Analiza profesorului Dragoș Paul Aligică despre audierea lui Fauci și convergența dintre Statul Paralel român și Centrala de Propagandă: așa am ajuns, pas cu pas, la actuala criză totală a sistemului

Profesorul Dragoș-Paul Aligică, membru corespondent al Academiei Române, analizează operațiunea dâmbovițeană „nimic nu s-a petrecut” după ce, la Washington, senatorul republican dr. Rand Paul a publicat cu sprijinul ministrului Sănătății SUA Robert F. Kennedy Jr. jurnalul artizanului crizei covid, dr. Antonhy Fauci, obligându-l să compară în fața unei Comisii speciale de anchetă a Senatului SUA care a transmis audierea sa în direct.

Profesorul Dragoș-Paul Aligică tratează în analiza sa de excepție, pe care o preluăm integral mai jos de pe contul său personal de Facebook, și un aspect foarte important al structurilor active subterane care calchiază, atunci când nu chiar întrepătrund, serviciile de informații, și anume convergența dintre Statul Paralel român și Centrala de Propagandă. Vă invităm să citiți în continuare analiza sa:

Audierile din Congresul american, concentrate pe stabilirea adevărului cu privire la originea, natura și gestionarea pandemiei, nu au început astăzi. Asta o știu cei care sunt racordați la fluxurile informaționale care nu încearcă să țină sub capac aceste evoluții, așa cum face majoritatea „sistemului mass media” din România.

Dar, când doctorul Fauci este interpelat în fața Congresului, a națiunii americane și a întregii lumi, nici chiar liota de propagandiști, oengiști, politologi și agenți ai măsurilor active, care s-a substituit jurnalismului în România și domină astăzi o bună parte din mass-media românească, nu poate ascunde cu totul șocul produs de aceste audieri la nivel mondial.

Este, așadar, foarte interesant și curios în acest context fenomenul tăcerii, al pretenției că „nu este nimic important de urmărit”, manifestat exact în cele mai vocale, virulente și agresive redacții, ONG-uri, grupări și rețele mediatice, intelectuale și ale statului paralel român care s-au manifestat in pandemie.

Adepții declarați ai „științei”

Să luăm, de pildă, doar pe adepții declarați ai „Științei” din acea perioadă. Nu mai par acum deloc interesați de logica și evidența științifică.

Să ne amintim că însuși conceptul de „știință” a fost atunci arondat de Statul Paralel român unei întregi cohorte de jurnaliști, antreprenori de platforme media, creatori de conținut și grupări media, oengiști, faunei de studiouri, influenceri și altor personaje filtrate și selectate exact pentru conformismul lor în mediocritate și faptul că erau aflate la limita analfabetismului funcțional sau chiar a analfabetismului pur și simplu.

Să nu uităm acest episod, pentru că a fost poate cel mai rușinos moment din istoria recentă a științei românești.

Momentul în care influenceri și jurnaliști incapabili să citească un tabel statistic, antreprenori ai măsurilor active și ai propagandei pe diferite platforme și grupări media, precum și agenți mai mult sau mai puțin sub acoperire ai statului paralel român, selectați nu tocmai pentru IQ și bibliografie, decideau ce este și ce nu este științific, cine poate vorbi și despre ce poate vorbi și puneau etichete în stânga și în dreapta cu o impunitate totală.

Să ne amintim că toată această chestiune nu a fost o simplă problemă academică de epistemologie sau de metodologia cercetării științifice, ci că, din cauza acestui abuz asupra însăși ideii de știință, au avut loc încălcări masive ale Constituției României, ale libertății de exprimare, ale libertății de mișcare și ale libertății de asociere.

Dar, cel mai important, să ne amintim că acesta a fost momentul în care a avut loc, practic, conjuncția dintre Statul Paralel român și Centrala de Propagandă. Și tot atunci ambele părți au realizat beneficiile extraordinare care decurg din colaborarea dintre ele.

Convergența dintre Statul Paralel român și Centrala de Propagandă

Statul Paralel român stabilise deja, la vremea aceea, foarte multe puncte de colaborare și de operare cu Centrala de Propagandă, beneficiile reciproce economice și de legitimitate între cele două forme de fraudă pe care le reprezintă erau prea evidente. Dar pandemia a fost, și în România, ca la nivel universal, momentul în care au fost realizate pe deplin și total beneficiile reciproce ale guvernării prin stare de excepție.

Practic, în România asta a însemnat libertatea de a acționa dincolo de Constituție și dincolo de lege și, mai ales, a însemnat organizarea rapidă, la nivel național, a unui sistem de spoliere moralist justificat – spoliere, abuz economic și corupție instituționalizate și justificate în mod public printr-un aparat de propagandă și măsuri active, puternic finanțate din profiturile realizate prin spolierea respectivă.

Practic, atunci a fost momentul în care actualul sistem – care a distrus echilibrele macroeconomice ale României, a bulversat bugetul, a generat spirala inflaționistă, a călcat în picioare Constituția și a distrus democrația liberală în România, preschimbând-o într-un regim hibrid – și-a realizat potențialul și s-a consolidat în această țară.

Acela a fost, de asemenea, momentul în care a devenit vizibil ceea ce era implicit până atunci – și anume faptul că, pe de o parte, „băieții buni”, „lumea bună”, „oamenii frumoși”, rezistenții și progresiștii și, pe de altă parte, agenții sub acoperire sau pe față ai statului paralel român, sunt două fețe ale aceleiași monede.

Sunt două dimensiuni care se susțin reciproc într-o pseudo-adversitate în care unii îi servesc pe ceilalți. A fost momentul în care beneficiile reciproce ale acestei dialectici post-comuniste românești s-au văzut pe față.

De pildă, s-a văzut foarte clar că ceea ce se numea, în interiorul „lumii bune”, „intelectualii de dreapta conservatori” sau „de centru-dreapta liberali” nu se deosebesc absolut deloc, atunci când Centrala o cere, din punctul de vedere al conduitei, al standardelor, al orientării și chiar al limbajului, de cei mai declasați agenți ai rețelelor și entităților sub acoperire care operează la interfața dintre SRI, partidele politice, lumea de afaceri și lumea mediatică.

Așadar, prin urmare, între altele, a avut loc un colaps nu doar al încrederii în instituțiile publice românești, dar și al credibilității centru-dreptei sau al dreptei românești intelectuale și conservatoare. De libertarieni nu mai vorbim. Acolo a fost în general un vodevil pe față.

Ceea ce a urmat în toți acești ani de atunci a fost un corolar, o desfășurare logică și firească a ceea ce a fost punctat și stabilit în primele luni ale crizei.

Conflictul din Ucraina, de pildă, a reprezentat imediat o gură de oxigen atât pentru

(a) rețelele de parazitare a statului și de corupție care au profitat de criza covid pentru a da binecunoscutele „tunuri” majore asupra bugetului național și a sistemului românesc de sănătate, cât și pentru
(b) intelectualitatea așa-numită de dreapta, „conservator-liberală” – ca să nu mai vorbim despre imensa majoritate a jurnaliștilor și influencerilor, care, la rândul lor, au fost printre beneficiarii direcți – pe state de plata publice, 40 de milioane euro la vedere si la prima strigare – ai măsurilor din pandemie. (Apropos: de la ei așteptam noi „investigații jurnalistice”?!!!)

De ce? Conflictul din Ucraina a reprezentat o modalitate diversionistă de acoperire, de a deruta atenția publică care, la vremea respectivă, începuse să se trezească și să se concentreze asupra imenselor fraude științifice, intelectuale, medicale, instituționale și politice care bulversaseră România în pandemie.

De aici, o febrilitate extraordinară din partea exact acelorași rețele care călcaseră în picioare orice noțiune științifică, constituțională, legislativă sau de bun-simț în perioada pandemiei.

Exact aceleași grupări media, platforme, studiouri, oengiști, intelectuali publici, rețele de influență sub acoperire sau la vedere au îmbrățișat cu entuziasm cea mai dezaxată formă de propagandă legată de război, gesticulație și agitație menite să îi reașeze în prim-plan și să șteargă amintirea la întregul lanț de abuzuri și fraude la care fuseseră părtași sau pe care le validaseră, le legitimaseră și le justificaseră.

Au mers atât de departe încât au depășit sfera propagandei și a ideologiei și s-au angajat în adevărate măsuri active: delațiune publică, stigmatizare, hărțuire și activism organizat care au depășit orice limită, nu doar de bun-simț, ci chiar și limitele legii. Există deja condamnări penale la adresa unor astfel de persoane și altele vor urma.

Ca paranteză, să notez că aveam, practic, o regulă foarte clară pe care o vedeam la vremea aceea peste tot: cu cât un intelectual public sau un influencer se compromisese mai grav în perioada pandemiei prin abandonarea celor mai elementare principii ale liberalismului, democrației constituționale, statului de drept și chiar ale empatiei umane, cu atât mai agitat, mai virulent și mai militant s-a manifestat ulterior în contextual războiului și al „interferenței”, în încercarea de a-și acoperi trecutul și de a se repoziționa în ochii propriului public.

Povestea decurge mai departe logic, simplu, evident, așa cum o cunoaștem și nu mai e nevoie să fie repovestită în amănunt.

Așa am ajuns, pas cu pas, la actuala criză totală a sistemului.

Criza și războiul din Ucraina au reprezentat o excelentă justificare a continuării guvernării prin alarmism și invocarea stării de excepție – a guvernării decizioniste, dincolo de Constituție, dincolo de legislație, dincolo de știință, dincolo de informarea elementară, dincolo de dezbaterea publică și dincolo de bunul-simț.

„Lumea bună”, lumea intelectualilor publici, lumea statului paralel, a agenților sub acoperire din mass-media și a formatorilor de opinie, sistemele complicate de cenzură și manipulare alcătuite din ONG-iști și reprezentanți ai Big Tech și-au consolidat astfel colaborarea și complicitatea, care aveau și au în continuare două obiective:

1. Primul obiectiv este să acopere, să deturneze atenția de la evidenta fraudă națională instituționalizată pe care au săvârșit-o în România sub pretextul sau acoperirea pandemiei și războiului, până în punctul în care au adus țara în pragul falimentului și în cea mai profundă criză structurală de după comunism.

2. Al doilea obiectiv este să se mențină în continuare la butoanele care dictează dezbaterea publică, fluxul de informații, ordinea deciziilor publice, accesul la resurse și la statutul social care le permite să supraviețuiască, în ciuda faptului că, din punct de vedere democratic, liberal și constituțional, se află de mult în contrapoziție cu interesul național, cu interesul democrației românești și cu o imensă majoritate a publicului care, în ciuda perdelei de fum și de manipulare, ajunge acum să înțeleagă magnitudinea malpraxisului cu care se confruntă.

În concluzie

Aici ne aflăm, așadar. În mod normal, ar fi necesar măcar să se aibă în vedere o ipoteză de lucru de investigat public privind relația dintre, pe de o parte,

(a) un mod de guvernare în care, invocând starea excepțională, s-au luat decizii în numele ideii că scopul scuză mijloacele, iar o pătură de executanți zeloși a pus în aplicare o serie de măsuri lipsite de transparență și de legitimitate democratică, în vreme ce alții delapidau și spoliau la greu, toate acestea fiind acoperite și legitimate de un sistem de propagandă și de măsuri active care a redus la tăcere, a intimidat sau a delegitimat orice voce ori mișcare care urmărea să ridice întrebări sau să protesteze,

și, pe de altă parte,

(b) starea profundă de criză în care se află România astăzi – economică, politică, instituțională și intelectuală.

Cel puțin ca ipoteză de lucru, această legătură ar fi necesar să fie analizată cu maximă seriozitate.

Poate că există posibilitatea ca actuala criză să fie, cel puțin în parte, nu un fenomen abstract datorat „climei”, „ghinionului” sau „vremurilor”, ci consecința faptului că, în perioada respectivă, s-a spoliat masiv, au fost distorsionate instituții și mecanisme economice, sociale și politice, în timp ce mass-media, formatorii de opinie și o bună parte a intelectualității publice făceau zid în jurul Sistemului, legitimând sau minimizând, sub pretextul stării de excepție (pandemie, război, interferență), aproape orice măsură și orice abuz pe care acesta îl prezenta drept necesar.

Poate că această ipoteză are o probabilitate redusă. Dar nu este oare tocmai acesta rolul unei societăți democratice și al unor instituții serioase: să investigheze riguros ipotezele plauzibile, înainte de a le respinge? Refuzul de a cerceta o asemenea posibilitate este, în sine, un motiv de îngrijorare dar si un indiciu…….

Ideea că putem ieși din criza actuală fără să identificăm onest cauzele care ne-au adus aici și care au făcut posibilă această situație reprezintă, în acest moment, speranța aproape unică, obsesivă și chiar maniacală în jurul căreia gravitează întregul sistem și toate rețelele și grupările care au contribuit la aducerea României în punctul în care se află astăzi.

Dacă vrem să înțelegem ce se petrece în România astăzi, aceasta este cheia. Măcar să înțelegem. Atât.

Și a urmări dezbaterile din Statele Unite în jurul modului în care a fost gestionată criza covid reprezintă din acest punct de vedere un mare pericol pentru că, nu-i așa, văd românii ce se discută în congresul american și ajung să aibă și ei idei despre modul în care ar putea să se investigheze ce s-a petrecut în ultimii 6 ani de zile în România.

Citiți și:
Paul Dragoș Aligică despre confuzia deliberată dintre societatea civilă și mișcările sociale: Aici apare adevărata miză a dezbaterii actuale despre transparență
Paul Dragoș Aligică: Anatomia isteriei programate. Cine alimentează „centrala” de propagandă și ură? Cazurile SUA și România
Profesorul Paul Dragoș Aligică: De la SPLC la KGB și înapoi (via România): Modelul clasic al operațiunilor „Pericolul extremist!”

 

yogaesoteric
9 septembrie 2026