Așa se termină globalizarea?
Economia noastră interconectată și hiperglobalizată a supraviețuit crizei financiare, Brexit-ului, lui Donald Trump și pandemiei. Acum se confruntă cu un nou tip de amenințare ‒ și de data aceasta ar putea fi cu adevărat fatală.
Moartea globalizării a fost declarată de mai multe ori decât poți număra. Cu toate acestea, în ciuda nenumăratelor tensiuni și provocări, sistemul global de producție, comerț și finanțe rezistă. Globalizarea a supraviețuit crizei financiare globale. A supraviețuit Brexit-ului și celor patru ani de președinție a lui Donald Trump. Și a supraviețuit lui covid-19, încurcând previziunile conform cărora virusul ar însemna sfârșitul lanțurilor de aprovizionare globale.
Este tentant să se concluzioneze că globalizarea este pur și simplu prea adânc înrădăcinată în societatea modernă pentru a putea fi inversată. Corporații precum Apple, care își proiectează produsele în California, dar le fabrică în Asia, obțin beneficii enorme de pe urma capacității de a angaja talente, de a se aproviziona cu inputuri și de a desfășura operațiuni de asamblare în mai multe țări din întreaga lume. Ceea ce este valabil pentru marile corporații și producători este din ce în ce mai valabil și pentru companiile mici și pentru servicii. Wall Street Journal a scris recent despre Scottevest, o firmă de confecții care a avut cândva 20 de angajați la sediul central din Ketchum, Idaho, dar acum folosește în schimb graficieni din Ucraina, agenți de servicii pentru clienți din Albania și un procesator de comenzi din India, toate acestea fiind posibile datorită accesului global al internetului.
Poate că Brexitul îi va împiedica pe fermierii britanici să angajeze forță de muncă din Europa de Est, dar dacă vor să aibă culegători de fructe de încredere, vor avea în continuare nevoie de lucrători străini, unii dintre ei fiind acum importați din țări atât de îndepărtate precum Africa de Sud și Indonezia. S-ar putea ca lipsa containerelor de transport maritim și închiderea porturilor legate de covid să fi întrerupt aprovizionarea cu bunuri străine, dar acest fapt nu a făcut decât să confirme cât de mult depind consumatorii de mărfurile importate în cursul vieții de zi cu zi. Marile corporații, companiile mici, producătorii de fructe și consumatorii înțeleg că globalizarea este un aspect indispensabil al lumii noastre din secolul XXI. Este de așteptat ca aceștia să protesteze energic ‒ și eficient ‒ împotriva încercărilor de a da timpul înapoi.
Cel puțin, aceasta este teoria. În realitate, această narațiune panglossiană este prea simplă. Pentru că amenințările actuale la adresa globalizării sunt mai serioase decât predecesoarele lor. Ele sunt de un tip diferit față de amenințările din trecut respinse cu succes.
Putem observa că apogeul globalizării de la sfârșitul secolului XX și începutul secolului XXI a fost perioada de două decenii care s-a încheiat cu declanșarea crizei financiare mondiale din 2008. Pe parcursul acelor 20 și ceva de ani, exporturile și importurile globale au crescut chiar mai rapid decât PIB-ul global, datorită creșterii rapide a Chinei și integrării acesteia ‒ împreună cu alte piețe emergente ‒ în sistemul comercial și financiar global. O parte din ce în ce mai mare din acest comerț a fost reprezentată de piese și componente, pe măsură ce procesele de producție au fost dezagregate și distribuite la nivel internațional, cu ajutorul progreselor în domeniul transportului global (cum ar fi containerizarea) și al comunicațiilor (din nou, internetul). De asemenea, fluxurile financiare transfrontaliere au crescut mai rapid decât PIB-ul global în deceniul care a precedat criza, pe măsură ce băncile globale și firmele financiare nebancare și-au extins aria de acoperire internațională.
În schimb, în ultimii 15 ani, comerțul mondial și fluxurile de capital nu au crescut mai repede decât PIB-ul mondial. Exporturile mondiale plus importurile sunt echivalente cu aproximativ 50% din PIB-ul mondial ‒ aproximativ unde se aflau înainte de criza financiară mondială. Activele financiare transfrontaliere ca pondere în PIB-ul mondial sunt, de asemenea, la fel de ridicate astăzi ca în ajunul crizei. Este posibil ca globalizarea să nu se fi încheiat, dar epoca „hiperglobalizării” ‒ când tranzacțiile internaționale au crescut chiar mai repede decât economia mondială ‒ este evident încheiată.
Așadar, ce a fost diferit în ultimii 15 ani? Și unde se îndreaptă economia mondială?
Așa cum se petrece adesea, nu a fost vorba doar de un singur factor. Creșterea economică de două cifre a Chinei a încetinit în această perioadă, împreună cu contribuția sa la creșterea comerțului și a investițiilor străine. Ca răspuns la criza financiară globală, băncile „s-au deleveraged” (și-au redus nivelul de îndatorare), în timp ce reglementările bancare s-au înăsprit, încetinind ritmul de expansiune vertiginoasă a împrumuturilor interbancare transfrontaliere.
Dar dacă ar fi să rezumăm în două cuvinte obstacolele cu care s-a confruntat globalizarea în această perioadă, acestea ar fi: reacție populistă. Crizele succesive și gestionarea lor de către factorii de decizie politică au creat o nemulțumire populară tot mai mare față de funcționarea sistemului economic global. În timpul crizei financiare globale, Wall Street a fost salvat, dar nu și Main Street. După cum Daron Acemoglu și Simon Johnson relatează în cartea lor recentă, Power and Progress (Putere și Progres), asigurătorul american AIG a primit un ajutor de 182 de miliarde de dolari din partea guvernului federal în toamna anului 2008 pentru a evita falimentul, dar, cu toate acestea, i s-a permis să plătească bonusuri de jumătate de miliard de dolari, inclusiv unora dintre persoanele responsabile de problemele firmei. Nouă firme financiare care s-au numărat printre cei mai mari beneficiari ai banilor de salvare au fost autorizate să plătească, în total, 5.000 de bonusuri de peste 1 milion de dolari pentru angajați.
Angajații care și-au pierdut locurile de muncă în timpul recesiunii nu au primit un sprijin la fel de generos. O reacție de respingere era previzibilă. La stânga, aceasta s-a coagulat în 2011 sub forma campaniei Occupy Wall Street, iar apoi sub forma mișcării globale Occupy, condusă de tineri care au denunțat inegalitatea, finanțele globalizate și influența politică a procentului de 1%.
A fost o mișcare politică importantă, deși oarecum incipientă. Dar nu a răsturnat globalizarea, financiară sau de altă natură. Personalități politice, deseori de stânga și care nu erau lipsite de simpatie față de mesajul de bază al Occupy, luau deja măsuri pentru a aborda excesele globalizării financiare. În Statele Unite, personalități precum Barney Frank și Elizabeth Warren au promovat o legislație care să protejeze consumatorii, să consolideze supravegherea financiară și să limiteze necesitatea unor viitoare planuri de salvare a băncilor. Regatul Unit a adoptat în 2012 Legea privind serviciile financiare, înlocuind Autoritatea pentru servicii financiare cu un cadru diferit ‒ construit în jurul noii Autorități de conduită financiară și al Autorității de reglementare prudențială, împreună cu puteri de reglementare consolidate pentru Banca Angliei ‒ cu scopul de a spori supravegherea reglementară, de a monitoriza instituțiile financiare de importanță sistemică și de a asigura o soluționare ordonată ca alternativă la măsurile de salvare. Banca Centrală Europeană, în rolul său de supraveghetor al băncilor de importanță sistemică din zona euro, a luat măsuri drastice împotriva fluxurilor transfrontaliere. Experții de la Basel, care fac parte din Comitetul de supraveghere bancară, au promulgat noi cerințe privind nivelul de capital pe care este necesar să-l dețină băncile. Putem pune la îndoială dacă aceste reforme au mers suficient de departe, dar au oferit unele dovezi de reacție la plângerile populare.
Brexitul, precum și alegerea lui Trump în 2016, au fost momente populiste prin excelență. Trump a capitalizat pe sentimentul anti-elită și anti-imigranți, clasa politică și financiară, pe de o parte, și străinii, pe de altă parte, fiind ținte clasice ale furiei populiste. El a susținut că globalizarea, împreună cu „statul profund”, reprezintă miezul problemelor Americii. Sistemul comercial global era incorect față de afacerile americane. Organizația Mondială a Comerțului (OMC) tratează țara „foarte prost”. Imigrația amenința prosperitatea și modul de viață al Americii. Răspunsul lui Trump a fost să aplice tarife vamale la importurile din China ‒ dar și din Europa și Canada. A amenințat că se va retrage din OMC și a blocat numirile în organismul de apel al acesteia, a retras SUA din acordul comercial Parteneriatul Trans-Pacific, a rescris Acordul Nord-American de Comerț Liber și a început să construiască un „zid mare și frumos” la granița de sud a Americii.
Cu toate acestea, nici măcar Trump nu a putut inversa globalizarea. Elitele bancare și de afaceri, conștiente de avantajele unei economii globalizate, nu în ultimul rând pentru ele însele, au respins promisiunea sa de a se retrage din OMC. Ele au ripostat împotriva celor mai flagrante dintre tarifele sale. Silicon Valley, care importă un număr mare de antreprenori și ingineri, a făcut presiuni împotriva modificărilor restrictive ale legislației și practicilor în materie de imigrație. Toate acestea sunt în concordanță cu premisa că globalizarea este adânc înrădăcinată.
În plus, sistemul politic a luat act de dislocările pe care Trump a urmărit să le exploateze. Recunoscând „șocul chinezesc” ‒ faptul că creșterea importurilor din economii precum cea chineză în SUA a afectat în mod disproporționat perspectivele de angajare a anumitor lucrători din anumite regiuni ‒ administrația Biden a menținut tarifele vamale impuse de Trump acestei țări. Pentru a aborda inegalitatea, a făcut presiuni (cu succese mixte) pentru un salariu minim federal mai generos, pentru anularea împrumuturilor studențești și pentru creșterea impozitelor în cazul celor mai bogați americani. A avansat subvenții și scutiri de taxe pentru companiile care aduc înapoi în SUA locuri de muncă în domeniul producției. Ideile sale de reformă a imigrației s-au împotmolit în Congres, este adevărat. Însă ideea generală a acestor politici a fost de a evita excesele hiperglobalizării și de a-i compensa pe pierzătorii acesteia. A fost un semnal că sistemul politic le-a auzit vocea.
Brexit a fost despre „preluarea controlului” de la birocrații fără chip de la Bruxelles, aceștia fiind ținta predilectă a criticilor britanici ai globalizării. A fost vorba despre incapacitatea Marii Britanii de a reglementa imigrația așa cum dorea, fie din motive economice, fie din motive legate de identitate, atâta timp cât a rămas pe piața unică europeană. Și, de asemenea, a fost vorba despre șocul chinezesc, studii precum cel realizat de Italo Colantone și Piero Stanig în American Political Science Review arătând că sprijinul pentru Leave a fost sistematic mai mare în regiunile mai afectate de concurența importurilor din China.
Brexitul nu a îmbunătățit tocmai perspectivele economice ale Marii Britanii, dar nici nu a afectat în mod semnificativ globalizarea. Nu a fost menit să o facă: susținătorii săi au afirmat că „Global Britain”, în loc să se întoarcă spre interior, va negocia rapid acorduri de liber schimb cu zeci de țări din întreaga lume. Încă așteptăm, dar nu contează. Nici Brexit nu a afectat dimensiunea europeană a globalizării. Dificultățile manifeste ale Marii Britanii nu au încurajat alte țări să o urmeze în afara pieței unice, dimpotrivă. Brexitul nu a redus nici măcar imigrația, care în Marea Britanie a atins un maxim istoric în 2022. Ieșirea din Uniunea Europeană și de pe piața sa unică a schimbat doar țările de origine ale imigranților. Nevoia de medici și asistente medicale străine, precum și de culegători de fructe străini, nu a dispărut.
Covidul ar fi putut dăuna grav globalizării, deoarece țările și-au închis granițele, containerele s-au îngrămădit în largul portului Long Beach, iar producătorii și factorii de decizie politică au dobândit o nouă apreciere a fragilității lanțurilor de aprovizionare globale. Ar fi putut să fragilizeze și mai mult relațiile dintre SUA și China și să agraveze xenofobia, vorbindu-se despre scurgeri de laborator, despre infecția sosită prin intermediul avioanelor de linie străine și despre Trump chicotind în legătură cu „gripa kung”. În acest context, a existat din nou pericolul ca o reacție populistă să însemne sfârșitul globalizării. Dar s-a dovedit a fi altfel. Guvernele au oferit un sprijin fără precedent alegătorilor ale căror venituri și bunăstare au fost amenințate de pandemia globală. Potențialul de reacții nefavorabile a fost astfel limitat.
Prin urmare, aspectele globalizării afectate de covid au fost lăsate să se refacă. Călătoriile internaționale au revenit în forță, ajutate de vaccinuri și de imunitatea naturală. Indicele Global Supply Chain Pressure Index al Federal Reserve Bank of New York, care măsoară în principal costurile de transport maritim și aerian, a revenit sub nivelurile anterioare pandemiei, într-o demonstrație impresionantă a adaptabilității logisticii globale. În loc să abandoneze lanțurile de aprovizionare globale, producătorii au încercat să introducă o redundanță și o rezistență suplimentare, aprovizionându-se din țări mai apropiate de casă și cultivând furnizori din mai multe părți ale lumii. Aceasta reflectă și constituie o dovadă în plus a faptului că, din punct de vedere economic imediat, avantajele globalizării sunt profunde.
Este, de asemenea, o reamintire a faptului că globalizarea înseamnă mai mult decât economie ‒ este vorba despre securitate, națională și internațională. Și aici se află pericolul real și prezent al globalizării așa cum o cunoaștem.
În mod specific, SUA, sub conducerea lui Biden, adoptă o poziție mai agresivă în ceea ce privește importurile și exporturile de tehnologie avansată către și dinspre China. În parte, acest aspect poate reflecta dorința de a încetini ascensiunea economică a Chinei și de a proteja locurile de muncă de înaltă tehnologie din SUA. Însă, în mod mai fundamental, măsurile vizează încetinirea achiziționării și dezvoltării de către China a tehnologiilor cu dublă utilizare ‒ cele care pot fi utilizate atât în scopuri militare, cât și civile ‒ care îi oferă avantaje în domeniul spionajului și pe câmpul de luptă.
Globalizarea este mai mult decât economie. Este vorba de securitate
Astfel, în 2022, SUA au interzis vânzările și importurile de anumite echipamente noi de comunicații fabricate de companiile chineze Huawei și ZTE, de teamă că echipamentele lor ar putea permite supravegherea chineză a comunicațiilor americane. Ea a impus restricții asupra sistemelor de supraveghere video și radio realizate de companiile chineze Hikvision, Dahua și Hytera, precizând că importul și vânzarea acestor sisteme vor fi aprobate numai dacă se poate demonstra că nu vor fi utilizate în scopuri legate de siguranța publică, de securitatea instalațiilor guvernamentale sau de securitatea națională în sens mai larg. La promulgarea normelor amintite, Comisia Federală pentru Comunicații din SUA a invocat un „risc inacceptabil” pentru securitatea națională a SUA.
La începutul anului 2023, administrația Biden a oprit apoi aprobarea majorității licențelor de export către Huawei pentru companiile americane. Deși administrația Trump adăugase deja Huawei pe așa-numita listă neagră, Departamentul Comerțului a continuat să acorde licențe unor firme americane precum Qualcomm și Intel, atât timp cât exporturile lor nu erau legate de 5G de mare viteză. De asemenea, SUA a impus restricții extinse la exportul către grupuri chinezești de echipamente de fabricare a cipurilor și de semiconductori avansați utilizați în toate domeniile, de la inteligența artificială la arme hipersonice. Cel mai recent, în luna august, Biden a emis un ordin executiv care restricționează investițiile americane în China în sectoare de înaltă tehnologie, cum ar fi microelectronica și informatica cuantică.
China a ripostat cu propria sa „listă de entități nesigure”, incluzând aici două companii americane din domeniul aerospațial și al apărării. Acest act le interzice să facă comerț sau să investească în China, cât și accesul directorilor lor executivi. Beijingul a impus, de asemenea, restricții la exportul de galiu și germaniu, două metale utilizate pe scară largă în semiconductori și vehicule electrice, și a sugerat o interdicție similară pentru exporturile de pământuri rare.
Astfel, în mod cumulativ, toate cele trei componente principale ale globalizării care leagă SUA și China au fost afectate: comerțul exterior, investițiile străine și migrația în legătură cu munca.
Ca și în cazul altor măsuri, de exemplu sancțiunile financiare impuse Rusiei, SUA, realizând că sancțiunile unilaterale sunt ineficiente într-o lume globalizată, au urmărit să obțină sprijinul altor țări, voluntar sau nu. Statele Unite au folosit „regula privind produsele străine directe din lista entităților” pentru a interzice vânzările către Huawei de firme din alte țări ale oricărui produs care utilizează factori de producție americani. Deși asociațiile tehnologice europene au obiectat față de această „aplicare extrateritorială” a controalelor la export ale SUA, ele nu s-au putut opune. Statele Unite au îndemnat guvernul olandez să blocheze vânzările de mașini litografice avansate de către ASML, cu sediul în Veldhoven, singura companie din lume capabilă în prezent să producă astfel de echipamente specializate pentru fabricarea semiconductorilor (și care, în practică, oricum nu își exporta tehnologia de vârf în China). Olandezii au ripostat, reamintindu-le SUA că politica comercială europeană este decisă la nivelul UE și că sunt obligați să se consulte cu partenerii lor europeni. În luna martie a acestui an, guvernul olandez a cedat presiunii SUA și s-a alăturat interdicției.
În același mod în care SUA exercită presiuni asupra aliaților săi, ne putem aștepta ca și China să exercite presiuni similare asupra țărilor din sfera sa de influență.
Viitorul globalizării depinde, așadar, de două seturi de întrebări. În primul rând, pot rivali geopolitici precum SUA și China să limiteze comerțul, investițiile și transferul de cunoștințe în ceea ce privește produsele și procesele cu implicații militare și de securitate națională, continuând în același timp să facă afaceri unii cu alții? Sau tensiunile se vor extinde în mod inevitabil la alte produse și sectoare, afectând în mod nefast legăturile comerciale și de investiții dintre cele două țări în general?
În pofida tensiunilor grave dintre SUA și China, cele două țări rămân printre cei mai importanți parteneri comerciali. Secretarul american al Trezoreriei, Janet Yellen, insistă asupra faptului că restricțiile americane vor rămâne „strict direcționate” și „nu vor fi controale ample care să afecteze în general investițiile americane în China”. Obiectivul, după cum afirmă Yellen și colegii ei din administrația Biden, este de a „de-risca”, nu de a „decupla”.
Dar însuși conceptul de securitate națională, sau cel puțin amploarea aplicării sale, este amorf. Vehiculele electrice cu computere de bord care primesc actualizări de software prin eter, atunci când sunt produse folosind tehnologie străină, constituie un risc pentru securitatea națională dacă, de exemplu, pasagerii ar fi vulnerabili la urmărirea mișcărilor lor?
În mod similar, distincția dintre de-risc și decuplare este în ochii privitorului. Investițiile directe ale SUA în China au atins anul trecut un minim al ultimilor 20 de ani. Investițiile americane de capital privat și de capital de risc în China au scăzut cu aproape trei sferturi între 2021 și 2022. Aceasta este cam cât se poate de decuplabilă. În primele cinci luni ale acestui an, importurile de mărfuri americane din China au scăzut cu 24% față de aceeași perioadă a anului trecut. Mexicul a depășit acum China ca partener comercial numărul unu al Americii. Companii americane precum HP și Apple și-au mutat producția din China în favoarea altor piețe emergente. Cu siguranță, măsura în care aceste tendințe reflectă creșterea costurilor, încetinirea creșterii și represiunea politică din China, spre deosebire de tensiunile geopolitice, rămâne incertă. Dar nu există nicio îndoială că tensiunile geopolitice care indică posibilitatea unor restricții suplimentare asupra comerțului și investițiilor bilaterale reprezintă un factor în joc.
A doua întrebare este: vor fi alte țări forțate să se alinieze cu una dintre cele două tabere sau vor putea continua să facă afaceri cu ambele? Țări precum Germania, care sunt aliați fermi ai SUA, dar care depind în mare măsură de piața chineză, doresc în mod clar să aibă ambele variante. Strategia pentru relațiile cu China, publicată de guvernul german în cursul verii, cataloghează China drept un „rival sistemic”, dar subliniază, de asemenea, că este de dorit să se mențină comerțul bilateral și neagă orice intenție de a „împiedica progresul și dezvoltarea economică a Chinei”.
Dar cazul ASML și al guvernului olandez care a cedat în fața presiunii SUA sugerează că țările indecise cu privire la doar una dintre variante ar putea să nu reușească. SUA continuă să facă presiuni asupra aliaților săi europeni și asiatici pentru a limita investițiile în China. În cazul în care tensiunile dintre Washington și Beijing se intensifică și mai mult, țările vor fi forțate să se alieze cu o parte și să interzică comerțul, investițiile și transferul de tehnologie către cealaltă parte. Cu siguranță, un război armat din cauza Taiwanului ar avea acest efect. Desigur, ar avea implicații devastatoare nu doar pentru globalizare. Dar ne putem imagina, de asemenea, conflicte mai limitate ‒ acuzații de spionaj, dezvoltarea unor facilități de pregătire militară chineză în Cuba – care, deși mai puțin dramatice, ar acționa în aceeași direcție, subminând globalizarea așa cum o cunoaștem.
Țările au demonstrat o capacitate de a face față crizelor financiare, urgențelor de sănătate publică și erupțiilor populiste care, lăsate nesupravegheate, ar amenința globalizarea. Statele lumii au demonstrat capacitatea de a ține în frâu globalizarea financiară, acolo unde aceasta a fost lăsată să o ia razna. Și-au inoculat populațiile, atât din punct de vedere economic și politic, cât și medical, împotriva unui virus a cărui răspândire contagioasă la nivel internațional este ea însăși o consecință a interconectării globale. Acestea au dat dovadă de recunoaștere, cel puțin cu întârziere, a faptului că globalizarea nu ridică automat toate bărcile și că viabilitatea sa se bazează pe politici și programe de compensare a celor care pierd.
Ceea ce nu au demonstrat este că globalizarea rămâne compatibilă cu rivalitatea geopolitică și riscul geostrategic. Statele Unite și China, în special, va fi necesar să dezvolte o strategie de reducere a acestui risc, dacă vor ca globalizarea să supraviețuiască.
Un comentariu de Barry Eichengreen pentru Prospect Magazine (Marea Britanie)
Citiți și:
Globalizarea a murit și Davos 2023 a fost înmormântarea ei
O altă ordine înseamnă alte alianțe
Andrei Marga: Ce vine după război?
yogaesoteric
31 octombrie 2023