Adevărul despre Nicolae Paulescu. Academicianul Eugen Simion, Academicianul Nicolae Cajal și Academicianul Prof. Dr. Ionescu-Tîrgoviște despre descoperitorul insulinei (II)

Citiți prima parte a articolului

Despre știința lui Paulescu și neștiința altora

de Profesor Constantin Ionescu-Tîrgoviște / Text publicat în Revista Cultura

Prima remarcă pe care aș face-o lucrării Polemica Paulescu: știință, politică, memorie este aceea că titlul lucrării nu corespunde conținutului ei. O polemică înseamnă confruntarea unor puncte de vedere diferite. Or, lucrarea respectivă are pe copertă doi autori (Peter Manu și Horia Bozdoghină), temeinic încadrați de amplul studiu introductiv al lui William Totok, lung (14 pagini) și încheiat de Radu Ioanid printr-o postfață mai scurtă (7 pagini), ambii fervenți acuzatori.

Acuzațiile de natură politică au fost comentate recent de reputatul critic literar și om de cultură Eugen Simion, președinte al Academiei Române timp de două mandate, care sper că a clarificat poziția acestei prestigioase instituții pe care unii doresc să o implice într-o nesfârșită polemică asupra complexei activități a marelui savant Nicolae Paulescu. Suntem adepții dialogului și ai polemicilor, dar nu ai lucrărilor de tipul celei menționate, care se recomandă drept polemică, dar reflectă numai „opoziția”, nu și poziția, adică celălalt partener al dialogului.

Din cele prezentate de autorii și coautorii Polemicii Paulescu, remarc unele afirmații aberante și neadevărate, ceea ce aruncă o umbră justificată de incertitudine asupra întregului material. De exemplu, prefațatorul afirmă că prof. Gerald Slama de la Spitalul parizian Hôtel-Dieu ar fi participat cândva la București la dezvelirea unui bust al lui Paulescu, fapt care din păcate nu s-a petrecut niciodată, venerabilul profesor fiind în imposibilitatea fizică (vederea practic pierdută) de a face o astfel de deplasare; sau că Paulescu ar fi avut o colaborare activă cu cercetătorii francezi pentru obținerea brevetului („Pancreina și procedeul fabricării sale”– 10 aprilie 1922), fapt inexact întrucât Paulescu nu a mai putut călători în Franța după 1908 datorită stării lui precare de sănătate, iar cercetătorii francezi nu au avut nicio legătură cu brevetul de invenție al lui Paulescu.

S-ar putea ca în mare măsură unele referiri la activitatea științifică a lui Paulescu să provină de la prof. Peter Manu, din New York, specialist în psihiatrie și medicină internă și, mai de curând, interesat de un domeniu pe care încă nu îl cunoaște decât superficial. Senzația pe care ți-o lasă citirea materialului este aceea că multe dintre evenimentele prezentate de el sunt distorsionate și interpretate în mod tendențios. Îmi pare rău că este necesar să evidențiez acest aspect, întrucât relația mea cu Peter Manu este una dintre cele mai civilizate și domnia sa avea o bună ocazie ca împreună să clarificăm multe dintre incertitudinile complicatului domeniu al diabetologiei.

Dubiul pe care îl am asupra bunei credințe a prof. Peter Manu în problema Paulescu provine dintr-o polemică adevărată pe care am purtat-o în revista Viața Medicală, după ce acesta a publicat în respectiva revistă un articol în care își exprima o „uimitoare” asemănare între metoda de extracție pancreatică utilizată de Paulescu în 1916 și cea publicată de către Israel Kleiner în 1919, deci trei ani mai târziu, insinuând că Paulescu s-ar fi putut inspira din lucrarea lui Kleiner, fără a menționa însă în mod expres această afirmație pe care, probabil dintr-o precauție bine gândită, n-a îndrăznit s-o formuleze explicit.

În răspunsul meu intitulat „Despre mirarea aparent inocentă a Prof. Peter Manu” i-am demonstrat, cu o bună – cred eu –, documentație, că așa-zisa asemănare între cele două metode de extracție nu există și că o posibilă filiație Kleiner-Paulescu de orice natură este ridicolă, întrucât ea era pur și simplu imposibilă. Consideram că argumentele mele au fost suficiente pentru a înlătura perfida mirare pe care i-ar fi trezit-o asemănarea celor două metode, întrucât Peter Manu nu a mai reacționat în niciun fel la răspunsul meu. Constat însă cu surprindere că domnia sa reia absurda problemă în lucrarea mai sus menționată, pe care recent a publicat-o la Ed. Curtea Veche, creându-mi disconfortul trezit de o jenantă duplicitate venită din partea unui potențial prieten.

Pentru a înțelege bine absurda insinuare a lui Peter Manu, voi menționa câteva date privind îndelungata activitate (circa douăzeci de ani) a lui Paulescu în studiul diabetului. În 1899, în substanțialul său „Memoriu de titluri și lucrări” publicat în Ed. Person din Paris, Paulescu menționează că a întreprins, împreună cu maestrul său de la Sorbona, Albert Dastre (1848-1917), o cercetare „privind izolarea și studierea produsului activ al secreției interne a pancreasului”.

Aceste experimente presupuneau, evident, folosirea unei metode de extracție. Acele experimente deja efectuate urmau să fie pregătite pentru publicare. În 1900, însă, Paulescu decide să revină în țară pentru a înființa Catedra de Fiziologie de la Facultatea de Fiziologie din București, astfel încât planul publicării cercetărilor respective nu s-a mai finalizat. Cauza? În acea perioada era deja angajat în redactarea primelor două volume ale Traité de Médicine Lancereaux-Paulesco, primul (938 pag.) apărut în 1903, și cel de al doilea (1051 pag.) apărut în 1906. Muncă titanică, pentru a face cea mai mare sinteză enciclopedică medicală a timpului. Se adaugă monografia L’hypophise du cerveaux (lucrare de o valoare inestimabilă), publicată la Paris în 1908.

Paulescu revine la vechea lui pasiune, diabetul, în 1911. În următorii ani publică la Paris lucrări referitoare la funcția glicogenică-hepatică, care spune el „este influențată de secreția endocrină a pancreasului”. În 1912, în Volumul III (1200 pag.) din Traité de Médicine Lancereaux-Paulesco, în exhaustivul capitol „Pancreas” (90 pag.), Paulescu avansează pentru prima dată noul său concept asupra diabetului, acela de a interveni „asupra substanțelor nutritive absorbite în intestine (evident proteine, glucide și lipide) pentru a le face asimilabile (adică utilizabile) în țesuturile periferice” (pag. 925).

Această adevărată nouă paradigmă a diabetului născută din observația clinică se necesita a fi demonstrată experimental. Paulescu începe aceste experimente după un plan minuțios, cu scopul de a demonstra efectul extractului pancreatic preparat de el nu numai asupra glucozei din sânge și urină, ci și asupra ureei din sânge și urină (metabolismul proteic) și a corpilor cetonici din sânge și urină (metabolismul lipidic). Până la intrarea României în 1916 în Primul Război Mondial, când cercetările sale au fost oprite din cauza închiderii pentru trei ani a Facultății de Medicină, Paulescu reușise să demonstreze efectul asupra primelor două metabolisme, cel glucidic și proteic.

În următoarea etapă urma să demonstreze efectul asupra metabolismului lipidic (această ultimă etapă va fi reluată la sfârșitul anului 1920, începutul anului 1921, încheindu-și întregul său program experimental).

Pauza impusă de evenimente (Primul Război Mondial) l-a obligat pe Paulescu să se retragă în birou cu datele experimentelor sale și să redacteze cele trei volume (2100 pag.) ale celebrului Traité de Physiologie Médicale, unde se regăsesc ades subcapitole cu „cercetări personale”, de regulă priorități care au marcat istoria medicinii moderne. De altfel, acesta a fost și motivul republicării lui anul trecut, la 90 ani de la prima lui apariție, inițiativă care se pare că mai mult l-a deranjat pe Peter Manu, în loc să-l bucure, așa cum s-ar fi cuvenit pentru un fost elev al Facultății de Medicină din București.

În acest tratat, în capitolul „Pancreasul asimilator” (60 pag.), înainte de a descrie pe opt pagini magnificele sale experimente efectuate până atunci (ele reprezintă prima mărturie scrisă a descoperirii insulinei), Paulescu spune „războiul ne-a surprins în timp ce urmăream să probăm ipoteza noastră privind rolul pancreasului în asimilarea nutrienților” (evident proteine, glucide și lipide). În afara lui Peter Manu nu cunosc altă voce care să nu fi înțeles circumstanțele specifice Primului Război Mondial, menționate de Paulescu și cunoscute de toată lumea, acceptând fără rezerve că magistralele concluzii prezentate clar ca lumina zilei în acest tratat reprezintă rezultatul cercetătorilor efectuate înainte de 1916.

Cu o perfidie inexplicabilă, Peter Manu se întreabă dacă putem să-l credem pe Paulescu că experimentele chiar au fost făcute în 1916 și nu cumva mai târziu. Dacă am intra în această logică absurdă, am putea să credem că întregul tratat al lui Paulescu trimis la publicare pe 27 septembrie 1919 (tipărit în 1920) este o mistificare pe care aș fi foarte curios să văd cum o interpretează ilustrul psihiatru newyorkez, în prezent internist, Peter Manu.

Accept să rămân în absurda logică a colegului meu și să lămurim ce înțelege el printr-o „asemănare uimitoare” între metoda de extracție folosită de Paulescu în 1916 și cea trimisă spre publicare de Israel Kleiner în octombrie 1919 (diferența de o lună în favoarea lui Paulescu ar exclude orice filiație Kleiner-Paulescu). Așadar, mergem mai departe să vedem pretinsa, dar inexistenta, asemănare dintre metoda de extracție folosită în cele două lucrări.

Prima deosebire esențială: în timp ce Paulescu vorbește constant de un „extract pancreatic” (niciodată despre „emulsie pancreatică”), Kleiner subliniază chiar și în titlul lucrării sale că a folosit o „emulsie pancreatică”, la pagina 155 menționând că „în nicio etapă produsul nu a fost filtrat, nici nu au fost folosite alte substanțe precum carbonatul de sodiu sau altele”.

Ceea ce a obținut Paulescu în produsul său a fost rezultatul filtrării spontane printr-o dublă compresă de tarlatan (tifon) a unei tocături de pancreas peste care el adăuga apă distilată sterilă de 10 ori greutatea tocăturii; Kleiner (diferență esențială) adăuga apă numai de patru ori greutatea pancreasului mărunțit, probabil în ideea obținerii unei „emulsii” cât mai concentrate.

A doua diferență fundamentală este aceea că pentru a obține un extract, Paulescu filtrează preparatul său printr-o compresă dublă, sterilizată (fără a exercita nicio presiune asupra lui), în timp ce Kleiner, pentru a obține o emulsie, procedează astfel: produsul a fost presat și stors prin muslină (un fel de compresă simplă, nu dublă). Emulsia vine de la cuvântul latin „mulgere”, care înseamnă chiar „a mulge”, exact ceea ce a făcut Kleiner cu preparatul său, când menționează că a fost „strained and squeezed through muslin” (strecurat și stors prin muselină).

Prin această stoarcere (mulgere) nu s-a obținut un extract propriu-zis, ci o emulsie de țesut pancreatic conținând, evident, mai mult țesut decât putea trece prin forța gravitațională în filtratul lui Paulescu. Acesta este „un amănunt” esențial pentru a demonstra că cele două procedee sunt totalmente diferite, iar produsul final folosit este diferit. Faptul că ambele preparate au avut în final un efect hipoglicemiant nu are nimic a face cu existența unor nesfârșite variante de extracție, care pot fi la fel de eficiente.

A treia diferență fundamentală constă în diluarea extractului lui Paulescu cu o soluție de NaCl 7%, în timp ce Kleiner diluează emulsia sa în 5 volume de soluție de NaCl sterilă, 0,9%, adică o diferență de concentrație de 10 ori! Doar să fii orb, într-adevăr, să faci o confuzie atât de grosieră între un filtrat și o emulsie și între două concentrații atât de diferite. De adăugat că Paulescu nu vorbește niciodată de o emulsie, ci totdeauna numai de un extract filtrat, în timp ce Kleiner vorbește aproape numai de emulsie și chiar menționează că emulsia sa nu a fost niciodată filtrată.

Singura „asemănare uimitoare” este aceea că așa cum procedau toți cercetătorii și înainte și după, păstrau acest amestec la gheață; la Paulescu, însă, un timp mai lung și precis (24 de ore), la Kleiner o durată mai puțin precisă (între 1 și 20 de ore)! Stranie folosire a cuvântului „asemănare” de către Peter Manu al cărui discernământ mă cam pune pe gânduri. Este ca și cum ai spune că strugurii este necesar să fie striviți și apoi ținuți în butoaie speciale. Evident, două etape obligatorii, care nu pot fi altele. Calitatea vinurilor însă depinde de ce se petrece în aceste etape obligatorii.

Nu mai insist asupra altor diferențe majore între cele două lucrări întrucât nu doresc să umilesc mai mult un coleg care, din nu știu ce motive, a făcut brusc un regretabil daltonism. Se știe că un conducător auto cu daltonism poate pune în pericol și propria persoană, și pe cei trei pasageri pe care i-a luat în mașina sa. În dreapta lui, Horia Bozoghină, pe locul cel mai vulnerabil.

După această lungă introducere, ajung la întrebarea pe care simt că mi-a adresat-o Acad. Eugen Simion mie, ca exponent al diabetologilor: este adevărat ce spune o anume Doina Jela, că „statuia științifică a lui Paulescu ar fi goală pe dinăuntru?”. Nu cunosc care este formația persoanei la care se referă, dar am respirat ușurat când cineva m-a asigurat: cu siguranță, nu este medic. Numai un asemenea personaj ar mai fi lipsit tagmei noastre. În această situație, mă întreb de unde tupeul afișat printr-o asemenea iresponsabilă afirmație? Pentru noi, medicii, această afirmație este atât de jignitoare, încât nu m-aș angaja pe această temă în tărâța în care dacă intri cu personajele de acest gen, știi ce riscuri îți asumi. Prefer să consider că ea nu există și nu-mi doresc niciun fel de dialog cu persoane care, nu știu din ce motive, fac comentarii în domenii care le sunt completamente străine.

Ceea ce deranjează pe multă lume este faptul că, indubitabil, Paulescu a descoperit insulina. O recunosc, cu unele excepții (firește, din Canada) care întăresc regula, numeroase personalități diabetologice din întreaga lume. Le țin la dispoziția oricărei persoane interesate să le cunoască. Am prezentat în două monografii, una în limba română, alta în limba engleză, toate dovezile pentru susținerea acestui adevăr. Afirmațiile doamnei menționate mai înainte sunt lipsite și de valoare, dar și de decență.

Despre descoperirea insulinei s-au scris și probabil se vor mai scrie multe monografii. Motivația ne-o oferă intempestivele intervenții de tipul celei făcute de Peter Manu care, deși nu neagă în mod expres în lucrarea respectivă paternitatea lui Paulescu în descoperirea insulinei, în schimb oferă posibilitatea ca voci care i s-au asociat să afirme deschis această ignobilă negație.

Obsedat de prioritatea lui Paulescu în descoperirea insulinei, este necesar să recunosc că am lăsat în umbră cel puțin alte douăzeci de priorități științifice și medicale ale lui Paulescu din cele mai variate domenii. Ele va fi necesar să facă obiectul tot atâtor intervenții scrise și îi mulțumesc pe această cale lui Peter Manu că este autorul moral al acestei inițiative.

P.S. Întrucât Acad. Eugen Simion a avut în articolul său un P.S., adaug și eu unul: sunt voci care-l acuză (evident indirect) pe Albert Einstein de holocaustul de la Hiroshima și Nagasaki. Tot așa de aberant cum alții îl acuză pe Paulescu (evident, tot indirect) de holocausturile din cel de-al Doilea Război Mondial. Îi apăr pe amândoi cu aceeași tărie și pentru aceeași motivație: incontestabila lor valoare științifică. Acuze ca acelea menționate îi incriminează mai mult pe acuzatori decât pe cei acuzați.

Prioritățile medico-chirurgicale ale lui Paulescu

1. 1897: folosind la animal cateterismul venei suprahepatice (sonda introdusă prin vena jugulară externă și urechiușa dreaptă, până în vena cavă inferioară) demonstrează (contrar opiniilor unor autori ai timpului) că coagularea sângelui obținut din vena suprahepatică se face aproximativ în același timp cu coagularea sângelui obținut din vena portă sau din venele periferice; Archives de Physiologie, nr.1, ianuarie 1897, p. 21.
2. 1897: realizarea anastomozei mucoasei, cap-la-cap, a venelor, ureterului și coledocului (împreună cu Reynier); Bulletins et Mémoires de la Societé de Chirurgie de Paris.
3. 1897: clasificarea glandelor vasculare în trei categorii distincte: (1) cele de natură epitelială (precum ficatul și pancreasul), care posedă atât o secreție externă (drenând pe canale speciale bila și, respectiv, sucul pancreatic) cât și o secreție internă (vărsată direct în sânge); (2) cele de natură epitelială, care însă nu au canale excretorii și varsă produsul lor secretor direct în sânge (ca, de exemplu, tiroida sau glandele suprarenale); (3) cele de natură conjunctiv-limfatică, care nu au canale excretorii (ca, de exemplu, splina, timusul sau ganglionii limfatici); „Thèse pour le doctorat en médecine”, Paris, 1897.
4. 1898: utilizarea injecției de colagen (gelatină) steril, subcutanat ca tratament al anevrismelor în general și al anevrismului aortic în special. În prealabil, în experimente pe câini, demonstrează absorbția colagenului din peritoneu și din țesutul subcutanat, infirmând caracterul său „nedializabil” (publicat împreună cu Lancereaux), în Bulletin de l’Académie de Médecine, 22 iunie 1897.
5. 1898: studii privind funcția tiroidei și tulburările asociate acesteia, precum și efectele tratamentului cu iodotirină (extractul tiroidian Baumann) nu numai asupra insuficienței tiroidiene (hipotiroidism), dar și în tulburările metabolice cronice (obezitate, gută sau alte boli degenerative), cu rezultate favorabile; în Journal de Médecine Interne, 1 ianuarie 1899.
6. 1898: cercetări privind „specificitatea celulară în cancere”, adică dezvoltarea cancerului din celulele țesutului în care acesta apare. Confirmă acest aspect analizând cancerul tiroidian, care produce un exces de hormoni tiroidieni, exprimat prin hipertiroidism. Infirmă astfel teoria „indiferenței celulare” (adică a caracterului nespecific al cancerului), susținută de nume sonore (Cornil sau Ménétrier), punctul său de vedere fiind confirmat ulterior; în Journal de Médecine Interne, 15 noiembrie 1898.
7. 1904: determinarea pentru prima dată a dozelor toxice minime pentru sărurile metalelor alcaline și alcalino-teroase, constatând pe baza unor experimente minuțioase și calcule precise că ele sunt proporționale cu greutatea lor moleculară. Journal de Physiologie et de Pathologie générale. Paris, 27 iunie 1904 și 11 iunie 1904.
8. 1908: publică la Paris, la editura Vigot, monografia L’Hypophyse du Cerveaux, în care descrie tehnica originală a hipofizectomiei transtemporale, pe care ilustrul chirurg american Harvey Cushing (1869-1939) o aprecia drept „cea mai importantă contribuție în domeniu”. Prin această metodă, Paulescu demonstrează pentru prima dată caracterul vital al hipofizei (oprirea în dezvoltare a animalului la vârsta la care se efectua intervenția).
9. 1911-1913: efectuează numeroase experimente privind funcția glicogenică hepatică, demonstrând experimental pentru prima dată rolul secreției interne a pancreasului asupra acestei funcții.
10. 1911-1913: demonstrează experimental sursele glicogenului hepatic: maximum după aportul de glucide, încă important după proteine, dar nul sau aproape nul după lipide. Demonstrează distribuția quasi generalizată și relativ uniformă a glicogenului în ficat. C.R. Soc. Biol. Paris, 1913.
11. 1912-1916: modificarea paradigmei diabetului considerat înainte de el ca o tulburare a metabolismului glucozei, prezentând diabetul ca o tulburare în utilizarea tuturor carburanților biochimici, nu numai a celor glucidici, dar și a celor lipidici și proteici. Este un concept vizionar, care a fost redescoperit numai în ultimii 10 ani; Traité de Médecine Lancereaux-Paulesco (vol III), Paris, 1912.
12. 1920: face o descriere magistrală a distribuției țesutului adipos, menționând pentru prima dată semnificația diferită a grăsimii abdominale (mezenterice și epiploice) față de cea subcutanată. Descrie magistral relația obezității cu diabetul în paragraful: „Cel mai ades obezii devin glicozurici, ca și cum cele două tulburări – obezitatea și diabetul gras – reprezintă două faze ale aceluiași ansamblu patogenic”; Traité de Physiologie Médicale (vol II), 1920.
13. 1920: demonstrarea detaliată a tehnicii sale originale de realizare a pancreatectomiei totale, considerată de el o condiție sine qua non pentru apariția diabetului experimental. Nu am găsit până acum o descriere mai precisă a acestei tehnici până la acea dată; Traité de Physiologie Médicale (vol II), 1920.
14. 1920: determinarea efectului de scădere a glicemiei după administrarea extractului său pancreatic, menționând pentru prima dată hipoglicemia indusă terapeutic. Traité de Physiologie Médicale (vol II), 1920.
15. 1920: determinarea pentru prima dată a efectului anticatabolic proteic (prin determinarea ureei urinare și sanguine înainte și după administrarea extractului său pancreatic); Traité de Physiologie Médicale (vol II), 1920.
16. 1920: determinarea relației doză-răspuns a extractului pancreatic asupra glucozei sanguine (efectul hipoglicemiant a fost pus în evidență de mulți cercetători începând din 1893, datele lui Paulescu fiind mult mai relevante decât ale celorlalți); Traité de Physiologie Médicale (vol II), 1920.
17. 1921: determinarea duratei de acțiune a extractului pancreatic (farmacodinamica lui) după administrarea iv: „efectul începe imediat după injectare, atinge un maxim la 2 h și se epuizează după 12 h”; Archives Internationales de Physiologie, 31 august 1931.
18. 1921: determinarea pentru prima dată a efectului anticetogenetic al extractului său pancreatic; Archives Internationales de Physiologie, 31 august 1931.
19. 1921: determinarea caracterului fiziologic al hormonului antidiabetic pancreatic (numit de el „pancreină”) scăzând glicemia nu numai la animalul diabetic, ci și la animalul normal; Archives Internationales de Physiologie, 31 august 1931.
20. 1922: obținerea unui brevet de invenție privind pancreina și procedeul fabricării ei (10 aprilie 1922).

Aceasta este o listă provizorie a unor priorități ale lui Paulescu, care poate convinge pe orice om de bună credință că în medicina românească, prin problematica vastă la care ele se referă, nu are egal nici în trecut și nici astăzi. La Congresul de Diabet de la Kobe din 1996, într-o discuție cu regretatul prof. Rolf Luft din Suedia (printre altele și fost membru în Comitetul Nobel), îmi spunea: „Nu fi necăjit (la acea vreme încă se mai vorbea despre descoperirea insulinei de către Banting și Best). Timpul lui Paulescu nu a sosit încă. Sunt convins că el va veni”.

Polemica actuală declanșată în jurul lui Paulescu mă face să cred că acea vreme a venit. Nepăsarea și indecizia noastră față de marea moștenire științifică a lui Paulescu a luat sfârșit. Cer să se dea Cezarului ce-i al Cezarului, dar să i se lase lui Paulescu ce-i al lui Paulescu.

Acad. Prof. Dr. C. Ionescu-Tîrgoviște

Citiți și:
Românca genială căreia francezii Curie i-au furat Premiul Nobel
Antiromânismul, marxismul cultural și falsul intelectual
Uimitori români contemporani, înzestrați cu o excepțională creativitate, inventivitate și sclipiri de geniu

 

yogaesoteric
26 septembrie 2023