Celălalt… ca icoană

E atât de scurtă viața asta, încât e mare păcat să ajungem la sfârșitul ei cu sentimentul că am trăit degeaba.

Atunci e prea târziu pentru regrete… Și, pentru unii dintre noi, unul dintre regrete va fi că am trecut nepăsători pe lângă „icoana” din celălalt, din aproapele meu. La momentul Judecății tuturor, Dumnezeu nu ne va întreba de ce nu am cinstit toate icoanele din biserică, dar știm cu siguranță că vom fi întrebați de ce nu I-am fost alături în boală, necaz, temniță, sărăcie, foamete, goliciune, sete… De ce am trecut pe alături fără să facem ceva care să îmbunătățească situația?

Ce mare taină este omul, o taină atât de evidentă și totuși atât de greu sesizată și atât de puțin înțeleasă. Multe a realizat omul prin știință, și totuși, chiar și astăzi, marii savanți se minunează în fața omului, pe care l-au deslușit atât de puțin în complexitatea lui. Știm doar că el este creat după chipul lui Dumnezeu și menit a ajunge la asemănarea cu Creatorul său. Oare câți dintre noi ne știm menirea și oare câți ne-o împlinim într-o viață de om? Admirăm cu toții diamantele despre care se spune că ,,strălucesc și în noroi.”

Cu toate astea, omul, care e mai de preț decât orice nestemată, trece adesea neobservat, atunci când este ,,în noroi”, ba chiar este batjocorit, disprețuit, amărât… de unii, de alții, aceia dintre noi care, orbi sufletește fiind, nu mai vedem pe Dumnezeu ascuns în acel sărman, în acel cerșetor de pe treptele bisericii, în acel olog sau șchiop sau, poate, criminal ce își duce viața în iadul temniței.

Oare cu icoanele sfinților noștri dragi cum ne purtăm? Dacă ar ajunge din locul de cinste oferit lor într-o băltoacă cu apă murdară, oare le-am lăsa acolo, oare le-am lua de unde sunt și le-am arunca la gheenă? Nu! Ci le-am ridica cu evlavie, le-am curăța cu grijă, le-am săruta cu dragoste și le-am repune în locul ce se cuvine lor, atât pe peretele casei noastre, cât și în inima noastră.

Atunci de ce nu facem același gest cu icoana ,,celui căzut între tâlhari”? De ce nu ne (mai) pasă?! De ce suferințele celui de lângă mine nu mă privesc? De ce adesea nu numai că nu sărim în ajutor, ba dimpotrivă mai și turnăm sare pe rană?

E ușor de văzut astăzi ce e în jur: frații se ceartă între ei, părinții uită de creșterea copiilor în goana după asigurarea traiului zilnic, rata divorțurilor a crescut, căci iubirea fie nu a fost, fie nu mai este între soți, care se despart la prima încercare a iubirii lor, primul obstacol pe care ar putea să-l biruie împreună; adulterul e ceva firesc, doar peste tot în mass-media e promovat și prezentat ca pe ceva la ordinea zilei; tinerii, în iubirea lor ,,curată” și mult prea trupească adeseori, simt nevoia să se protejeze de ,,o sarcină nedorită”.

Femeia, și aici ar fi mulți factori care au condus la starea actuală, este privită și considerată de mult prea mulți bărbați ca simplă ,,jucărie”, obiect sexual, trup și atât, cu care poți face orice perversitate și apoi, dacă nu te mai mulțumește sau dacă o alta îți poate oferi mai multă plăcere, te poți oricând debarasa de ea ca de o măsea stricată. Spunea cineva foarte frumos că atunci când iubești o fată poți vedea în ea mama copiilor voștri. Ca de la cer la pământ este diferența între această cugetare și ce se petrece astăzi!

Ca și când ne-am fi sălbăticit cu totul! Ne purtăm astfel: luăm icoanele din locul lor cuvenit, de mare cinste, și le aruncăm singuri, neforțați de nimeni, la gunoi, în tot felul de locuri murdare, unde nu s-ar cuveni să fie. Asta facem de fiecare dată când nu miluim pe cel sărac, când gândim că cei din pușcării sunt toți niște criminali și niște nenorociți, nici vorbă să-i vizităm, să le bucurăm șederea lor acolo, când adresăm vreo vorbă urâtă celui ce-a întins mâna spre a-i da ceva cât de mic, când ne facem că nu-l vedem pe cel ce șade pe treapta bisericii așteptând mila noastră ce nu mai vine să-i potolească măcar până mâine foamea și setea, când va fi nevoit să aștepte iar aceeași milă, când uităm că în spitale, azile, centre pentru copii sunt oameni pe la care nu trece nimeni, care plâng de ziua lor, care nu primesc daruri, nici atunci, nici de Crăciun, nici de Moș Nicolae, căci ei sunt ai celor ce nu mai știu, nu mai pot, nu mai vreau să-L cinstească pe Dumnezeu și aceeași dragoste și evlavie să o manifeste și față de icoanele Sale călătoare spre viața de veci…

Citiți și:
Sacralitatea vieții conduce la o datorie/obligație: să păstrăm și să prelungim viața – viața umană
Un nou studiu arată că suntem înzestrați cu un creier «pregătit» pentru a aborda orice problemă pe care o fiinţă umană ar putea să o întâlnească

yogaesoteric
30 mai 2022