Cât de răi au fost „cei buniˮ? (I)

„Propaganda învingătorilor devine istoria celor învinşi.ˮ (R.W.Trevanian)

Pentru mine, există un singur imperativ absolut, o unică forţă ciclonică de natură dumnezeiască, iar acesta este Adevărul. Da, Adevărul aşa cum e scris aici, cu majusculă, de o valoare egală cu Viaţa şi cu Calea spre viaţă. Mântuitorul întregii lumi văzute şi nevăzute a spus: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa!”, cuvinte totale, ca piatra de hotar ce desparte vechiul de nou, moartea de viaţă, întunericul de lumină. Peste ele nu se poate trece. În funcţie de ele ne împărţim în răi şi buni. Adevărul este valoare supremă. Cei ce Îl neagă, iubitorii de vechi, de moarte, de întuneric, sunt în zilele noastre Legiune, în acest veac în care bărbaţii şi-au pierdut onoarea, iar femeile ‒ pudoarea. Minciuna este sensul invers al Creaţiei.

De un secol încoace, minciuna a dobândit valenţe noi şi înspăimântătoare odată cu înscăunarea propagandei înaintea, în timpul şi după cele două războaie mondiale. Cea mai mârşavă propagandă a devenit adevărul oficial al Sistemului impus după al Doilea Război Mondial şi aflat şi acum în plină desfăşurare. Mai bine zis, a devenit istoria oficială cu care suntem îndopaţi, drogaţi şi spălaţi pe creier generaţie după generaţie, de nesfârşite decenii.

Propaganda este înainte-mergătoarea, slujnica, sprijinitoarea eficientă a oricărui război cu mari mize, dar şi a oricărei revoluţii, începând cu cea franceză din 1789, sau poate chiar dinainte. Îndemnul de tip machiavelic „Calomniaţi, calomniaţi, căci ceva tot va rămâneˮ apare prima dată la Pierre Caron de Beaumarchais în tirada lui Don Basilio, dar se inspiră dintr-o cugetare mai veche a lui Francis Bacon. Cinismul, ponegrirea, calomnia, neadevărul grosolan se combinau încă de pe atunci într-un amestec greţos, ucigător de oameni. Aceasta este istoria pe care am trăit-o eu cel născut în noaptea sinistră dintre 13 ̵ 14 februarie 1945, în Miercurea Cenuşii, când sociopaţii Winston Churchill cu acolitul său Arthur „Bomberˮ Harris zis şi „Butcherˮ Harris, şi Franklin Delano Roosevelt cu acolitul său Dwight Eisenhower au şters de pe hartă în cataclismul de foc produs de bombe incendiare şi cu fosfor oraşul-muzeu Dresda numit şi Florenţa Nordului.

Au martirizat şi exterminat în mai puţin de jumătate de oră peste 130.000 de femei, bătrâni, copii, bărbaţi răniţi spitalizaţi, fără să le pese că se aflau acolo sute de mii de refugiaţi goniţi de înaintarea Armatei Roşii și peste 20.000 de prizonieri de război anglo-americani, printre care şi viitorul scriitor Kurt Vonnegut, scăpat ca prin minune. Distrugere totală, măcel indescriptibil, avea el să scrie mai târziu în romanul alegoric-metaforic Abatorul Cinci, cu referire la iadul dezlănţuit cu ură satanică de Aliaţii occidentali uniţi în triumful morţii asupra unui oraş lipsit de apărare antiaeriană, cu câteva săptămâni înainte de capitularea oricum inevitabilă a Reichului. Şi ca şi când atacul laş nu ar fi fost de ajuns, propaganda aliată a aruncat vina prefacerii în cenuşă a prizonierilor anglo-americani asupra SS-ului, care pasămite i-ar fi asasinat pe toţi… Ce poate fi mai abject?!

Dezaxatul Harris-Măcelarul „nu avea niciun hobby, nu citea nicio carte, nu iubea muzicaˮ, nu iubea nimic; se dedica numai meseriei lui, adică uciderii în masă de la mare înălţime. Multe alte mari oraşe germane au devenit victimele lui. Ȋn 1992, Londra i-a ridicat o masivă statuie de bronz, iar Regina i-a închinat ditirambi. Aşa se scrie istoria. De către învingători. Aşa am învăţat şi noi istoria: ca temeinică spălare pe creier. E înfiorător să îţi dai seama cât ai fost şi eşti de minţit.

Cifrele adevărate ale arderii-de-tot de la Dresda din „Miercurea Cenuşii” nu vor fi cunoscute niciodată. Ȋn funcţie de afinităţile ideologice afişate sau bine pitite de unii sau alţii dintre cercetători, ele variază halucinant de la circa 40.000 de victime recunoscute anevoie de stângiştii corecţi politic, la aproximativ 200.000 afirmate de cei neînregimentaţi. Probabil că adevărul e undeva la mijloc. Veţi mai avea ocazia să constataţi că numerele, în istoria dirijată de calcule, interese şi confruntări cu mari mize politice, sunt un fel de gumilastic întins ori strâns după plac. După bunul plac? Nu, după răul plac.

Bombardarea satanică a Dresdei nu a avut nicio miză militară, nu a fost decât distrugere și omor de dragul distrugerii şi omorului. Conform tuturor tratatelor şi regulilor internaţionale din domeniul purtării războaielor, ea se încadrează la genocid, la crimă împotriva umanităţii.

Ȋn focarele infernale dezlănţuite de miile de bombe incendiare şi cu fosfor, temperaturile au depăşit 1.000°C, atingând pe alocuri și peste 2.000 de grade; prin consumarea instantanee a oxigenului din zonă, ele au stârnit adevărate furtuni atmosferice urnind uriaşe mase de aer care i-au măturat pe oameni ca pe un covor de frunze moarte, aruncându-i ca pe nişte marionete dezarticulate direct unde era vâlvătaia mai cumplită. Cei care au încercat să scape aruncându-se în heleşteele ornamentale sau în lacurile din parcuri şi din împrejurimile oraşului martirizat au fiert de vii în apele clocotite. Au scăpat doar cei puţini care s-au aruncat în Elba.

Acesta a fost contextul apariţiei mele pe lume, la Bucureşti, în chiar acea noapte. Când, mult mai târziu, am aflat toate datele si amănuntele, nu am putut nici uita, nici ierta oroarea apocaliptică, arderea-de-tot pusă la cale şi îndeplinită de cei mai sadici şi mai inumani dintre promotorii celui de-al Doilea Război Mondial.

Timp de 80 de ani am fost îndoctrinaţi cu o propagandă care se dădea drept istorie. Ne-au „învăţatˮ că perioada 1933-1945 se împarte între „cei buniˮ şi „cei răiˮ, adică între „democraţi” şi „nazişti”, primii fiind pasămite înzestraţi cu toate virtuţile, ceilalţi fiind scursori ale iadului. Viziunea aceasta maniheistă, brutal simplistă şi pe de-a-ntregul falsă, domină şi acum scrierile istorice şi nu dă semne că se va estompa şi va pieri curând; dimpotrivă, ea dăinuie prin acţiunea conjugată a istoricilor în soldă şi a celor indiferenţi, căldicei, lipsiţi de curaj, preocupaţi doar de curriculum vitæ şi de succes profesional cu orice preţ, adică cu preţul adevărului.

Ororile de mai sus, plus bombardarea nucleară a Japoniei la Hiroshima şi Nagasaki nu au fost săvârşite nici de nazişti, nici de trupele roşii, ci de demo(no)craţii angelici. Mareşalul sovietic Jukov, care numai de blândeţe şi mansuetudine nu poate fi învinuit, spunea că Armata Roşie nu s-ar fi pretat niciodată la asemenea barbarii precum distrugerea totală a marilor oraşe ale inamicului, uitând să precizeze că sovieticii, mai pragmatici, urmăreau să le cucerească, să le domine şi să le jefuiască, nu să pună stăpânire pe mormane informe de ruine şi moloz infestate de pestilenţă, de molime şi de şobolani.

Dacă al Doilea Război Mondial a fost un război total, este necesar să spunem şi că jaful asupra Germaniei a fost unul total; el nu s-a rezumat doar la industrie şi economie în totalitate, ci a spoliat-o şi de inteligenţă, de talente, de viitor: 346.000 de patente de invenţii ştiinţifice germane din toate domeniile au fost furate de „eliberatoriˮ în cadrul operaţiunii „Paperclip”(Agrafa – n.r.), iar oamenii de ştiinţă şi cercetătorii ştiinţifici au fost vânaţi după liste dinainte stabilite, prinşi şi „mutaţiˮ în ţările învingătorilor.

Jaful particular practicat în Germania în interes propriu de Jukov şi de oamenii lui a fost atât de mare, atât de compromiţător, încât Stalin la începutul anilor ’50 l-a îndepărtat pe mareşal din funcţiile cele mai importante, l-a mazilit practic şi îi pregătea în taină un dosar incriminator care să propulseze fosta căpetenie în subsolul Lubiankăi, unde se putea aştepta la orice. Dubioasa moarte a tiranului, plănuită şi poate chiar executată de sicarul Beria care şi-a atribuit meritul în faţa celorlalţi acoliţi strânşi la patul de moarte al Tătucului, nu numai că l-a salvat pe mareşal de ce i se pregătea, ci l-a propulsat din nou în sfera superioară a puterii alături de noul stăpân Hruşciov.

Dar cum două săbii nu pot încăpea în aceeaşi teacă, noul tătuc rubicond şi chel a pregătit debarcarea şefului Armatei sovietice pe când acesta se afla în vizită simandicoasă în Iugoslavia prietenului-duşman Tito. Ce a urmat este demn de sângerosul vodevil al preluării şi păstrării puterii moscovite: de la o zi la alta, falnicele nave de război care îl aduseseră triumfal pe Jukov la duşmanul-prieten au primit un ordin misterios şi au părăsit în secret rada portului, lăsându-şi prestigiosul şef militar în voia sorţii. E adevărat că la scurt timp după aceea un avion al forţelor aeriene sovietice a aterizat la Belgrad, l-a aburcat pe demnitarul mazilit şi l-a purtat la Moscova, unde nu îl aştepta nimeni din conducerea superioară de Partid şi de Stat. Mareşalul Jukov şi-a păstrat titlurile, decoraţiile şi privilegiile de castă, dar a fost sfătuit prieteneşte să stea deoparte şi să-şi scrie memoriile de război. Aşa a şi făcut.

Cititorii nepreveniţi, victime încă din liceu ai propagandei aliate deşănţate, vor replica descumpăniţi: păi ce tot spuneţi dumneavoastră, când se ştie că naziştii au început în Anglia bombardarea civililor nevinovaţi! Oh, acest teribil „se ştie!ˮ. Nu, prieteni, nu „se ştie!ˮ nimic, ci se perpetuează incontinent minciunile acelui as al falsului propagandistic care s-a numit Alfred Duff Cooper, mâna dreaptă a lui Churchill în războiul murdar al undelor şi al tiparului.

Prin urmare, care este adevărul? La 10 mai 1940, aliaţii anglo-francezi au bombardat oraşul medieval Frieburg, ucigând 50 de civili, printre care 20 de elevi care se jucau în recreaţie. În urma lor a rămas doar o modestă placă comemorativă în curtea şcolii. Evident, ziarul belicist New York Times a acuzat imediat pe nedrept Germania de „atacuri sălbaticeˮ, din eroare, contra propriilor ei civili!… Vă mai miră ceva?

Abia după trei luni, în septembrie, constatând că Anglia nu numai că nu renunţă, dar îşi înteţeşte atacurile aeriene teroriste, Adolf Hitler a trecut la acţiuni punitive identice, permiţând forţelor sale Luftwaffe să bombardeze ţinte civile din Regatul Unit. Deci cine a început? Ȋl vom cita pe Churchill: „Când mă gândesc cum am putea câştiga războiul, nu întrezăresc decât o cale sigură. Armata noastră de pe Continent nu poate învinge puterea germană… Ȋntr-un singur fel îl vom putea doborî pe Hitler, şi anume printr-un atac devastator de exterminare cu bombardierele noastre grele operând din ţara noastră până pe solul nazist. Este necesar să-i anihilăm astfel, nu văd o altă cale.”

Aşa cum procedase şi în 1915 cu naufragiul orchestrat al navei „Lusitaniaˮ, Winston Churchill provoacă din nou, deliberat, moartea bărbaţilor, femeilor şi copiilor nevinovaţi ca să-şi atingă ţelurile politice. Ambasadorul american în Anglia, Joseph Kennedy, tatăl viitorului preşedinte JFK şi patriarhul întregului clan Kennedy, îl detesta pe Churchill pentru că acesta făcea imposibilul să atragă USA în războiul european. El îl citează pe „Câinele Turbat al războiului” spunând: „Aş vrea ca nemţii să înceapă a bombarda cât mai curând, fiindcă aceasta îi va antrena pe americani în război când vor vedea teroarea nazistă. Totodată, aceasta va pune capăt penibilei şi agasantei tendinţe pacifiste care prevalează chiar în Ministerul meu şi în populaţia britanicăˮ.

Vasăzică dorinţa de pace este penibilă şi enervantă… „gura păcătosului adevăr grăieşte”. Da, poporul englez nu dorea război, întocmai ca poporul american care tocmai îl reinvestise stupid pe F.D. Roosevelt cu funcţia supremă de preşedinte al SUA, bizuindu-se pe promisiunile lui făţarnice că nu va târî tineretul american într-un nou război european. Dar iată întocmai cuvintele lui: „Fiii voştri nu vor fi trimişi să participe la vreun război în afara hotarelor SUA. […] Nădăjduiesc că Statele Unite vor rămâne neutre. Sunt convins că aşa va fi. Şi vă asigur că guvernul va depune toate eforturile pentru realizarea acestui ţel. Ţara noastră rămâne neutră, eu nu pot însă să cer ca fiecare american să rămână neutru şi în gânduri.ˮ

Fraza din urmă arată exact ce gândea el, nu americanul obişnuit. Dar rămânem perplecşi: englezii de rând nu doreau război, francezii nu, americanii nici atât; atunci cine sunt cei care au dezlănţuit prin interese de nemărturisit, prin orbirea, perversitatea şi ticăloşia lor, cel mai mare măcel şi dezastru din toată istoria omenirii? Din moment ce pretextul declaraţiei de război din 3 septembrie 1939 a Angliei şi Franţei împotriva Germaniei naţional-socialiste a fost atacul preventiv al Wehrmachtului (1 septembrie 1939, data oficială a declanşării celui de-al Doilea Război Mondial în viziunea istoriografiei comune) contra Poloniei puternic înarmate, care declarase deja mobilizarea generală şi visa delirant, sub oblăduirea ministrului francmason Beck şi a inconştientului mareşal Rydz-Smigly la cucerirea Berlinului, este necesar să ne îndreptăm atenţia asupra Poloniei, renăscute sub auspiciile tratatului de pace de la Versailles.

A fost o stranie istorie pe care Lipski, ambasadorul Poloniei la Berlin, ne-a povestit-o la trecerea sa prin Copenhaga, în urma ruperii relaţiilor diplomatice cu Germania; o istorie care a fost pe deplin confirmată prin publicarea documentelor oficiale ale celor două părţi.

„…Nu l-ai văzut încă pe Ribbentrop? Nu ştii că te aşteaptă de două zile şi că astă seară e ultimul termen pe care l-a fixat pentru începerea negocierilor cu Polonia?”, i-a spus Coulondre, ambasadorul francez, în ziua de 31 august, menţionând că aflase aceasta din întâmplare din anturajul lui Sir Neville Henderson. Lipski i-a răspuns că el îl văzuse pe Sir Neville în ziua de 30, dar că acesta nu-i spusese nimic despre termen şi aşteptarea lui Von Ribbentrop. Lipski, conştient de gravitatea acestei inexplicabile neglijenţe din partea ambasadorului britanic, a cerut grabnic o întrevedere cu Ministrul Afacerilor Străine german, care i-a fost acordată imediat.

Lipski a fost primit la Wilhelmstrasse cu tot ceremonialul datorat unui trimis special. O companie de onoare i-a prezentat armele, Imnul Naţional Polonez a fost cântat şi Ribbentrop l-a salutat cu efuziunea unui vechi prieten, strigând cu bucurie: „Atunci putem negocia!”. Neglijenţa istorică a ambasadorului britanic nu permisese însă lui Lipski, în cele câteva sferturi de ceas ce îi mai rămâneau până la termenul hotărât, de a intra în legătură cu Guvernul său; aşa încât a fost nevoit să comunice lui Ribbentrop că nu avea puterile speciale care i-ar fi permis să înceapă negocierile. Von Ribbentrop i-a răspuns că va comunica faptul Führerului, punând astfel capăt întrevederii care ar fi putut cruţa Europa şi lumea de nenorocirea unui război între puterile necomuniste.

Adevărul este nu numai că Sir Neville luase asupra sa răspunderea de a ascunde colegului său polonez termenul pe care Von Ribbentrop îl comunicase, spre transmitere, cu 48 de ore mai înainte, dar şi că în ziua de 30 august Sir Howard Kennard, ambasadorul britanic la Varşovia, primea în acelaşi timp cu informaţia că acest termen fusese fixat, ordinul de a nu-l comunica Guvernului Polonez… înainte de expirarea lui.

Citiți partea a doua a articolului

Fragment din volumul III al trilogiei „Omul ca iarba”, de Mihai Cantuniari

Citiți și:
Adevărata faţă a lui Churchill
Conferinţa de la Yalta, 4-11 februarie 1945
PREMIERĂ. Hârtia prin care Churchill a vândut România ruşilor, expusă public prima dată

 

yogaesoteric
9 octombrie 2022