«Această închisoare a fost pentru mine o a doua viaţă» (I)

Preasfințitul Macarie al Europei de Nord de vorbă cu dr. Galina Răduleanu

Nu încetez să dau slavă lui Dumnezeu pentru darul de a ne face martori ai acestor oameni, bărbați și femei, care au reactualizat în contemporaneitate mărturia Bisericii persecutate dintotdeauna și din toate locurile. Galina Răduleanu privește experiența sa carcerală ca pe una a nașterii din nou ‒ aspect greu de înțeles pentru noi, astăzi, dar dătător de nădejde, pentru că e dovada vie a faptului că Duhul îi întărește pe cei care își asumă Crucea, astfel încât suferința să le devină prilej de înălțare duhovnicească. Încercarea regimului comunist de a-i înfrânge, de a-i suprima, de a le rupe rezistența lăuntrică a eșuat, iar ei au biruit întru Domnul și au ieșit din persecuție mai buni, mai înțelepți, mai înduhovniciți. Cât îi avem lângă noi, se cuvine să-i ascultăm cu atenție, atât pentru a ne înțelege trecutul, istoria recentă, cât și pentru a ne cunoaște viitorul și a ne pregăti pentru el. – PS Macarie

Preasfințitul Macarie al Europei de Nord

– Soră Galina, cum a fost viaţa dumneavoastră până la arestare?

– Când am ajuns să devin mai conştientă de mine însămi, m-am rugat la Dumnezeu să nu-mi dea o viaţă plicticoasă. Şi Dumnezeu mi-a dat această ocazie, să nu am o viaţă plicticoasă.

Nu a fost o viaţă uşoară, dar a fost plină de evenimente. Începând din copilărie, de la 7 ani, a fost refugiul. Ruşii au venit în 1940 în Basarabia, şi noi am început să ne pregătim să ne refugiem. Ruşii nu ne-au lăsat, ne-au chinuit destul de mult, dar eu, copil fiind, nu simţeam acest chin atât de tare. Acum, reamintindu-mi, stăteam în vagoane, trăgeam pe linie moartă, uneori nu aveam apă, uneori nu aveam mâncare, dormeam prin gări, pe scânduri, mergeam în căruţe cu coviltir, mâncam covrigi…

În 1940 am trecut Prutul. Eram copil şi în capul păpuşii mele mama pusese bijuteriile de familie. Ştiam că e ceva foarte periculos şi că ţineam în mâna mea un fel de bombă şi-mi era o frică îngrozitoare! Dar la capul podului, tata a fost refuzat, întrucât era un om foarte revoluţionar ‒ dar revoluţionar în sensul spiritual, adică nu admitea nedreptatea, hoţia, minciuna şi atunci intra în conflict cu oamenii care aveau funcţie de răspundere, indiferent din ce strat al societăţii. Deci la capul podului era o comisie care îi verifica pe cei care urmau să vină în România ‒ pentru că, într-adevăr, ruşii trimiteau şi spioni ‒ și acolo i se dusese tatei vestea că ar fi spion, motiv pentru care voiau să ne refuze. Odată refuzaţi, Siberia era asigurată.

Eu nu ştiam, dar vedeam că se petrece ceva: când tata fusese refuzat, mama începuse să plângă și plângeam şi eu, că nu ştiam ce se petrece. Şi Dumnezeu a făcut ca la comisia respectivă să apară un coleg de-al lui tata, care îl ştia foarte bine şi care le-a spus adevărul: „Nu se poate, noi îl cunoaştem şi ştim ce fel de om este!ˮ. Atunci ne-au dat drumul şi am venit pe teritoriul românesc.

– Cu păpuşa în braţe?

– Cu păpuşa în braţe şi cu această frică îngrozitoare. Dar nu-şi dădeau seama ce poate să însemne pentru un copil toate aceste situații. Pentru mine însă au fost nişte stigmate care mi-au marcat existenţa şi felul meu de-a fi.
În 1941 ne-am întors în Basarabia. Tata nu admitea, tata îşi iubea provincia extraordinar…

– Vorbiţi-ne puţin despre tatăl dumneavoastră, despre Părintele Boris Răduleanu.

– Tata s-a născut într-o familie cu doisprezece copii, dânsul fiind al unsprezecelea. Bunicul meu a fost preot întâi la Izbeşti, unde s-a născut tata, şi pe urmă a fost mutat la Trifeşti, unde a şi murit. Una dintre minunile pe care tata le-a povestit era aceea că, atunci când el era copil, bunicul a făcut o boală foarte grea, cred că tifos exantematic. Doctorii i-au spus bunicii să se pregătească de înmormântare; bunicul nu se mai putea mişca din pat, nu mai putea să înghită nimic. În ajun de Sfântul Nicolae a fost o procesiune cu icoana Maicii Domnului prin sat, iar bunicul l-a visat pe Sfântul Nicolae, care i-a spus: „Ştiu că ai doisprezece copii. O să te mai las să trăieştiˮ – şi i-a spus numărul de ani. Şi dimineaţa, când a venit bunica, bunicul s-a sculat, a cerut să mănânce, şi din momentul acela a fost un om sănătos şi a trăit exact cât a spus Sfântul Nicolae.

„Să nu faci ceva de care să-ţi fie ruşine”

Tata a fost o fire extrem de puternică şi extrem de devotată ideii de dreptate şi de slujire a lui Dumnezeu. Şi-a ales această slujire ca o chemare, nu ca o meserie, şi a considerat că cea mai importantă atitudine este slujirea lui Dumnezeu cu orice preţ, cu orice jertfă, chiar şi a copiilor – aşa cum s-a şi petrecut. A fost un luptător. El nu a considerat misiunea de preot doar o slujire în biserică, ci o luptă pentru credinţă, pentru dreapta credinţă. Mai ales în epoca aceea, când erau atacuri prin bolşevism foarte puternice în Basarabia, tata a fost redactor al unui ziar creștin, unde scria articole împotriva bolşevismului ateu, articole care, după aceea, au constituit un act de acuzare al regimului comunist. Erau articole scrise înainte de ’44.

Galina Răduleanu

Pentru că nu era un om foarte comod pentru superiori, drept răzbunare a fost trimis în linia întâi pe front. Tata nu era preot militar şi, din câte ştiu, nu era legal să fie trimis în linia întâi, dar a fost trimis acolo în speranţa că nu se va mai întoarce. Şi uite că s-a întors, după ce a făcut frontul şi a trecut prin situaţii din care povestea că a scăpat cu greu să nu fie luat prizonier sau omorât. A venit în ’44 acasă, în Basarabia şi, pentru că ştirile de acolo erau foarte liniştitoare, a plecat cu mama la Bucureşti, iar noi, copiii, am rămas acasă. Dar frontul s-a apropiat. În Bucureşti se spunea că totul e bine, însă căruţele începuseră să se îndrepte spre România, iar noi eram în Basarabia şi părinții erau în România şi nu ştiau ce se petrece. Noi aşteptam momentul în care să ne aşeze într-o căruţă ca să putem să plecăm în România. Altfel am fi fost pierduţi.
Din fericire, au apărut ai mei, au văzut ce se petrece, au pus totul în două geamantane şi am plecat la gară.

– Tatăl dumneavoastră, când s-a întors de pe front, a adus nişte icoane?

– Da, cinci icoane pictate. Trupele române au intrat într-un sat care fusese înainte bombardat, în care casele erau distruse şi populaţia evacuată, şi ei au fost încartiruiţi într-una dintre case. În casa de alături, un perete fusese dărâmat de bombe şi, în grosimea acelui perete, tata a găsit aceste cinci icoane, pe care le-a luat şi le-a adus în ţară. Sunt icoane martirizate, icoane vii.

Când am plecat în România, le-am luat cu noi. Eu am ţinut foarte mult la icoana Maicii Domnului, am înrămat-o şi am avut-o la mine, la ţară. Atunci când au venit să mă aresteze, icoana mi-au lăsat-o, nu mi-au confiscat-o, cu toate că mie mi-au confiscat tot ce aveam.

– Pe ce insista cel mai mult tatăl dumneavoastră în educaţia pe care v-o dădea?

– Pe aceea de a avea conştiinţă morală, de a-ţi căuta rostul în viaţă şi de a face voia lui Dumnezeu – ceva dificil de tot! Eu nici nu înţelegeam pe vremea aceea ce înseamnă să fac voia lui Dumnezeu, pentru că în firea mea eram o rebelă, foarte orgolioasă şi mi se părea că este mai important să fac voia mea.

De fapt, nici nu mă întrebam care e voia lui Dumnezeu, ci consideram că voia mea este prioritară. Foarte târziu, şi tot lovindu-mă de multă suferinţă, mi-am dat seama de marea mea greşeală. Dar pentru tata, în general, conştiinţa morală era importantă, să nu faci ceva de care să-ţi fie ruşine.

„Lumina o aduce Hristos”

– Pe dumneavoastră când şi de ce v-au arestat?

– Pe mine m-au arestat pentru că l-au arestat pe tata, şi pe tata l-au arestat pentru că a intrat în conflict cu stăpânirea comunistă şi cu stăpânirea bisericească. Pentru că se făcuseră nişte şedinţe pe raion în care erau convocaţi preoţii, iar acolo se făcea o educaţie democratică şi preoţii erau forțați să spună că „Lumina vine de la răsărit” şi „Pacea vine de la U.R.S.S.” şi să facă apologia sistemului. Tata a fost singurul care s-a ridicat şi a spus: „Lumina o aduce Hristos. El este Pacea, El este Lumina lumiiˮ. Toată lumea a încremenit, tatei i s-a luat cuvântul, i s-a interzis să mai vorbească, şi atunci tata a spus că, în condiţiile acestea, el nu mai are de ce să mai vină la convocări. Şi aşa a început conflictul.

Situația apoi s-a înrăutățit, s-au găsit şi oameni pe care să-i facă informatori, până când s-a ajuns la concluzia că e duşman al regimului şi e nevoie să fie înlăturat. Plus că făcea în continuare și catehizarea în biserică ‒ ştiţi că, în vremea comuniştilor, se acceptase de către ierarhie să nu se facă catehizare copiilor. Două generaţii au fost lipsite de această catehizare; urmările le vedem şi astăzi. Tata, totuşi, a continuat, adică nu accepta să facă compromisuri în privința credinţei sub nicio formă. Şi atunci au venit şi l-au arestat, l-au percheziţionat şi i-au luat absolut tot ce era scris. Tata avea multe cărţi începute, de pildă, Filosofia creştină a istoriei – tata făcuse şi Filosofia şi Teologia la Cernăuţi.

La percheziție au găsit și nişte caiete ale mele de însemnări în care eu, elevă fiind, făceam critica regimului într-un mod foarte ironic şi foarte puţin politicos. Acest aspect le-a atras atenţia asupra mea. Iar într-unul din caietele pe care le-au găsit scrisesem că una din prietene mi-a spus că o să vină să-mi citească din poeziile lui Radu Gyr, ceea ce însă nu s-a petrecut niciodată. Dar nu pentru intenţia de a-mi citi aceste poezii m-au arestat; după aceea au urmat vestitele lor manevre. Ei inventaseră un articol, articolul 209, punctul 2, litera a) ‒ „delict de uneltireˮ se numea. În acest delict de uneltire intra absolut orice, orice! Dacă vorbeai cu cineva şi spuneai că mărfurile străine sunt mai bune decât cele româneşti şi cineva te reclama, erai arestat pentru subminarea economiei naţionale. Acesta era articolul. Când auzea cineva, se speria: „Ia uite, mă, ce a făcut asta, a subminat economia!”.

Atunci au tras concluzia: deci tatăl este împotriva regimului pe plan religios, dar şi pe plan politic; la fiică avem dovadă scrisă, între ei sigur că au fost discuţii ‒ şi iată conţinutul articolului 209 în picioare! De aici a început ancheta. M-au arestat, eram la ţară, la Poiana Mărului, lângă Braşov. Am făcut facultatea la Cluj şi am fost repartizată la Braşov, unde am lucrat un an, şi apoi un an la Poiana Mărului. Era în 1960. Pe 23 septembrie au venit şi m-au arestat. M-au dus la Uranus şi de atunci a început o altă viaţă.

Galina Răduleanu

– Ați trecut prin mai multe închisori?

– La Uranus m-au ţinut mult, pentru că voiau să mă folosească şi ca martor pentru un grup de colegi de la Cluj, care erau arestaţi a doua oară, ca să spun că şi acolo s-a discutat, că erau toţi legionari. Şi nu le-a mers, dar ei pentru asta m-au ţinut la Uranus. Pe urmă m-au dus la Jilava, unde am rămas destul de puţin. M-au dus la o colonie de muncă la Arad şi pe urmă la Oradea, unde am stat mai mult şi de unde am fost eliberată pe 23 iunie 1964.

– După ’89 aţi reuşit să mai ajungeţi în locurile în care aţi fost închisă?

– Da, am fost la Oradea, dar nu se putea vizita închisoarea. Jilava se vizitează, e o ruină; Uranusul au reuşit să-l distrugă, ca să nu fie niciun fel de mărturie. Pare foarte ciudat, dar eu Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru această închisoare, care a fost pentru mine o a doua viaţă.

„Prin durere intrai mai adânc în sufletul tău”

– Care au fost camaradele care v-au impresionat prin trăirea lor, prin felul în care şi-au dus crucea în închisoare?

– Am avut norocul să cunosc persoane extraordinare datorită faptului că, pentru ca să existe o circumstanţă agravantă şi să fie pedeapsa mai mare (tata a fost condamnat la 15 ani, Maica Mina la 10 ani şi eu la 7 ani), au vrut să ne pună eticheta de „protest legionar”. Tata nu a fost legionar, a fost simpatizant, era prieten cu Părintele Imbrescu, care era legionar, cu Liviu Stan, care era şi el legionar. Şi, din cauza asta, pe mine m-au băgat în secţia legionară, cu toate că nu fusesem niciodată decât simpatizantă. Acolo însă am avut ocazia să găsesc persoane deosebite, de o frumuseţe de caracter, de o putere, de o trăire interioară, de o atitudine, chiar în acele condiţii, care au fost pentru mine un model şi au rămas un model multe dintre ele.

Din nefericire, după ’64, când am ieşit şi mi s-a pus în vedere să nu cumva să luăm legătura, nu le-am mai căutat. Iar după ’89…
Eu eram cea mai mică ‒ aveam, de exemplu, 27 de ani, iar ele erau cu 18 ani mai mari decât mine, deci diferenţa de vârstă era foarte mare ‒ şi atunci mă tratau pur şi simplu ca pe un copil, nu îmi acordau suficientă încredere ca să discute cu mine aspecte care m-ar fi interesat; mă ocoleau, nu eram de-a lor. Au fost totuşi modele prin spiritul de sacrificiu faţă de un om bolnav, faţă de un om mai slab, printr-un altruism care, în condiţii de lipsuri materiale imense, reprezenta foarte mult. Dacă cineva îţi dădea o bucăţică de pâine, asta era extraordinar, mai mult decât ţi-ar da acum un cuptor întreg! Sau unele îşi făceau norma şi primeau pachete, şi din pachetul acela împărţeau la toată lumea. Era teribil. Duceau lucrurile grele…

Era o colegă cu un an mai mare decât mine, Viorica Călinescu ‒ de o înălţime de caracter extraordinară! Eu nu puteam să ajung la înălţimea ei şi, într-un fel, o şi invidiam, parcă îmi era şi ciudă pe ea, uite cum e ea şi eu nu pot! Alegea întotdeauna cel mai prost pat, îşi alegea haina cea mai proastă, bucăţica cea mai mică… Sau, în perioada în care ni se făcea un fel de reeducare și ni se mai dădeau cărţi, ea se ducea lângă o persoană care nu vedea bine şi îi citea. Poftim, eu îmi puneam problema unde să mă aşez să citesc, că aveam nevoie să am perioada mea de singurătate şi de profunzime… Ea nu! Spăla rufele cuiva, se ducea şi spăla vasele… Or, gesturile acestea înseamnă foarte mult.

– Ce gând aveaţi în timpul torturilor?

– Nu am fost torturată fizic. Psihic am fost, adică ceea ce ţi se perinda prin faţa ochilor, sau condiţiile în care stăteam, camerele acelea fără lumină, fără aer, uşile acelea trântite… Anumite acte erau special făcute ca să trăieşti o teroare fără să fii agresată fizic. De exemplu, când auzeai pe cineva ţipând sau plângând şi ştiai că a fost torturat, era poate mai rău decât atunci când ai fi fost torturat tu. Sau când auzeai pe cineva cu lanţuri trecând prin faţa celulei tale… Sau uşile care se trânteau cu un zgomot înfiorător, ca să te facă să trăieşti în permanenţă teroarea… Eu nici acum nu pot să suport uşi trântite. Felul în care te luau, când îţi puneau ochelarii aceia cu metal în loc de sticle şi te duceau, aşa, ca pe un nevăzător…

Ştiţi, când torturau, torturau ca să recunoşti și să mai bagi şi pe alţii. La mine nu aveau pe cine să mai bage: tata era, fratele era, verişoara mea era – eram toți. Şi nu-i interesa să mai intre şi alţii, pentru că, de fapt, ei erau fixaţi pe ideea ca tatăl meu să fie distrus. Pe noi, copiii, ne-au luat tocmai ca să-l distrugă şi mai mult. Tata, în schimb, a fost foarte torturat, şi fratele.

– Au fost momente în care aţi simţit că nu mai puteţi duce această cruce a suferinţei?

– Nu. Nu, nu am simţit acest moment. Erau momente dureroase, foarte dureroase, dar nu imposibil de suportat. Era o durere care parcă te adâncea în ceva, în tine însuţi… Parcă durerea aceasta era ca o săpătură profundă, prin care intrai mai adânc în sufletul tău. Nu, nu era ceva de nesuportat. Mi se părea că aşa este necesar să fie şi, într-un fel, eram mândră că am fost aleasă să sufăr pentru o idee şi pentru neamul meu.

Citiți partea a doua a articolului

Citiţi şi:

Poveştile torţionarilor care au semănat groaza în temniţele comuniste:au bătut, au ucis şi au trăit regeşte după Revoluţie (I)

18 februarie: 66 de ani de la moartea lui Valeriu Gafencu, «Sfântul Închisorilor» 

 

yogaesoteric
1 iunie 2020