Adrian Severin, un interviu adresat prioritar comunității române din Ucraina (V)

În 2023, am acordat un interviu revistei Mesager bucovinean care apare la Cernăuți și are ca public țintă comunitatea română din Ucraina. Nu am refuzat nicio întrebare și nu am solicitat să mi se pună vreo întrebare anume. Sper ca el să lămurească mai multe aspecte și să corecteze mai multe prejudecăți, oferind totodată idei care să inspire pașii de făcut în viitor.

Citiți partea precedentă a articolului

Reporter: Ce părere aveți despre „limba moldovenească”?

Adrian Severin: Cineva spunea că va crede în existența unei limbi moldovenești atunci când i se va arăta un dicționar moldavo-român. Era ceva de neconceput. Cu toate acestea, s-a găsit un pseudo-lingvist nebun care a conceput un asemenea dicționar. L-am citit cu atenție și m-am convins: nu există o limbă moldovenească distinctă de cea română; nici măcar un dialect moldovenesc nu există. Între limba vorbită la București și cea vorbită la Chișinău, între cea vorbită în dreapta Prutului și cea vorbită în stânga Prutului, între cea vorbită la Timișoara și cea vorbită la Cernăuți, între cea de la Lipova și cea de la Tărăsăuți nu există nici măcar diferențele dintre italiana lombardă și cea napoletană. Desigur, diversele ocupații străine au putut aduce în vocabularul românesc din Basarabia și Bucovina de nord multe barbarisme.

Bogdan Petriceicu Hașdeu, în studiul său magnific intitulat Limba în circulațiunea cuvintelor, scris ca răspuns critic la dicționarul dlui Cihac, prin care acesta voia să demonstreze că româna ar fi, de fapt, o limbă slavă, a arătat că, din diferite nevoi, cuvintele românești au admis sinonime provenind din limba altor popoare cu care românii au intrat în contacte mai mult sau mai puțin prietenești (cum ar fi, de pildă, „speranță” și „nădejde”), dar, indiferent de raportul numeric dintre acestea, în vorbirea curentă cele care domină sunt cuvintele de origine latină. Că, în ciuda coerenței de ansamblu a teritoriului național românesc, fragmentarea geografică și variabilele istorice au făcut să apară graiuri locale, este și admis și firesc și întâlnit în cazul multor altor popoare. Asta nu afectează identitatea lingvistică a națiunii române, identitate care include și graiul moldovenesc, ca formă locală, cu relativ puține particularități, a limbii române. Nu sunt lingvist și nu știu dacă am exprimat corect din punct de vedere științific ceea ce am vrut să spun, dar sunt convins că sensul mesajului meu este clar. Îl repet în cea mai sintetică expresie: limba moldovenească nu există. Punct!

Rep.: De ce credeți că Kievul se împotrivește cu atâta îndârjire recunoașterii faptului că limba moldovenească există doar ca grai – ca unul din graiurile limbii române? O fi și aici un interes la mijloc. Care o fi el?

A.S.: Evident, dar cred că am răspuns deja acestei întrebări. Rațiunile sunt politice și geopolitice. Dacă ar exista o limbă moldovenească distinctă de cea română, ar fi necesar să existe și un popor moldovean distinct de cel român. Acest „popor” ar avea și el un drept de autodeterminare distinct de dreptul poporului român. Prin urmare, tot ceea ce ar ține de acest „alt popor” nu are de ce să fie discutat cu România și nu are cum să fie revendicat de România. Or, chiar dacă astăzi România este, din punct de vedere subiectiv, un stat supus Occidentului colectiv, din punct de vedere obiectiv este un stat mare, bogat și puternic, care oricând se poate ridica iarăși în picioare și revendica drepturile sale. Și chiar dacă nu se ridică, nu se știe dacă nu cumva, cândva, actualii săi stăpâni occidentali vor avea interesul reconstituirii României Mari în spațiul cuprins între frontierele fostului Imperiu țarist și cele ale fostului Imperiu austro-ungar.

Menținerea ideii existenței unui popor moldav cu limba sa poate fi, deci, utilă celor care o perpetuează, cel puțin pentru a consolida o linie de demarcație între spațiul euro-asiatic și cel euro-atlantic care să treacă pe Prut, dacă nu chiar pe Carpații Orientali. La aceasta aș mai adăuga un aspect psiho-politic referitor la elitele politice ucrainene. În ciuda declarațiilor lor de dragoste față de Occidentul euro-atlantic, acestea păstrează modul de a gândi imperial sovietic. De aceea, în plan psihologic, le este greu să se desprindă de teoria sovietică a moldovenismului. Când dau mâna cu Biden, liderii ucraineni se gândesc tot la Stalin, și când dau mâna cu Ursula von der Leyen, se gândesc la Hrușciov. Ce a fost bun pentru sovietici în construirea imperiului lor e bun și pentru ucrainenii de azi în păstrarea teritoriilor lor obținute de la URSS și cu care au plecat din URSS, ca o bucată de imperiu.

Rep.: Cum apreciați faptul că legi discriminatorii adoptate de Ucraina față de minorități, la care s-au referit Comisia de la Veneția, guvernele de la Budapesta și București, dar și comunitățile naționale din Ucraina, pot să fie adoptate inclusiv în timpul războiului cu Rusia, iar remedierea acestora Ucraina propune să se facă după război. Cam așa rezultă din discursul președintelui Zelenski din 4 aprilie 2022 în fața Parlamentului României: „de îndată ce situația va permite, vreau să lansez un dialog cu dumneavoastră asupra unui acord atotcuprinzător, care să genereze protecția deplină și dezvoltarea atotcuprinzătoare a minorităților noastre naționale – a comunității ucrainene din România și a comunității române din Ucraina”. În eventualitatea unui război înghețat de durată, nu va fi prea târziu de avut un asemenea dialog?

A.S.: Am spus-o în repetate rânduri: războiul nu este o scuză pentru limitarea sau chiar desființarea drepturilor minorităților naționale; eliminarea discriminărilor pe criteriul etnic și restabilirea plenitudinii drepturilor minorităților naționale nu are de ce și nu poate fi amânată pentru o dată ulterioară terminării războiului. Dacă Ucraina va pierde războiul, nu de la guvernul ucrainean vor mai aștepta minoritățile naționale din Ucraina protecție. Dacă Ucraina va câștiga războiul, toate promisiunile făcute în timpul războiului pentru a stimula ajutorul extern vor fi cel mai probabil uitate, potrivit cu tradițiile naționalismului ucrainean. Prin urmare, comunitatea internațională este necesar să insiste pentru rezolvări imediate și să facă din ele condiția continuării sprijinului său. Când s-a procedat cu fermitate astfel, s-au obținut rezultate. Sub lucrarea acestei fermități, Parlamentul ucrainean a adoptat deja sau este pe cale să adopte o lege pe care guvernul de la Kiev o va prezenta lumii, fără îndoială, ca pe o „aliniere ireproșabilă” la standardele europene privind dreptul minorităților. Puterile occidentale, gata să își relativizeze valorile de dragul succesului geopolitic și preocupate mai mult de tranșarea rivalității strategice cu Rusia decât de soarta cetățenilor ucraineni, fie ei ai majorității sau ai minorităților, s-ar putea să se mulțumească cu orice cosmetizare care să le ofere un alibi în fața propriei opinii publice. Pentru noi, cei din regiune, direct interesați, și mai ales pentru comunitățile etno-culturale minoritare din Ucraina, mă tem să nu fie, însă, prea puțin și prea târziu.

Rep.: Pe parcursul acestui dialog ați făcut referire la rădăcinile dumneavoastră bucovinene și basarabene. Cititorul nostru nu vă cunoaște suficient biografia. Vă rugăm să ne spuneți mai amănunțit despre dumneavoastră și ascendenții dumneavoastră din Bucovina și Basarabia.

A.S.: Eu m-am născut la București din întâlnirea a două familii de refugiați și respectiv strămutați în urma spargerii frontului pe aliniamentul Iași-Chișinău, în cel de al Doilea Război Mondial, în vara anului 1944. Primele amintiri din copilărie sunt ale unor numeroase întâlniri ale unor persoane de toate neamurile, toate vârstele și toate sexele care, refugiați cu rădăcinile rupte și agoniseala vieții pierdută, se întâlneau la noi acasă, în blocul Wilson de pe Bulevardul Nicolae Bălcescu, pentru ca petrecând, cântând și dansând vechile lor cântece și dansuri să uite de necaz. De aceea mie îmi sunt străine toate discriminările în funcție de limbă, etnie, vârstă sau gen. Doi dintre vecinii noștri exasperați de aceste dese și probabil cam zgomotoase petreceri erau marele grafician armean Cik (Hacik) Damadian și marele actor evreu Jules Cazaban. La acele petreceri atmosfera era întreținută de verva, glumele și poveștile celei mai în vârstă participante, străbunica mea pe linie maternă, născută, după cum spunea, în chiar Palatul Metropolitan din Cernăuți ca fiică a unui consul onorific al Austriei în România Mare. Pe mine mă impresiona enorm faptul că scria cu caractere gotice. Bunica maternă, fiica ei, mi-a povestit că pierduse un fiu, tânăr ofițer al armatei române, în bătălia de la Cotul Donului.

Despre ascendența mea bucovineană știu nu foarte multe detalii pe care le-am găsit în niște note memorialistice lăsate de tatăl meu. Potrivit acestor note, cu mulți ani în urmă, pe vremea Imperiului austro-ungar, o familie de români din Cernăuți a găsit în seara Sfântului Timotei, în pragul ușii, o cofă cu un copil abandonat. L-au luat și l-au crescut, punându-i prenumele de Timotei, după cel al sfântului de ziua căruia a apărut în viața lor, iar numele, reflectând felul în care a ajuns în familia lor, Scosdincofă. Acest Timotei, botezat în credința creștin-ortodoxă, a avut un fiu, pe nume Alexandru, care din dorința de a răspândi învățătura creștină, dar și refuzând să fie recrutat pentru a lupta în armata austriacă împotriva poporului său, a plecat în Caucaz unde a încercat să îi creștineze pe inguși și ceceni. Știm azi că nu a prea avut succes. Acolo a locuit într-un sat de lângă Vladikavkaz, pe malul râului Terek. În timpul misiunilor mele din Cecenia am avut ocazia să văd locul, situat în Ingușetia. Cu prilejul șederii sale în Ingușetia, a întâlnit o familie de revoluționari polonezi, deportați de regimul țarist, și s-a căsătorit cu fiica acestora. Fiul rezultat din această căsătorie, tot Alexandru, a fost bunicul meu.

El și-a iubit enorm mama care a murit de tânără, se pare de inimă. Mai târziu, în amintirea ei, după întoarcerea în Bucovina, deja parte sau pe punctul de a deveni parte a României Mari, dar și pentru că găsea că este mai frumos, și-a luat numele de domnișoară al mamei, adică numele Severin. După întoarcerea în țara de baștină, străbunicul s-a apucat de apicultură, iar bunicul, deși erau cam săraci, de studii teologice la celebra facultate de teologie din Cernăuți. Mi se pare că ulterior, tot acolo și-a dat și doctoratul în teologie. În paralel cu teologia, a mai studiat la nivel universitar literele, istoria și filosofia, iar mult mai târziu, la București, limbile slave. Avea o imensă înclinație pentru studii.

Ca teolog a fost discipol al preotului și scriitorului Gala Galaction, care l-a trimis și cu o bursă de studii doctorale la Vatican, iar ca istoric a ajuns a fi foarte apropiat de uriașul Nicolae Iorga, care l-a și adăpostit, împreună cu familia, într-o casă a sa de la Vălenii de Munte, după cedarea Basarabiei și Bucovinei de Nord în 1940. Era cu puțin înainte ca Iorga să fie asasinat și bunica își amintea cum cei doi se întâlneau aproape zilnic după micul dejun, pentru a deplânge soarta României ciopârțite și a croi planuri „din cuțite și pahară” pentru viitorul țării.

Când a început războiul pentru recuperarea teritoriilor pierdute, în 1941, bunicul meu patern a fost trimis la Chișinău în calitate de consilier cultural al Mitropolitului Basarabiei. A fost primul preot venit de la București care a intrat în catedrala metropolitană cuprinsă de flăcări. Acolo, a lovit cu piciorul din greșeală o bucată de lemn carbonizată. Presupunând că aceea a fost o icoană, a luat-o acasă și i-a dat-o bunicii să o pună pe foc pentru a nu rămâne într-o ruină unde oamenii și animalele ar fi întinat-o și mai tare. În loc să facă aceasta, bunica a răzuit-o cu un cuțit pentru a descoperi că sub stratul ars era o pictură foarte veche care se conservase perfect. Păstrez și azi această icoană.

Pentru că am ajuns la bunica maternă, ea se născuse la Lipnic, în Basarabia, locul unei importante victorii a lui Ștefan cel Mare împotriva tătarilor, într-o veche familie de preoți ortodocși, originară, însă, din Hotin. Tatăl ei, străbunicul meu, era protopop, fusese pentru o vreme consilier financiar al Mitropoliei Basarabiei și se muta cu familia dintr-o parohie în alta, acolo unde îl trimitea mitropolitul. Astfel a ajuns, în timpul Primului Război Mondial, undeva la granița dintre Basarabia și Bucovina, cu domiciliul într-un sat care era ocupat când de armata austriacă, când de armata rusă. Bunica, mic copil fiind, îl însoțea adesea pe câmpul de luptă, unde el se deplasa pentru a da asistență religioasă răniților și muribunzilor. În cel de al Doilea Război Mondial, ea avea să se ofere voluntar ca soră de caritate.

Revenind, însă, la Primul Război, acolo, pe acea linie a frontului, străbunicul și ai lui au salutat venirea armatei române și reunificarea Basarabiei și Bucovinei cu țara mamă. Mai mult ca sigur că era în legătură și cu cei din Sfatul Țării. Un pic mai târziu, după această fericită unire, a izbucnit răscoala de la Tatar Bunar, de inspirație bolșevică. Aceasta era o încercare sovietică de dezmembrare a României Mari, care a pavat drum și teoriei moldoveniste. Atunci, străbunicul meu, protopopul Ioan, transferat între timp într-un protopopiat mai sudic, a reușit să îi convingă pe toți credincioșii aflați în păstorirea lui să refuze instigările la răscoală și să susțină integritatea statului român. Toate satele din protopopiatul lui i-au urmat îndemnul și au refuzat capcana bolșevică. Pentru aceasta a fost decorat de Regele Ferdinand. Tatăl meu mai păstra această decorație, pe care cred că o mai am și eu pe undeva.

Pe majoritatea celor despre care v-am vorbit aici nu i-am cunoscut personal sau i-am cunoscut puțin. Ce știu este din ceea ce mi-au povestit părinții și bunicile. Bunicul meu, care m-a iubit enorm, a murit pe când eu aveam numai șapte ani. În acel moment era conferențiar la Institutul Teologic din București. Slujba de înmormântare l-a impresionat enorm pe copilul care eram. A fost oficiată de un imens sobor de preoți, mulți basarabeni și bucovineni, condus de arhiepiscopul, tot basarabean, Antim Nica, pe atunci vicar patriarhal, prieten de familie. În arhiva mea am găsit recent un număr din anul 1962 al Revistei Patriarhiei Române, în care se aducea un frumos omagiu bunicului meu și era făcută o amplă descriere a ceremoniei funebre.

Fiecare om vrea să știe de unde este. Pentru mine cel mai ușor este să spun că sunt bucureștean, dar asta nu îmi place prea mult. Ca orice capitală, Bucureștiul este un oraș pestriț, cu o identitate incertă, în care se petrec și multe fapte rele. De aceea, l-am întrebat pe tatăl meu să îmi dea o indicație. El mi-a spus, cu precizarea că în orice caz asta înseamnă tot român, că după mamă sunt moldovean, mama născându-se la Ștefănești pe Prut, satul lui Luchian, în județul Botoșani, după bunica paternă sunt basarabean iar după bunicul patern sunt bucovinean, dar cel mai frumos dintre toate este să fii bucovinean, căci Bucovina este cea mai frumoasă. De aceea, când am ocazia, asta spun. Nu vorbesc, însă, neîntrebat. Dvs. m-ați întrebat și v-am spus.

Rep.: Excelență, vă mulțumesc pentru amabilitatea cu care ați răspuns invitației noastre de a discuta pe marginea unor teme de mare actualitate, pentru profunzimea și subtilitatea răspunsurilor, ca și pentru eleganța și sobrietatea discursului.

Autor: Adrian Severin

Citiți și:
Divide et impera: până când? ‒ „Limba moldovenească” pe traseul politic Moscova ‒ Kiev ‒ Tiraspol ‒ Odesa (I)
Zelenski ne țepuiește cu „limba moldovenească”

 

yogaesoteric
8 martie 2025