O versiune creștinizată a Jurământului lui Hipocrate. Medicină și creștinism (VI)

Citiți partea precedentă a articolului

Din antichitate până în prezent, toate societățile s-au confruntat cu provocări de sănătate care au determinat formarea de grupuri de vindecători și dezvoltarea unor codurilor de etică pentru a guverna tratamentele pe care le-au oferit. Jurămintele medicale și codurile de etică îmbină preceptele morale, comportamentul normativ și îndatoririle sociale ale civilizației în care sunt utilizate și se modifică pe măsură ce apar noile terapii medicale și probleme sociale.

Începând din Evul Mediu timpuriu și până la secularizarea societății, în Europa, etica creștină a influențat etica și deontologia medicală din punct de vedere ideologic, moral, dar și din punct de vedere al legislației și a funcționat pe principiul legii morale naturale. Teologia Bisericii acceptă realitatea legii morale naturale, care are un caracter general și necondiționat și se află la baza tuturor normelor juridice și etice. Legea morală naturală este baza universală a vieții morale a omului și a societății.

Realitatea legii morale naturale ne convinge că morala personală a ființelor umane, întruchipată în cultura morală atât a societăților tradiționale, cât și a celor noi, nu este doar o acoperire accidentală aruncată asupra vieții istorice a omenirii, este un element fundamental, profund și misterios, baza ordinii mondiale a vieții umane. Legea revelată dumnezeiesc primită de Moise pe Muntele Sinai (Ex., Cap. 19-20) dezvăluie și concretizează conținutul legii morale naturale. Din punctul de vedere al eticii Evangheliei, nu putem numi o persoană perfectă din punct de vedere moral, doar pe baza faptului că nu este un ucigaș, un adulterin sau un hoț. Toate ideile și afirmațiile despre bine și rău, este necesar a fi evaluate în lumina doctrinei despre mântuirea personală și îndumnezeirea ca obiectiv principal al unei persoane.

Jurămintele creștine medicale au fost întocmite după Jurământul hipocratic și reflectă caracteristicile morale ale medicului.

De exemplu, o versiune creștinizată a Jurământului lui Hipocrate, de dată incertă (sec. VII – XII), demonstrează clar influența moralei creștine:

„Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, care este binecuvântat în veci! Nu voi păta în niciun fel învățarea artei medicinei. Nu voi da otravă nimănui, dacă mi se va cere și nici nu voi iniția o asemenea sugestie. De asemenea, nu voi da niciunei femei tratament de avort, fie oral sau vaginal. Dar voi preda această artă celor care doresc să o învețe, fără salariu sau angajament.

Voi îndrepta regimul bolnavilor în avantajul lor, după puterea și judecata mea. Îmi voi petrece viața și îmi voi exercita arta în puritate și sfințenie. În orice casă în care voi intra, o voi face în folosul bolnavilor, ferindu-mă de orice răutate, intenționată sau nu, care afectează moartea sau vătămarea, ferindu-mă de curvia cu femei sau bărbați, liberi sau sclavi. Indiferent ce văd sau aud în timp ce exersez sau chiar în timp ce nu îmi exersez profesia, voi tăcea despre ceea ce nu este cazul să fie dezvăluit niciodată, considerând astfel de secrete ca fiind absolut sacre.

Dacă îndeplinesc acest jurământ fără a-l încălca, Dumnezeu să mă ajute în viața mea și în meseria mea și să fiu cinstit în veci între oameni; dacă îl încalc și mă fac vinovat de sperjur, să am soarta opusă.”

Acest cod insistă mai puțin decât altele asupra aspectelor corporatiste. Amintește cu fermitate respectul pentru viață (avort, otravă), puritate, confidențialitate. Interdicția de efectuare a intervenției chirurgicale nu apare în această versiune. În general, în textele creștine, care sintetizează prevederi etice medicale (fie ele jurăminte, instrucțiuni, coduri etc.), se regăsesc următoarele atitudini profesionale: în primul rând, un medic este obligat să se comporte pur și sfânt nu numai în cadrul profesiei, ci și în viața personală; în al doilea rând, medicului îi este strict interzis orice încălcare a vieții unei persoane, inclusiv avortul și eutanasierea; în al treilea rând, credința sinceră duce în mod logic la postularea dezinteresului medicului (disprețul pentru bani, conștiinciozitate, modestie, simplitate în îmbrăcăminte etc.). Se observă înălțimea ștachetei morale pe care creștinismul o pune în deontologia medicală.

În ceea ce privește legislația medicală, morala creștină a avut o influență semnificativă. Acest aspect este dovedit de numeroase documente ecleziastice, care conțin anumite interdicții canonice privind utilizarea manipulărilor ilegale de natură medicală, cum ar fi întreruperea artificială a sarcinii (avortul), eutanasia, interzicerea experimentelor ilegale pe oameni, animale și multe altele. Eutanasia este menționată și de Hipocrate: „… Nu voi da nimănui remediul letal pe care îl cer și nu voi arăta calea unui astfel de plan…”. Sfinții Vasile cel Mare, Grigore de Nyssa introduc anumite reguli canonice privind avortul, vindecarea, vizita vindecătorilor etc. Sf. Vasile cel Mare scrie: „Cel care a ucis intenționat fătul conceput în pântece este a fi condamnat ca o crimă”. Conciliul de la Constantinopol din 692, spune: „Nu contează dacă cineva ucide un adult sau o creatură chiar la începutul formării sale”. Idei similare au pătruns în legislația seculară a statelor europene în Evul Mediu.

Flavius Magnus Aurelius Cassiodorus (c. 485 – c. 585) a scris două documente care descriu îndatoririle medicilor. Unul (Institutiones) oferă îndrumări acelora dintre călugări care erau și medici. Celălalt (Variae) reglementa activitățile medicilor din Roma ostrogotă și medicilor casei regale a lui Teodoric (454-526). El îi îndeamnă pe medicii laici să-și pună încrederea în arta lor, în timp ce medicii-călugări să-și pună nădejdea în Domnul. Deși Casiodor subliniază că medicii seculari se cuvine să fie dedicați artei lor învățate și să aibă în vedere jurământul prin care au fost consacrați, jurând „să urască nelegiuirea și să iubească puritatea”, preocuparea sa majoră este, totuși, corectarea aspectelor funeste ale practicii medicale: gelozii profesionale, invidie, refuzul de a împărtăși tehnici cu colegii și ceartă lângă patul bolnavului.

Numeroase manuscrise medicale supraviețuiesc din Evul Mediu, inclusiv câteva care se ocupă de etica medicala după apariția breslelor. Principiile de bază ale eticii breslelor medicale medievale au fost că fiecare membru al breslei este necesar: (1) să fie gata să-l ajute pe celălalt; (2) să protejeze bunăstarea și onoarea breslei; și (3) să ajute bolnavii. Ordinea acestor principii este foarte importantă. Breslele erau organizații funcționale în mod inerent egoiste, menite să promoveze și să protejeze interesele speciale ale membrilor. Erau frății, companii de oameni uniți de cele mai multe ori printr-o activitate economică comună. Bunăstarea și onoarea meșteșugului depindeau de cooperarea reciprocă a membrilor săi. Dacă aceste condiții ar fi îndeplinite, atunci a treia – serviciul prestat sau marfa produsă – ar putea fi livrată efectiv.

Existau și legislații canonice sau seculare care reglementează obligațiile medicilor.

Codul vizigoților (secole VI-VII) conține o multitudine de legi care guvernează practica medicală. Una dintre aceste legi prevede că, dacă tratamentul efectuat pe bază de contract are ca rezultat decesul pacientului, medicul nu va avea dreptul la onorarii, dar nu va fi pasibil de urmărire penală. O altă lege prevedea pedeapsa cu moartea pentru un medic care a oferit un remediu abortiv.

Liber Augustalis, promulgat de împăratul Frederic al II-lea în 1241, conține mai multe reguli etice: medicul este necesar să-și viziteze pacientul de două ori pe zi și, la cererea acestuia, o dată noaptea. … Medicul îi va trata pe săraci gratuit și va denunța autorităților orice farmacist care nu pregătește corect medicamentele etc.

În Assises de la cour des bourgeois (înainte de 1245), optsprezece legi din douăzeci și trei se referă la responsabilitatea medicului pentru practica neglijentă.

În 1215, conciliul general al bisericii, Lateran IV, a promulgat un decret care impunea spovedania anuală pentru toți catolicii, sub pedeapsa excomunicării. S-au oferit preoților o serie de întrebări și îndrumări morale, care să fie adresate medicilor și chirurgilor în timpul confesiunii lor anuale obligatorii. Se considera păcat dacă: medicii nu sunt competenți conform standardelor acceptate în profesie, dacă se angajează în vreo experimentare pe riscul pacientului (mai ales dacă experimentează pe săraci), dacă nu reușesc să dea medicamentele potrivite (mai ales dacă fac aceasta pentru a prelungi boala), dacă nu acceptă doar o taxă „rezonabilă” (determinată de calitatea îngrijirii, munca, diligența și conștiinciozitatea medicului, obiceiul locului și mijloacele pacientului), dacă nu tratează săracii gratuit.

Martin de Azpilkueta / Navarrus (1491-1586) scria, în 1568, că medicul păcătuiește dacă dă orice medicament despre care știe că este dăunător, „chiar dacă îl administrează din milă sau pentru că îl roagă pacientul”. Afirmația este clară și lipsită de ambiguitate: eutanasia activă este un păcat.

Loren Carey MacKinney (1891-1963) susține că, începând cu secolul al XII-lea, în etica medicală a avut loc o schimbare de spirit – de la monahal la laic, o „schimbare a accentului de la idealuri la considerente practice”, o „despiritualizare a medicului”, și o preocupare predominantă privind onorariile.

Acest aspect se remarcă, de exemplu, în ceea ce privește asistența bolnavilor gravi. Bernard de Gordon (1270-1330) a afirmat că, dacă există puține probabilități de recuperare a pacientului, medicul „ar trebui să încerce să scape de astfel de cazuri, cu condiția să poată face aceasta onorabil”. Guglielmo da Saliceto (1210-1277) se opune unei astfel de abordări și recomandă ca medicul să-și „mângâie pacientul și, cu fiecare ocazie, să-i promită restabilirea sănătății, chiar dacă medicul însuși va considera cazul ca fiind disperat”. El justifică această conduită pe motiv că ea va încuraja foarte mult pacientul, crescându-i șansele de recuperare. Lanfranc din Milano (c. 1250-1315) spune: „O, nenorocit acel medic care, pentru banii pe care nu poate spera să-i obțină, părăsește trupul omenesc aflat în primejdia morții”. În schimb, John Bromyard (1301?-1352) scrie: „Toți meșterii ar refuza imediat un loc de muncă pentru care i-au fost furnizate materiale nepotrivite. În mod similar, medicul care nu vede nicio speranță de a-și salva pacientul poate refuza”.

Această schimbare fundamentală a responsabilităților medicilor față de pacienții lor este ilustrată de deciziile unor Papi la cererile medicilor de a intra în preoție. Clement al III-lea (1124-1191) a hotărât ca medicul în cauză să-și cerceteze memoria pentru a se asigura că nu a făcut niciodată rău unui pacient, nici măcar din neatenție. Benedict al XIV-lea (1675-1758) s-a centrat pe problema că medicii nu pot fi niciodată complet siguri că au folosit în mod constant toate mijloacele disponibile pentru pacienții care au murit sub îngrijirea lor.

Cu alte cuvinte, preocuparea în secolul al XII-lea era „Ați făcut vreodată rău pacienților prin tratamentele pe care le-ați dat?”. Apoi, până în secolul al XVIII-lea, atenția s-a concentrat asupra prejudiciului: „Ați făcut vreodată rău pacienților nereușind să le dați tratamentul pe care ar fi fost necesar să-l acordați?”. Aceste două întrebări evidențiază o schimbare fundamentală atât în sensul responsabilității medicilor față de pacienții lor, cât și în așteptările sociale și religioase, schimbare care a avut loc în primul rând în Evul Mediu târziu.

O preocupare a eticii medicale a fost înțelegerea relației dintre medic și pacient.

Paracelsus (1493-1541) a fost capabil să o exprime deosebit de clar. Această formă de etică medicală în care relația morală cu pacientul este înțeleasă ca o componentă esențială, ține cont de caracteristicile individuale ale pacientului, recunoscând profunzimea contactelor sale emoționale cu medicul și implicarea acestor contacte în procesul de tratament. Principalul principiu moral care se formează în limitele acestui model este „fă bine”, sau „creează iubire”, bunăvoință, compasiune. Paracelsus a scris: „Puterea unui medic este în inima lui, lucrarea lui ar fi nevoie să fie călăuzită de Dumnezeu și luminată de lumina naturală și experiență; cea mai importantă bază a medicinei este dragostea.” Contribuția sa la etica medicală a fost atât de importantă încât astăzi „modelul Paracelsus” este evidențiat în mod special ca o formă de vindecare în care principiul „a face bine” ocupă locul principal și toate puterile medicului este necesar să fie îndreptate spre aceasta. După ce a creat imaginea unui medic virtuos, Paracelsus a subliniat cu strictețe contraindicații categorice pentru profesia de medic: „Un medic nu poate să fie nici torționar, nici călău, nici slujitor al unui călău”.

Idealul a fost extins de medici precum Sir Thomas Browne (1605-1682), un medic evlavios care a fost unul dintre primii care a scris despre etica medicală și îngrijirea întregii persoane în cartea sa Religia Medici, John Gregory (1725-1773) medic și moralist reprezentant al iluminismului scoțian sau Sir Thomas Percival (1740-1804) cu lucrarea Medical Ethics, or Code of Practice for the Professional Behavior of Physicians and Surgeons (1803). Medicul ideal a lui T. Percival este un filantrop care aduce beneficii pacienților și le câștigă recunoștința printr-o atitudine umană și o activitate adecvată. El este necesar să se comporte cu pacienții delicat (și cu femeile – scrupulos de delicat), echilibrat, condescendent.

Sub această influență creștină, etica medicală rămâne impregnată și în zilele noastre de preocuparea pentru protecția și conservarea vieții umane. Dacă compasiunea descrie atitudinea așteptată, respectul pentru viață constituie criteriul de evaluare a actelor acceptabile sau inacceptabile. Influența moralității creștine este evidentă, fie că este vorba de avort, sinucidere, eutanasie etc. Respectul pentru secret (natural și profesional) este, de asemenea, o valoare importantă. Refuzul minciunii și înșelăciunii se îndreaptă în cele din urmă către transparență în relațiile cu bolnavii și cu cei muribunzi.

Compasiunea, caritatea, respectul față de persoană, bunăvoința, adevărul, sunt valorile esențiale ale profesiei medicale. Aceste valori sunt marcate cu sigiliul spiritualității și moralității creștine. Este, strict vorbind, o etică a virtuții.

Prof. dr. Vasile Astărăstoae

Citiți și:
Dr. Vasile Astărăstoae: Medicina a înlocuit religia ca forță morală dominantă în controlul societăților
Etica medicală în vremuri pandemice

 

yogaesoteric
6 aprilie 2022