Despre mărturisire. Ideologiile care distrug lumea. Pe cine mărturisește corectul politic? Noul globalism si corectitudinea politică. Elite malefice și elite harismatice (I)
Pe cine mărturisește corectul politic?
Imperiile din lumea aceasta nu decurg din firea evenimentelor, ci din linia directoare a „puterilor văzduhului”. Sociologii americani Frazer și Tony Campolo preiau accepțiunea paulină asupra „puterilor spirituale” ale văzduhului, cele care, „în alianță cu răul, pot energiza rebeliunea dezordonată a lumii”. „Prin conectarea activă a acestor spirite cu anumite formațiuni sociale, unele elemente ale societății sunt transformate în forțe, în activității și în seducții. Realitățile sociale și inițiativele umane pot să devină aliatele acestor puteri decăzute.” (Campolo și Fraser, Sociology through the Eyes of Faith, p 187)
Puterile căzute dezorganizează lumea. În mediul operării lor se aleg însă și mărturisitorii liniei dumnezeiești, ai rânduielilor firești, așa cum le-a creat Dumnezeu, care se disting de cei ce mărturisesc linia sistemului, potrivnicii lui Dumnezeu și ai firii așa cum a creat-o Dumnezeu. Aceștia sunt corecții politic, cei ce se fac martori, promotori și apărători ai sistemului rebel față de rânduiala dumnezeiască. Între ei și mărturisitorii lui Dumnezeu se deschide războiul nevăzut care despică veacul cu linia lui.
Ascensiunea sistemului aduce cu sine debilitarea lumii prin păcat. Prin cele „văzute și nevăzute”, se „desfășoară planul etern al lui Dumnezeu” în lumea aceasta. Până la întrupare, cele nearătate au rămas în parte ascunse de întunericul păcatului, astfel că lumea a fost profund marcată de un deficit. Iisus Domnul „a fost ales (rânduit) mai înainte de întemeierea lumii (de creație), dar Care a fost arătat în anii cei mai de pe urmă de dragul vostru” (Petru 1:20) astfel, după venirea și întruparea Sa în istorie, lumea cu popoarele ei, existența toată, au dobândit „un înțeles benefic”, căci lumea a fost scoasă din deficitul ontologic pe care i-l pricinuise căderea în păcatul neascultării.
Lupta cu păcatul nu este doar una personală ci și una obștească, fiindcă în păcatul trufiei sistemului cad nu pur și simplu ființele umane, ci chiar marile civilizații în întregul lor, state și popoare. O asemenea alunecare s-a petrecut în Europa în Quattrocento, prin marea ruptură provocată atunci dintre moștenirea greco-romană și spiritualitatea creștină, ruptură generalizată pe firul marelui trend civilizațional european. Așa au apărut și promotorii sistemului nou, fără de Dumnezeu. Ei sunt corecții politic, adică cei ce ridică linia sistemului la rang de adevăr suprem și de cale unic-corectă. Biserica a fost astfel puternic afectată în latura ei misionară de noua doctrină. Știința a fost ruptă de credință, iar fractura quattrocentistă s-a desăvârșit, ne spune Mircea Eliade, în secolul al XVII-lea.
Roadele otrăvite se vor arăta progresiv în secolele următoare, începând cu marea deflagrație anticreștină din veacul al XVIII-lea indusă de valul revoluției franceze spre a culmina cu instalarea primului stat programatic anticreștin, statul comunist sovietic, care a făcut ca idolatria ideologică marxist-leninistă și explicit anticreștină să devină doctrină statală. A urmat, la scurtă vreme, experimentul statului nazist, ridicat tot pe temelia unei idolatrii ideologice, cea rasistă.
În aria occidentală, startul procesului poate fi identificat în momentul lansării ideologiei trumaniste, care, printr-o declarație din 1948, la încheierea războiului, a anunțat idolatria blândă, deși nu mai puțin vicleană, a consumerismului. În ultimul deceniu al sfârșitului de secol XX și în primul pătrar al secolului XXI, aceste tendințe distructive s-au radicalizat în noua ispită babeliană numită „corectitudine politică” și în transumanism.
Toate cele patru direcții au consemnat lovituri radicale date principiului etnoidentitar și Bisericii creștine ca tip de relație socială universală cu dimensiune orizontală și verticală. Aceste mutații au devenit mediul favorizant al unei deviații care îmbină demonismul cu exterminarea inocenților, în cele două expresii ale sale: pruncuciderea în pântece cu vânzarea pruncilor abia născuți de către mame surogat, la prețuri variind între 40.000 și 60.000 de euro. O țară în care este îngăduită această deviație demonică n-are viitor, guvernanții care îngăduie ori chiar favorizează asemenea practici prin legislații protectoare se preschimbă în groparii propriului popor. Evident, corectul politic se va grăbi să apere libertatea mamelor surogat de a-și vinde pruncii ori de a-i suprima în pântece în numele dreptului de a dispune „liber” de propriul trup.
Noul globalism și corectitudinea politică
Formula conceptuală a „noului om corect” este vitală pentru triumful noului globalism pentru că direcția sistemului este declarată drept linie corectă de acțiune, de gândire, de sensibilitate. Sistemul este corect, va striga omul corect. Potrivnicii lui sunt incorecții politic. Ei sunt continuu educați, aduși la corectitudine. Noul globalism, amoralist și masificator, autarhic și nihilist, se va folosi de armata corecților politic pentru a desăvârși contra-educația planetară.
Globalizarea cu perspectiva ei amoralistă, masificată și masificatoare (obturând interioritatea ba chiar nimicind puterile interioare), a triumfat din momentul în care lumea care, în trecutele vremuri, își căuta mântuirea în cer, a consimțit și deci s-a livrat, prin elitele popoarelor rătăcite, ideii care enunță posibilitatea amăgitoare a desăvârșirii treptate și complete pe pământ, prin prosperitate materială, prin bunăstare economică, prin desconsiderarea sufletului în favoarea trupului și prin alegerea bunăstării în locul mântuirii. Acesta este hotarul de la care începe tărâmul corectitudinii politice.
Punctul culminant al acestei noi direcții și momentul de start al mondializării unei asemenea viziuni pseudomesianice, căci e fără perspectivă transcendentă, a fost „punerea în circulație de către președintele Harry Truman în 1948 a ideologiei dezvoltării economice, care a devenit de atunci «idealul întregii lumi așa–zis libere»” (Mantzaridis, Globalizare și Universalitate. Himeră și Adevăr, p 14).
Aceasta este prima expresie, expresia blândă, a gândirii răsturnate căci a mutat tărâmul salvării din cer pe pământ, dinspre cele sufletești spre cele trupești și astfel a asigurat triumful ideii că omul poate orice, și orice invitație la înțelepciunea smereniei, a măsurii de sine, a fost decretată incorectă politic. A nu consimți la ideologia progresivistă, la evoluționism, la transgenderism etc. era și este întâmpinat ca o inabilă ofensă adusă „noului om corect”.
„Oamenii au crezut în globalizare, au socotit-o ca pe cel mai înalt bine, și-au pus întreaga lor personalitate în slujba acestui ideal”. „În felul acesta au început să se preschimbe în mașini de consum, să-și piardă universul interior, să uite neliniștile duhovnicești și să identifice libertatea cu anularea limitelor consumului și ale circulației” (ibidem p.14-15).
Curios este că în același timp se dă startul acestei filosofii economiste, fără dimensiune și perspectivă spirituală, duhovnicească, în tot Estul comunist, doar că justificarea îmbracă aici forme agresive și ideocratice (în România tot în 1948 se petrece naționalizarea mijloacelor de producție în numele eliberării de proprietatea privată prin proprietatea economică de tip colectivist, denumită, mincinos, a întregului popor). Omul nou de tip comunist este, în Est, varianta regională a omului corect, a corectului politic, așa cum este el definit în Vest.
A fi de acord cu linia partidului însemna a fi corect, politic corect. Dacă în Apus, noua filosofie economică declanșa un „război blând” contra vieții duhovnicești, în Răsărit acest război a fost atroce, exterminator, devoalând, dacă mai era cazul, caracterul anticristic, antiduhovnicesc, amoral, anti-uman al noii orientări. Începea „deconstructivismul” globalizării în cele două expresii ale sale: „blând” în Occident și „deosebit de agresiv” în Răsărit, însă cu aceleași efecte pe ambele fețe ale lumii și cu aceeași țintă: triumful omului corect politic. A noului om corect.
Omul global este, iată, om fără interioritate, fără dimensiune spirituală (duhovnicească), fără tensiune eshatologică și fără perspectivă transcendentă. Este a-calitativ, este omul cantității și al masificării, este imanentist și fără măsură, soteriologist, adică promotor al unui mesianism imanentist, de variante multiple, de la cel occidentalist (mesianismul ideologiei Occidentului eliberator) la cel eurasianist (una dintre variantele Orientului eliberator). Omul global este totodată omul fără de apartenență la un popor și o biserică și deci cu totul insensibil la ideea de popor și de familie a popoarelor.
Când omul pierde conștiința că „este ființă împrumutată” și în consecință își pierde măsura, „este normal să treacă dincolo de limitele sale și să se auto-divinizeze” (Mantzaridis, p. 157). Omul corect (aderent la linia sistemului) este egolatru și despotic, agresiv cu toți cei care nu i se alătură și nu primesc să-i semene. Indiferent de aria geografică a sistemului: Vestul atlantist sau Estul eurasianist.
Atâta vreme cât lumea a fost divizată în două sisteme politice, dar prăvălită în același „gol interior”, în același vid moral, s-a putut păstra iluzia că încă există salvare în opțiunea pentru unul dintre poli în opoziție neîmpăcată cu polul opus. În clipa în care s-au prăbușit regimurile comuniste, adevărul lumii a devenit evident, iar diferența dintre cele două fețe ale corectului politic a dispărut.
Din acel moment „noul sistem” s-a impus odată cu termenul care-l și exprimă: globalizarea. S-a văzut brusc, instantaneu, că lumea e globală, ceea ce era adevărat cu mult mai devreme, din clipa în care creștinismul a fost supus acțiunii forțelor secularizante, adică, din momentul în care „omul mondial” păstrându-și conștiința mondializării (a lumii ca întreg) a pierdut tensiunea eshatologică, duhovnicească și perspectiva transcendentă, sufletul lui înecându-se în materialismul ideologiei prosperității, al salvării prin bunăstare trupească, în dispreț stupid față de suflet.
În Răsărit funcționase falsa eshatologie a planurilor cincinale care erau înfățișate ca tot atâtea trepte spre „comunismul final, eliberator” și deci spre domnia fericirii universale (tema „paradisului terestru”). În Apus religia creștină și mesianismul creștin au fost treptat substituite de câteva idolatrii (specii de religii maimuțărite, după expresia lui Mircea Eliade): a prosperității, a progresului tehnologic, a transumanismului etc.
Totul părea că se află sub puterea „omului autonom”, care se creează pe sine, iar din faptul că poate să treacă de limitele sale dobândea și „false dovezi” pentru tentația luciferică de a se auto-diviniza și a inaugura era postumanității. Începuse în lume secolul cel mai urât al omenirii, veacul domniei universale a materialismului compact din care se va naște proiectul unei omeniri fără diversitate lăuntrică și doborât de credința în funcția eliberatoare a statului magic și în anunțul erei postumanității.
Este adevărat că, după căderea sistemelor comuniste, s-a creat un „gol ideologic” pe care „ideologia globalizării încerca a-l acoperi” (Mantzaridis, p. 15). Însă chestiunea e mult mai gravă, fiindcă golul este mai vechi și mai adânc. El nu este un „gol ideologic”, ci un „gol noologic”, un teribil vid spiritual, tipic pentru omul fără de Dumnezeu și deci pentru „chipul lipsit de centru spiritual” și de „oglindă dumnezeiască”. Acesta este promotorul liniei sistemului și el se numește „corect politic”, adică aflat în conformitate cu linia, oricât de absurdă era sacrificarea adevărului și a chipului dumnezeiesc din făptura omului real. Omul real și corectul politic intră în conflict într-una și aceiași persoană, într-una și aceiași societate.
Societatea nouă, globală, insensibilă la identitatea inconfundabilă a popoarelor și a omului, ca făptură care poartă chip dumnezeiesc, este înfățișată astfel ca „un paradis terestru”, ca univers al salvării, încât observăm că o altă trăsătură a globalismului (pe lângă cele enumerate: externalism, abstractism, deconstructivism etc.) este cea soteriologică (eliberatoare). Această trăsătură va fi trecută și asupra persoanei care se declară triumfătoare în numele sistemului, nicidecum în numele lui Dumnezeu. El propovăduiește salvarea în lume, nu în cer, pe care o ironizează cu grobianism.
Globalismul este soteriologic, el promite eliberarea universală într-o societate fără sfinți și fără Dumnezeu, fără neamuri, fără comunități, fără familie, adică într-un abstractism, în și prin care triumfă „omul global”, fără sentimentul apartenenței la poporul său, la Biserica sa și deci la comuniunea cu Dumnezeu, la familia sa. A devenit un „nomad planetar”, un „vagabond universal”. Modelul acestui spațiu abstract este „internetul”, iar corelativul lui organizațional este „rețeaua” și omul spațiului virtual.
„Universalitatea” aceasta este una ratată, căci nu se dobândește prin înălțarea duhovnicească ci, din contră, prin plonjare într-o lume fără dimensiune verticală, ce-și are puterile în sine însăși, încât miza cea mare este posesiunea acestor „puteri”, de la „puterea banilor” și până la „controlul informațiilor”, prin digitalizare și fuziunea omului cu tehnica, ceea ce induce iluzia „atotputerniciei”. Transomul este, astfel, împins la „autodivinizare”. El dobândește conștiința unei lumi în care „puterea” este a lui și astfel „caută să devină dumnezeu” (Mantzaridis, p. 23), „adică să uzurpe și să domine toate cu puterile lui” (ibidem).
Prin omul cu conștiință globală, dar fără tensiune eshatologică, prin corectul politic, răul capătă și el dimensiuni totalitare, exteriorizate prin acele „pericole universale” aduse asupra lumii de faptele lui, cum ar fi „pericolul poluării mediului înconjurător” ori chiar al „schimbării climei”, pericolele „ingineriei genetice”, ale „energiei atomice”, pericolul extraordinar al pierderii identității spirituale (de om creat după chipul lui Dumnezeu), al sciziparității lăuntrice dintre omul global, corectul politic, și omul eclezial, național, familial etc., decretat incorect politic de către sistem, dintre omul exterior și omul interior, dintre omul autonom și omul duhovnicesc, teonom etc.
Toate acestea sunt introduse în miezul lumii de către omul global, adică de către omul sistemului, fără de legătură cu Dumnezeu, lipsit de sentimentul măsurii interioare, în și prin care s-ar manifesta înlăuntrul lui „inspirația Dumnezeiască”, „puterea duhovnicească”. Sorgintea acestei puteri externaliste pare a fi tot una cu stăpâniile și cu puterile degradate ale văzduhului, de care vorbește Sf. Apostol Pavel.
Paradoxul globalizării este că aceasta preface starea lumii fără a transforma omul, lăsându-l în starea lui învechită, plin de egoism, de patimi și de orgolii. Globalizarea este deci o lume mondializată dar ne-înnoită, ba mai grav, întoarsă pe dos, înjosită, adică ne-eliberată din egoism și deci din starea de păcat. Este lumea căreia îi lipsește sistemul axiologiei restauratoare, axiologia iudeo-creștină.
Încât, putem spune că globalizarea este o lume fără popoare și fără Dumnezeu, mondializată dar neîntregită, căci omul globalizării nu-l are înlăuntrul său pe Dumnezeu, ci o „putere” care-l face „puternic” asupra externalității acestei lumi, nu asupra interiorității ei. Aceasta-i rămâne necucerită, un adevărat vid interior, un gol lăuntric, pe care zadarnic încearcă să-l umple cu idolatrii, de la marile idolatrii ideologice la idolatria consumeristă. Pe acest om îl apără sistemul pentru ca el să consimtă la declarația de corectitudine politică, adică la mărturisirea liniei sistemului cu prețul pierderii sufletului. Și „ce-i va folosi omului, dacă va câștiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde?” (Matei, 16, 26).
Istoria și pământul sunt divizate, după cum „omul” este impregnat fie de „gândirea egoistă a Vechiului Adam” și de „potențele” sale magico-idolatre, sau, din contră, de forța interioară a noului Adam, a lui Hristos, „care este fundamentul și prototipul unității și al universalității celor credincioși” (Mantzaridis, op. cit) și care „introduce în lume puterea gândului smerit” (ibidem, p. 26-27) și comunitatea fraților.
Doar astfel „energia necreată” a lui Dumnezeu „se face element ontologic al existenței umane” (ibidem, p. 26), adică se actualizează în manifestările cu adevărat purtătoare de universalitate ale omului înnoit. Există doar două expresii ale universalității: cea de „dincolo de ceea ce este istoric și trecător, în împărăția lui Dumnezeu” și cea de dincoace de ceea ce este istoric și trecător, „în interiorul timpului”, cu și prin consecințele restauratoare ale legământului care culminează prin actul „înomenirii lui Dumnezeu”, prin care „Împărăția lui Dumnezeu” trece în istorie ca Biserică și, deci, ca Templu rezidit. Ambele expresii ale universalității denotă, așadar, caracter eshatologic, căci antrenează „împliniri sta eshata, adică dincolo de ce este istoric și trecător, în Împărăția lui Dumnezeu” (ibidem).
Istoria se divizează, iată, și în raport cu două tipuri de elite, care au efecte diferite: unele domină lumea, celelalte înnoiesc lumea, printr-unele se propagă dominația și egoismul în lume, mărturisirea corectitudinii politice ca ultima ratio, adică „imperiul răului”, prin celelalte, iubirea, bunătatea, smerenia și mila, adică „Împărăția lui Dumnezeu”. Globalizarea nu poate, așadar, salva omenirea, ea este o falsă soteriologie și aduce la guvernarea lumii „elite închipuite”, „minorități dominante” și orgolioase, nicidecum „elite creatoare”, cum ar spune Toynbee.
Popoarele se pot înfrăți dacă elitele care se află la cârma lor cunosc învățătura frățietății. Altfel, înfrățirea lor, afirmarea lor ca familie planetară va eșua. La cârma popoarelor pot răzbate, iată, elite malefice și acestea vor compromite maritologia harismatică a popoarelor. Facem distincție, așadar, între elite malefice și elite harismatice. Eșecul înfrățirii popoarelor este rezultatul ieșirii pe scena lumii a elitelor răului și nu a popoarelor însele.
Există, desigur, o continuitate a elitelor răului, așa cum există și una a „elitelor harismatice”, ale „binelui”, prin care Dumnezeu lucrează în lume, intervine activ și renovator. În categoria elitelor harismatice intrau, în vechime, profeții și geniile revelației naturale, iar în lumea cea nouă (înnoită prin Kenoza hristică) sfinții, de la „mucenici” și „martiri” până la „preoții de har” etc. Această diviziune desparte omul harismatic, omul lui Dumnezeu, de omul sistemului, corectul politic, adică mărturisitorul dogmatic al exclusivității liniei sistemului.
Genealogia elitelor, malefice și/sau harismatice, este chestiunea cea mai tulburătoare din evoluția omenirii și reprezintă un fir călăuzitor într-o abordare de noologie istorică a elitelor și a popoarelor. Noologia studiază în profunzime distincția aceasta dintre genealogiile malefice și genealogiile harismatice în istorie.
Se pune, desigur, și problema dacă popoarele se află sub primejdia unei fracturi în ceea ce privește continuitatea liniei genealogice a binelui, precum sigur li se petrece elitelor. Chestiunea devine delicată, și interpretarea biblică ne lasă a înțelege două aspecte și anume că până la Kenoză, Dumnezeu a lucrat în lumea căzută prin „poporul ales”, mai exact, prin „proorocii” săi, ai adevăratului Dumnezeu și, la scara tuturor celorlalte popoare, „în colaborare” cu „geniul”, ca modalitate de accesare a „revelației naturale” (argumentul este oferit de mituri, legende cosmogonice și alte bune învățături păstrate în tradiții și în memoria profundă a omenirii).
Însă atât geniul cât și popoarele se află sub primejdia „devierii”, a „pierderii” căii adevărate, cum ne-o arată chiar istoria biblică a „poporului ales”, care s-a confruntat constant cu primejdia rătăcirilor asupra cărora au venit mereu avertismentele profeților, ale liderilor spirituali. După Kenoză, deci după înomenirea lui Dumnezeu, apar popoarele creștine, care, unificate în Biserică, nu pot pierde direcția câtă vreme se păstrează ca popoare îmbisericite. Numai poporul despărțit de Biserica lui Dumnezeu se află în primejdia rătăcirii, care este și cea finală, adică aceea care-i aduce pieirea. Aceeași este lecția pe care ne-o transmite învățătura Templului ridicat de Solomon la chemarea lui Dumnezeu către poporul Său.
Pe de altă parte, manifestările creatoare în sânul popoarelor sunt o dovadă care ne spune că Dumnezeu păstrează perpetuu în lume compasiunea și latența creativității, încât popoarele poartă în mediul lor sufletesc, prin „latențele difuze”, șansa „energiilor înnoitoare”. Sistemul poate înteți controlul dar nu poate spori energia creatoare și creativitatea. Corectul politic este necreativ, dogmatic. El apără sistemul. Omul lui Dumnezeu este creativ și sfințitor. El apără rânduiala dumnezeiască. Unul face garduri, celălalt cultivă grădini.
„Tradițiile și cultura” sunt tot atâtea semne ale „puterii creatoare”. Dacă la scara poporului, credințele și tradițiile sunt puternice în mediul vieții obișnuite, la scara societăților istoricizate, substratul peren al popoarelor se află sub amenințări multiple. Cea mai teribilă amenințare este cea direcționată contra proprietății identitare a ființelor umane și a popoarelor însele. Modernitatea a declanșat un masiv proces de dezproprietărire identitară, ceea ce agravează criza mondială actuală. Rupți de tradiții, de credințe, de sentimentele apartenenței, ființele și grupurile devin toate, împreună și separat, vulnerabili în fața acestui nou tip de amenințări.
Citiți continuarea articolului
Autor Acad. Ilie Bădescu
Citiți și:
Totul corect politic
Corectitudinea politică este, de fapt, o aberantă negare a realității – Interviu cu Pascal Bruckner
Sursele globalismului. Cărțile și personalitățile care au conturat ideologia. Proiectele noii ordini mondiale (Sumar)
yogaesoteric
18 iulie 2022