contestatari – inovatori nu cu argumente, ci cu instrumentele puterii temporale. Și în zilele noastre (la sute de ani de la Recursul la metodă al lui Descartes) constatăm aceeași atitudine: opiniile contrare „științei oficiale” sunt cenzurate, iar politicieni, polițiști și tot felul de organizații guvernamentale sau neguvernamentale pedepsesc pe cei care se abat de la așa-zisul „adevăr științific”.

Teza conflictului rămâne populară doar în cercurile ateiste, ea și-a pierdut audiența în rândul majorității istoricilor științei.

Pierre Duhem (1861-1916) îi consideră pe matematicienii și filozofii creștini medievali precum John Buridan, Nicole Oresme și Roger Bacon drept fondatorii științei moderne. În Les précurseurs parisiens de Galilée, el enunța o teză îndrăzneață: până și lucrările lui Galileo erau rezultatul unei moșteniri creștine medievale: „Când vedem știința lui Galileo triumfând asupra încăpățânării filozofiei peripatetice a cuiva, credem, deoarece suntem prost informați despre istoria gândirii umane, că suntem martorii victoriei științei moderne și tinere asupra filosofiei medievale creștine. În realitate, asistăm la triumful științei născute la Paris în secolul al XIV-lea asupra doctrinelor lui Aristotel și Averroes, restaurate de Renașterea italiană”.

Cei mai reprezentativi istorici moderni ai științei, cum ar fi J.L. Heilbron (născut la 17 martie 1934), Alistair Cameron Crombie (1915-1996), David C. Lindberg (1935-2015), Edward Grant (1926-2020), Thomas Eugen Goldstein (1913-1997), Stanley L. Jaki (Jáki Szaniszló László, 1924-2009), au revizuit noțiunea conform căreia creștinismul medieval a avut o influență nefastă în dezvoltarea civilizației și științei. În opinia lor, creștinii nu numai că au salvat și cultivat rămășițele civilizației antice în timpul invaziilor barbare, dar biserica medievală a promovat învățăturile și știința.

În cartea Știință și religie, Sfântul Ierarh Luca al Crimeii (Valentin Voino-Yasenetsky, 1877-1961) – un chirurg remarcabil, om de știință, profesor creator de școală, dar și un episcop-mărturisitor, care a supraviețuit arestărilor și deportărilor în Siberia, demontează teza privind incompatibilitatea științei și religiei, atingând și mult mai multe subiecte: umanismul creștin, etica creștină etc., etc. Sfântul Luca respinge direct și clar acuzațiile obișnuite aduse creștinismului. Esența creștinismului este umanismul în sensul cel mai înalt și ultim, condamnă orice rău, cheamă să lupte activ împotriva răului și de aceea istoria lumii creștine este istoria umanismului, a progresului științific și social etc.

Adevărul, recunoscut de majoritatea cercetătorilor, este că, din punct de vedere istoric, creștinismul a fost și este încă un patron al științelor. Acest fapt este evident în evoluția medicinei. Creștinismul și medicina, oferind diferite metode, rezolvă o singură problemă – vindecarea și salvarea vieții.

În literatura creștină, putem găsi două atitudini opuse față de medicină.

a) Ignorarea medicinei se regăsește mai ales în scrierile și biografiile sfinților călugări asceți, precum Macarie cel Mare, Varsanufie cel Mare, Serafim de Sarov. Ei i-au sfătuit pe ucenicii lor „în prezența unei credințe suficiente, în caz de boală, să nu fie tratați de medicii pământești, ci să ne predăm în întregime Domnului”. Dar Sfinții părinți înșiși au recunoscut că o astfel de atitudine față de medicină nu este absolută și în general obligatorie pentru toți creștinii – este „un ideal care poate fi atins numai de cei care au dobândit desăvârșirea și care, prin urmare, nu poate fi imputat altora” (Larcher. J.C., Boala în lumina crezurilor ortodoxe). Numai o persoană care a atins culmi spirituale poate refuza medicina, pentru majoritatea creștinilor este mai prudent să folosească cunoștințele medicale.

b) Atitudinea favorabilă față de medicină este cea mai frecventă. Se exprimă în cuvintele Sfintelor Scripturi: „Cinsteşte pe doctor cu cinstea ce i se cuvine, că și pe el l-a făcut Domnul / Că de la Cel Preaînalt este leacul și de la rege va lua dar / Știința doctorului va înălța capul lui și înaintea celor mari va fi minunat / Domnul a zidit din pământ leacurile, și omul înţelept nu se va scârbi de ele /…./ Și El a dat oamenilor știință, ca să Se mărească întru leacurile Sale cele minunate” (Sir 38: 1-4,6). Este de remarcat faptul că mersul la medic este un semn de prudență și este aprobat de Dumnezeu. În secolul al V-lea, episcopul Nemesius De Emesa, în tratatul său Despre natura omului, afirma că natura acționează ca un meșter divin, producând (cu Voia lui Dumnezeu) plante medicinale în folosul umanității. Vindecarea exterioară vine din acțiunile medicilor și medicamentelor, dar izvorul vindecării este Dumnezeu.

Se subliniază unitatea dintre credința creștină și medicină ca expresie a unei singure vindecări: a sufletului și trupului uman.

Avansarea cunoștințelor medicale

Creștinii au jucat un rol foarte important în dezvoltarea cunoștințelor medicale. Creștinii au colectat și copiat manuscrisele din toată Europa după incendierea Marii Biblioteci de la Alexandria. Acest gest a salvat multe cunoștințe medicale pentru generațiile ulterioare.

Din secolul al VI-lea, au fost traduse în latină texte medicale grecești, inclusiv cinci sau șase tratate ale lui Hipocrate și ale lui Galen, în special în mănăstirea Vivarium din Calabria-Italia, fondată în 554 d.H. de Cassiodorus (c. 485 d.H – c. 585 d.H).

În secolele al XI-lea şi al XII-lea, erudiții au început să traducă în latină unele texte medicale arabe printre care si Canonul medicinei a lui Avicena, îndeosebi în Toledo (Spania), în Monte Cassino (unde s-a remarcat Constantin Africanul, 1020-1087) și Salerno (Italia), Sudul Germaniei (Abația Reichenau), în Franța (școala de Chartres). Textele medicale vechi au fost editate din nou, în timp ce altele, compuse inițial în greacă sau arabă, au fost traduse din nou. Călugări precum Arnaldus de Villanova (c. 1235-1311) au tradus lucrările lui Galen.

Descoperiri importante în domenii medicale au fost făcute de oameni care au avut un puternic angajament creștin. Oamenii de știință-preoți ai Bisericii, călugări sau credincioși mireni au fost printre cercetători de frunte în medicină, devenind „părinții” unor domenii. Nu este loc să le menționăm pe toate aici, dar câteva exemple sunt relevante.

Sfinții Cosma și Damian sunt creditați cu operația de amputare a șoldului și efectuarea primului transplant alogen de membru.
Pavel din Eghina (625 d.H – 690 d.H) a redactat o celebră Enciclopedie medicală și a dat cancerului numele pe care îl poartă și astăzi, datorită prelungirilor tumorii, care seamănă cu ghearele unui rac (cancer).

Începând cu secolul X, avem mai multe informații despre progresul medicinei.

Sfânta Hildegard von Bingen (1098-1179), călugăriță și stareță benedictină, scriitor, compozitor, filosof, mistic, vizionar și practician medical, considerată drept fondatoarea istoriei naturale științifice în Germania, în cartea sa, Causae et curae, prezintă diagnosticul, tratamentul și prognosticul multor boli și rețete de medicamente pe bază de plante (rețetele ei sunt utilizate și azi).
Trotula sau Trota din Salerno, (a trăit în jurul anului 1200), este considerată primul medic ginecolog din lume. A scris multe lucrări medicale. Cea mai faimoasă a fost Passionibus Mulierum Curandorum, (cunoscută ca Trotula Major).
Theodoric Borgognoni (1205-1298), episcop dominican și medicul papei Inocențiu al III-lea, a fost unul dintre cei mai importanți chirurgi ai perioadei medievale. A scris un tratat, Cyrurgia, care cuprinde inovații – forme timpurii de practică antiseptică și anestezie (folosind un amestec de opiacee și ierburi).
Guy de Chauliac (c. 1300 – 25 iulie 1368), a fost medic la trei papi la Avignon. Lucrarea sa Chirurgia magna (1363), bazată pe observație și experiență, a avut o influență profundă asupra progresului chirurgiei din Europa medievală târzie.
Jean de Roquetaillade / Ioan de Rupescissa (cca. 1310-1370), călugăr franciscan, a prescris elixire utilizate pentru înnobilarea metalelor și pentru păstrarea sănătății, acesta fiind începutul chimiei medicale.
Paracelsus (Teofrast, Philippus Aureolus Theophrastus Bombastus von Hohenheim, 1493-1541) alchimist, astrolog teolog, filozof și celebru medic elvețian, a fost inițiatorul mișcării iatrochimice și un pionier în utilizarea chimicalelor și a mineralelor în medicină. A infirmat teoriile umorilor ale lui Hipocrate, Galen și Avicenna. A susținut folosirea a cinci metode în medicină (medicamente, dar și credință).
Andreas Vesalius (1514-1564), medic și anatomist din Brabant, considerat cel mai mare anatomist din istoria medicinei. Opera sa scrisă este foarte abundentă. Dintre acestea cea mai cunoscută carte este De humani corporis fabrica, o lucrare monumentală de anatomie descriptivă, urmare a nenumărate disecții. La sfârșitul carierei sale, a fost medicul împăratului Carol al V-lea și al Regelui Filip al II-lea al Spaniei. A murit de tifos pe când se întorcea dintr-un pelerinaj în Țara Sfântă.
William Harvey (1578–1657) a fost primul care a descris corect circulația sistemică și proprietățile sângelui precum și modul în care inima îl pompează în trup. În 1628 a publicat cartea sa clasică Exercitatio Anatomica de Motu Cordis et Sanguinis in Animalibus, iar, în 1651, a doua sa carte, Exercitationes de Generatione Animalium, a pus bazele embriologiei moderne
Marcello Malpighi (1628-1694), un medic creștin italian considerat părintele histologiei, este fondatorul anatomiei microscopice, anatomiei vegetale și fiziologiei comparative. A completat teoria circulației sanguine descriind capilarele în 1661, în cartea sa De pulmonibus observationes anatomicae, una dintre cărțile fondatoare ale medicinei moderne.
Thomas Sydenham (1624-1689), medic englez, supranumit fie Hippocrate al Angliei, fie „părintele medicinei engleze”, este celebru pentru observațiile sale epidemiologice și descrierile amănunțite ale malariei, scarlatinei, rujeolei. A fost un om cu o profundă credință creștină în tradiția puritană.
Antony van Leeuwenhoek (1632-1723) este considerat părintele microbiologiei. Deși nu a fost primul care a construit un microscop, l-a perfecționat și a descoperit lucruri pe care ochiul uman nu le văzuse vreodată: protozoare, bacterii, paraziți, globule roșii și albe și chiar spermatozoizi. Leeuwenhoek a adus dovezi împotriva teoriei generației spontane. Provenea din tradiția reformată olandeză și considera studiul naturii ca pe slava lui Dumnezeu în beneficiul omului.
Gregor Johann Mendel (1822-1884), călugăr augustin, este considerat părintele geneticii moderne. Cercetările sale au avut loc între 1856 și 1863, când a efectuat experimente pe aproximativ 29.000 de plante de mazăre și a descris legile moștenirii genetice care îi poartă numele. Munca sa nu a primit recunoaștere în timpul vieții, dar la începutul secolului al XX-lea lucrarea sa a fost redescoperită.

Nu putem să nu amintim și de Ambroise Paré, Leonardo da Vinci, Athanasius Kircher, Miguel Servet, René Laennec, Jan Swammerdam, Niels Stensen, Albrecht von Haller, Abbe Spallanzani, Joseph Lister, Louis Pasteur, Stephen Hales, Marshall Hall Michael Foster etc., care erau cu toții oameni de puternică credință creștină și care au avut o contribuție decisivă la dezvoltarea medicinei.

Din 100 Years of Nobel Prizes (o analiză a premiilor Nobel între 1901 și 2000), aflăm că 62% dintre laureații Premiilor Nobel pentru Medicină au identificat creștinismul (în diferitele sale forme) ca preferință religioasă și doar 11% s-au declatar atei.

Geneticianul Francis Sellers Collins (născut la 14 aprilie 1950) cel care a descoperit genele asociate cu o serie de boli, a condus Proiectul Genomului Uman și a fost până anul acesta director al National Institutes of Health (NIH) din Bethesda, în cartea sa The Language of God (2006), afirma compatibilitatea și interacțiunea benefică dintre știință și creștinism, dintre creștinism și medicină.

Citiți continuarea articolului

Citiți și:
Studiu de caz într-un jurnal medical: Gastropareză vindecată prin rugăciune
Oamenii de ştiinţă se roagă? Ce i-a răspuns Einstein unei eleve de clasa a şasea
Vasile Astărăstoae, despre războiul religie-știință în epidemia COVID-19: Între Iisus și Baraba, mulțimea îl alege tot pe Baraba

yogaesoteric
25 martie 2022