Adrian Severin, un interviu adresat prioritar comunității române din Ucraina (IV)

În 2023, am acordat un interviu revistei Mesager bucovinean care apare la Cernăuți și are ca public țintă comunitatea română din Ucraina. Nu am refuzat nicio întrebare și nu am solicitat să mi se pună vreo întrebare anume. Sper ca el să lămurească mai multe aspecte și să corecteze mai multe prejudecăți, oferind totodată idei care să inspire pașii de făcut în viitor.

Citiți partea precedentă a articolului

Reporter: Se știe că teritoriile pentru care a fost inventat și în care a fost cultivat, de-a lungul anilor, acest „construct intelectual” numit „națiune moldovenească” s-au chemat (pe moldovenește) Basarabia și Transnistria. Aceasta din urmă (cu un teritoriu dublu față de ceea ce reprezintă ea acum ca republicuță) a fost stabilită de sovietici ca fiind acea parte „liberă” a Moldovei, la care urma să fie alăturată, în timp, și partea de Moldovă rămasă sub ocupație (română) – cea de până la Prut, dar și cea de până la Milcov. Astfel, „națiunea moldoveană” desprinsă de națiunea română, ar fi făcut corp comun cu „naționalitatea moldovenească”. Acesta se pare că a fost motivul pentru care a fost inventată „naționalitatea moldovenească”, iar în baza ei – „minoritatea etnică moldovenească”. Așa le-a rămas bătută în cap bieților oameni „moldovenia”. Dumneavoastră cum vedeți „etnogeneza” comunității / națiunii / naționalității moldovenești, care, tocmai acum când în partea ailaltă de frontieră se urmărește o coalizare, în partea astalaltă e scoasă din ecuație ca termen de sine stătător?

Adrian Severin: Discuția aceasta mi se pare inutilă. Putem inventa tot felul de formule fără corespondent în realitate și apoi putem construi cu ele tot felul de scenarii abstracte menite a fi un alibi pentru agendele geopolitice. Planul rus de cucerire a Moldovei a evoluat în etape. El nu a putut fi niciodată dus la îndeplinire în totalitate și dintr-o singură lovitură. Așa încât au fost inventate tot felul de concepte cu caracter de identitate culturală care să justifice inițial așteptarea și apoi realizarea pasului următor. Aici nu mai este vorba despre vreo teorie bolșevică asupra națiunii sau a omului sovietic, ci despre tactici politice de mare putere menite a asigura expansiunea imperială. Planurile nu e cazul să fie confundate. Aspectul grav la ora actuală este că teoriile și planurile Rusiei sovietice se mai păstrează într-o anumită măsură, aș zice cu caracter inerțial, la statele succesoare ale acesteia, printre care și Ucraina, dar au fost preluate integral, reambalate și generalizate de către forțe politice occidentale care au ajuns să își creeze agenturi și în interiorul României. Vechiul Partid Comunist din România, cel care era membru al Cominternului și adept al internaționalismului proletar, a devenit la un moment dat partid național. Mă întreb dacă într-o zi Uniunea Salvați România, partidul din România care practică globalismul așa-zis „progresist” cel mai radical, cu purtătorii săi de cuvânt de tipul Dobrincu sau Goșu, va deveni național. Văzând și internaționalismul servil al celorlalte partide românești actuale, nu sunt foarte optimist. Pentru dvs, pentru românii din Ucraina astea par a fi probleme exclusiv românești. Nu sunt. Ce puteți aștepta de la o Românie a internaționalismului corporatist și a neomarxismului cultural, de la o Românie condusă de o clasă politică antidemocratică și antinațională? De aceea este necesar să ne luptăm împreună pentru ca o asemenea Românie să nu apară sau, dacă apare, să nu dăinuiască.

Rep.: În definirea identității basarabenilor din regiunea Odesa, istoriograful Armand Goșu, școlit la Moscova și, deci, bun cunoscător al doctrinei rusești cu privire la „națiunea și limba moldovenească”, pune accentul pe „memoria istorică” a locuitorilor ca factor decisiv. Această memorie este legată de Moldova de până la unirea ei cu România. Deși basarabenii din Bugeac au participat efectiv la Unire și au trăit 16 ani în noul stat numit România (din 1862 până în 1878), acest episod nu le-a rămas deloc în memorie. Dar dacă Congresul de la Berlin din 1878 ar fi decis altfel soarta Bugeacului, moldovenii de astăzi, care, zice distinsul istoric bucureștean, au memoria scurtă, se vor fi numit oare altfel decât români? Problema aceasta cu memoria comunitară proastă, care nu e doar istorică, ci și lingvistică, chiar e relevantă în definirea apartenenței la o „națiune” [mai exact la o „nați(onalitat)e”, ca să folosesc termenul din actele de stare civilă sovietice]?

A.S.: Memoria este ca și programul de computer. Îți oferă ceea ce ai băgat în el. După decenii de spălare pe creier și îndoctrinare este surprinzător cât de vie mai este încă pentru moldoveni și bucovineni memoria identității lor naționale. Aceasta este întreținută și de realități greu de ocolit, precum limba, ca și, probabil, de educația familială. Și repet, limba este inclusiv un mod de a gândi care include metafora și stilul. Mai sunt și tradițiile culturale, greu de eliminat. Dacă unii au uitat cine sunt, e necesar să o luăm ca pe un fapt de viață. Se pare că, din fericire, nu toți au uitat. Mulți nu au uitat, ci sunt în confuzie. Aceștia nu cred că sunt o ramură a slavilor, dar nu sunt siguri dacă sunt români sau ceva nici slav, nici român. Educația e necesar să îi ajute să se clarifice. Cu privire la basarabeni în special, la care confuzia sporește prin aceea că au un stat al lor, fie el și puțin viabil, una dintre priorități este aceea de a-și găsi identitatea națională. Am mai spus-o: ei au de ales între Moldova ștefaniană și Moldova staliniană, între a fi urmașii lui Ștefan sau urmașii lui Stalin. După aceea va fi mai ușor. Moldova ștefaniană este unul dintre bunicii națiunii și statului român. Moldova staliniană este produsul expansiunii militare și ideologice sovietice, locuită de oameni sovietici fără origine națională. Statul sovietic, în care Moldova staliniană a fost integrată silnic, nu mai există. România mai există încă. Pentru bucovineni și, în general, pentru românii din Ucraina, imperativul este acela de a rezista prin cultură pe pământurile lor istorice, până când se vor putea reîntâlni cu frații lor în același spațiu politic, indiferent de modul de organizare al acestuia. Cândva credeam că viitorul nostru spațiu politic comun se va numi Uniunea Europeană. Acum nu mai sunt atât de sigur, deși nu este exclus.

Rep.: După părerea dumneavoastră, care ar fi statul înrudit al românilor basarabeni ce se declară moldoveni?

A.S.: Întrebarea este necesar să fie pusă altfel. Formularea corectă, după părerea mea, este „cărei națiuni culturale îi aparțin românii basarabeni care se declară moldoveni?” Așa cum spuneam, statele sunt entități civice și multiculturale. De aceea, un stat nu se poate înrudi cu cetățenii altui stat. Teoria statului înrudit este de origine maghiară și nu o împărtășesc. Statele se pot înrudi între ele și pot acționa ca rude în măsura în care cetățenii unuia includ minorități naționale care fac parte din aceeași națiune culturală cu majoritatea națională a celuilalt. Această înrudire este un temei pentru a conlucra pentru păstrarea identității culturale și a demnității naționale a minorităților naționale de pe teritoriul lor. Cele care sunt omogene sub aspect etno-cultural sunt națiunile culturale. Ele îi includ pe toți cei care trăiesc în aceeași limbă și produc valori universale în același mod specific, considerându-se continuatorii acelorași tradiții culturale, indiferent de teritoriile unde locuiesc. Din acest punct de vedere, românii care își zic moldoveni nu pot trăi decât ca membri ai națiunii culturale române. Asta indiferent că vor sau nu vor.

În parcul central de la Chișinău se găsesc busturile unor scriitori și poeți români care nu sunt neapărat din Moldova și care au creat inclusiv pe vremea când Basarabia nu făcea parte din România. Toți sunt considerați ca fondatori și exponenți ai culturii moldave. Ce spune asta? Spune că instinctiv, basarabenii, indiferent că își spun români sau moldoveni, simt că nu pot avea o identitate culturală coerentă și deplină dacă nu includ la temelia ei pe toți creatorii de cultură din România Mare. Altfel, sunt o semicultură sau o subcultură. Cel care spune că a fi moldovean este altceva, din punct de vedere identitar, decât a fi român, va muri fără să știe cine este, după ce va fi trăit ca exponat într-un muzeu în aer liber al omului sovietic. Un muzeu care la Moscova nu mai există.

Rep.: De ce credeți că se împotrivește atât de tare Ucraina să recunoască identitatea română a cetățenilor săi care se declară moldoveni? Parcă nu-mi vine a crede că, neavând vreun interes, Kievul n-ar fi răspuns până acum Bucureștiului la solicitările nenumărate ale acestuia de a nu mai fragmenta comunitatea românească și de a-i recunoaște integritatea. Dar se pare că are.

A.S.: Motivul Ucrainei mi se pare foarte clar. Când vorbim despre drepturile omului, concept care include și drepturile minorităților, vorbim despre împărțirea puterii între stat și entități nestatale care acționează pe teritoriul statului; până la urmă, între stat și cetățeni. Când statul discută cu acești deținători de putere cărora le-a transferat o parte din puterea sa ori cu care împarte puterea națiunii, dorește ca fiecare dintre ei să fie cât mai slab în raport cu el. De aceea, puterea lăsată cetățenilor este fragmentată cât mai mult, prin multiplicarea deținătorilor ei. Fiecare cetățean persoană fizică deține puțină putere. Puțin îi pasă statului de ea. Dacă, însă, mai mulți cetățeni se asociază, puterea lor reunită poate intra în concurs cu puterea statului și poate exercita presiuni semnificative asupra acesteia. Una este să discuți cu o minoritate națională organizată de peste patru sute de mii de oameni, care s-ar plasa pe locul doi după cea rusă, și alta este să discuți cu două minorități de, să zicem, aproximativ 160.000 și, respectiv, 240.000 de oameni, ceea ce i-ar coborî pe români, în ierarhia minorităților stabilită în funcție de numărul membrilor lor, pe locul opt, devansați de așa zișii „moldoveni”, și ei apucând abia locul cinci.

Acestea fiind spuse, mai putem presupune și existența unui alt motiv. Dacă, să zicem, românii din Bugeac nu ar fi considerați moldoveni, ar exista riscul ca, la un moment dat, România să aducă în discuție protecția lor sau chiar să solicite începerea de negocieri politice privind dreptul acelei populații de a reveni la patria mamă împreună cu teritoriile pe care le locuiește. Nu spun că România de azi are o asemenea agendă, dar unii lideri ucraineni își spun, poate, că nu se știe ce se va petrece mâine. Tratatul româno-ucrainean afirmă că România nu va revendica teritoriile Ucrainei și reciproc, acum și în viitor. Pe de altă parte, referindu-se la Actul final de la Helsinki, tratatul implică posibilitatea de a modifica frontierele prin mijloace politice, iar când se referă la teritoriile Ucrainei, are în vedere cele pe care Ucraina s-a autodeterminat în conformitate cu principiul majorității naționale, iar nu pe cele care aparțineau României și i-au fost ocupate prin forță de URSS, pentru ca apoi să fie dăruite Ucrainei sovietice. La Kiev există, probabil, teama că într-o bună zi cineva va putea spune că România s-a angajat să nu revendice teritoriile Ucrainei, dar nu și teritoriile sale, teritorii istorice românești. Or, una este să te bați cu România, stat membru NATO și UE, cu drepturi identitare și teritoriale solide, și alta este să te bați cu Republica Moldova, pe care o mai și ții în șah cu problema transnistreană.

Aici mai este de luat în discuție și poziția Rusiei. În perioada în care am negociat tratatul de bază cu Ucraina, cel încheiat în 1997, îmi amintesc că Moscova a încurajat Kievul să nu admită cererea României de a se abandona diferențierea între români și moldoveni, respectiv teoria moldovenismului. De aceea, tot ce am putut obține a fost ca să li se recunoască cetățenilor ucraineni dreptul de a se declara români sau altceva după cum doresc. Eu am întrebat atunci ce va face Ucraina dacă unii se vor declara „marțieni”. Va recunoaște Kievul o „minoritate marțiană”? Dacă nu, căci ar fi fost vorba despre o fantezie iar nu despre o realitate etnică, același raționament ar fi fost cazul să se aplice și în legătură cu moldovenii: o etnie inventată, iar nu reală. „Noi nu putem obliga pe nimeni să se considere român” – ne-a răspuns „principial” partea ucraineană. „Cei care se consideră români să o declare și noi vom accepta opțiunea lor fără discuție.” Și așa a rămas.

Îmi amintesc că, în aproximativ aceeași perioadă, am avut o discuție identică privindu-i pe românii timoceni, cu ministrul de Externe iugoslav, Milan Milutinovic. Soluția convenită cu iugoslavii, consemnată într-un protocol dedicat special problemei minorităților naționale, a fost aceeași.

Revenind la poziția Rusiei, este necesar să spunem că ea se caracterizează printr-un dublu limbaj. Pe de o parte, ea susține că teritoriile primite prin decizia politică a conducerii sovietice de la Republica Socialistă Federativă Sovietică Rusă au rămas în componența Ucrainei, după desprinderea din URSS, cu un titlu precar și de aceea negociabil, în timp ce, pe de altă parte, declară că teritoriile obținute prin războiul purtat de URSS împotriva României (ca aliat al Germaniei, desigur) nu pot fi puse în discuție. Tocmai pentru a da șanse practice acestei teorii, Rusia menține și azi teoria moldovenismului, ceea ce înseamnă că Bugeacul și Hotinul nu sunt locuite de români, ci de moldoveni, și deci nu au de ce intra în vreo negociere cu România. Cel mult Republica Moldova le-ar putea revendica, dar pierderea lor de către aceasta ar fi fost compensată cu primirea Transnistriei. Este drept că Sovietul Suprem al URSS a condamnat Pactul Ribbentrop-Molotov, dar această condamnare a avut numai caracter moral, iar nu juridic. De ce? Pentru simplul motiv că Pactul cu pricina fusese deja denunțat în iunie 1941, prin declanșarea războiului Germaniei împotriva URSS, iar efectele indirecte ale acelei odioase înțelegeri care afectaseră România au fost desființate prin intrarea României în război și recuperarea Basarabiei și Bucovinei de Nord, împreună cu ținutul Herței. Deci, URSS a condamnat în 1990 ceva care nu mai exista de jumătate de secol, ca fiind un act imoral, dar nu a condamnat și tratatul de pace de la Paris, din 1947, în virtutea căruia Ucraina, parte și ea, în nume propriu, la acel tratat, deține astăzi nordul Bucovinei și Herța. Prin același tratat, încă în vigoare și apărat nu numai de Rusia post-sovietică, ci și de SUA, Marea Britanie și Franța, patru membri permanenți ai Consiliului de Securitate ONU, URSS a primit Basarabia.

Când astăzi, în contextul războiului din Ucraina, Rusia spune că România, Ungaria și Polonia ar putea aspira și ele la recuperarea teritoriilor lor istorice pierdute la finele celui de al Doilea Război Mondial și aflate azi în posesia statului ucrainean, așa cum rușii au recuperat Crimeea, ea face referire numai la Bucovina de nord cu Herța, iar nu și la Hotin sau Bugeac, întrucât acelea ar fi parte din teritoriile „altui popor”, respectiv cel moldovean. Să mai reamintesc că Bucovina de nord nu a fost menționată în Pactul Ribbentrop-Molotov, ceea ce arată o dată în plus că istoricii visători și juriștii impostori care ne critică pentru a nu fi denunțat amintitul pact printr-un instrument juridic ne trimit să ne batem cu fantomele. Dacă sunt așa de deștepți și de curajoși, aceștia ar fi cazul să ne spună ce facem cu Tratatul de la Paris din 1947.

În orice caz, cred că atunci când va vrea să repare, din perspectiva actualelor nevoi geopolitice, erorile istorice care, în siajul celui de al Doilea Război Mondial, au condus la o anumită structură teritorială a Ucrainei, astăzi problematică, și la o anumită arhitectură de securitate în Europa de est, astăzi nesustenabilă, Moscova va fi necesar să iasă din ambiguitatea poziției sale referitoare la moldovenism. Nu Pactul Ribbentrop-Molotov se cuvine să fie denunțat, ci moldovenismul. În actualul context internațional, caracterizat de o nouă distribuție a puterii și de o cu totul altă dinamică a intereselor, Rusia nu mai are nevoie de teoria moldovenistă pentru a-și justifica agenda geopolitică. Lepădarea de aceasta ar putea să afecteze puțin orgoliul veteranilor imperialismului sovietic, dar ar avea avantajul de a câștiga sufletele românilor. Și simpatia României ar valora mult mai mult pentru Rusia decât satisfacerea orgoliului unor strategi senili și al unor academicieni năuci.

Citiți continuarea articolului

Autor: Adrian Severin

Citiți și:
Înființarea și extinderea NATO (XIV). Rusificare. Sovietizare. Ucrainizare
Basarabia și factorul ucrainean. Simpozionul „Basarabia, încotro?”

yogaesoteric
3 martie 2025