Asasinarea lui JFK (I): Marele portal al teoriilor conspirației

„Poți studia dosare zeci de ani de zile, dar adesea îți vine să-ți pui mâinile în cap și să renunți, constatând că istoria nu este decât un gen literar printre altele…” – Julian Barnes

La 22 noiembrie 2023, s-au împlinit 60 de ani de la asasinarea președintelui american John F. Kennedy. Istorie veche, vor spune unii; ce mai contează. Și adevărul este că e de ajuns să parcurgi în diagonală lunga listă a oamenilor de stat asasinați în secolul XX ca să te întrebi: de ce continuă această poveste, în particular, să fascineze? De ce se scriu în continuare cărți despre acest asasinat – peste sutele deja existente?

Un asasinat da, dar nu o lovitură de stat

A fost acest asasinat un moment de imensă turnură în istorie? În aparență, cel puțin, nu a fost. Asasinarea lui JFK nu a dus la o răsturnare a regimului politic în SUA, așa cum a dus, de pildă, în Congo, asasinarea lui Patrice Lumumba, cu contribuția masivă a CIA și agenților belgieni. Nici la destrămarea întregii structuri statale nu a dus, cum s-a petrecut odată cu asasinarea lui Muammar al-Gaddafi în Libia, în 2011, în contextul intens coloratei revoluții poreclite diafan „Primăvara Arabă”.

În cazul lui JFK, viața politică americană a părut să continue netulburată după asasinat; vicepreședintele Lyndon B. Johnson a preluat funcția, potrivit dispozițiilor constituționale, depunând jurământul chiar în avionul cu care trupul neînsuflețit al lui JFK era dus la Washington, și în prezența lui Jackie, îmbrăcată încă în costumașul ei roz plin de sânge, iar democrația și-a continuat marșul triumfal până în zilele noastre, după cum se știe.

Erou mai ales după moarte

A fost JFK un președinte-erou popular? Nu neapărat – cel puțin, nu în timpul vieții și nu în ceea ce s-ar chema „America profundă”. JFK era un produs par excellence al Coastei de Est – bogat, sofisticat, educat la Harvard, cu un discurs și un stil de viață nu tocmai pe înțelesul și gustul americanului de rând din, să spunem, Dakota. Ori Texas.

În plus, era catolic într-o Americă majoritar protestantă, înclinată să creadă că un președinte catolic ar face din SUA marioneta papalității.

A câștigat alegerile împotriva lui Nixon la mustață, grație, în mare parte, televiziunii; dezbaterile prezidențiale televizate din 1960 au fost primele de acest fel organizate în SUA, iar Nixon – stângaci, butucănos și transpirat – nu avea nicio șansă în fața unui JFK tânăr, bronzat, radios, proaspăt descălecat de pe yacht și care părea că se simte în fața camerelor TV ca peștele în apă.

Cert e că aura de președinte „anti-sistem” a apărut după 1963 – și acesta a fost, poate, unul dintre cele mai importante efecte ale asasinatului; un efect asupra imaginarului colectiv american.

Asasinatul le-a dat americanilor un martir, un erou luminos care, dacă nu ar fi fost sacrificat, ar fi condus națiunea (și, potrivit doctrinei Manifest Destiny, întreaga planetă) dincolo de „Noua Frontieră” anunțată în discursul inaugural – într-o eră a păcii, a umanitarismului, a optimismului și nesfârșitelor oportunități de progres.

JFK a devenit postum Regele Arthur, iar guvernul lui, populat exclusiv de absolvenți Ivy League, a devenit „Camelot”. Cât adevăr istoric zace în această perspectivă deopotrivă aurorală și tragică e subiect de dezbatere. S-au scris cărți pro și contra; s-au scris cărți nuanțate. Adevărul istoric și nuanța fac greu față mitologiei.

O crimă oficial soluționată (mai puțin întrebarea: de ce?)

Dar, chiar și un mare erou să fi fost, cazul a fost deja soluționat. Vinovat de uciderea președintelui a fost un anume Lee Harvey Oswald, un tinerel altminteri oarecare, care a tras asupra coloanei oficiale a președintelui de la etajul șase al unui depozit de carte școlară situat în Dealey Plaza unde lucra. Nu s-au găsit indicii ale unei conspirații, a spus Comisia Warren, numită special pentru caz, în raportul ei din 1966.

Motivele care l-ar fi îndemnat pe Oswald la acest gest nu au fost vreodată clarificate. Ce au discutat polițiștii cu prezumtivul asasin aflat în arest nu se știe. Luat cu asalt de ziariști pe treptele secției de poliție, Oswald a spus că nu i se adusese oficial acuzația că l-ar fi omorât pe JFK și a adăugat, faimos: „I’m just a patsy!” (Nu-s decât victima unei înscenări; un țap ispășitor).

Mai departe, nu l-a mai putut întreba nimeni nimic, întrucât, pe 24 noiembrie 1963, la două zile după asasinarea președintelui, Oswald a fost, la rândul lui, omorât, în garajul subteran al poliției din Dallas, de un anume Jack Ruby (Jacob Leon Rubenstein), patron de club de striptease / rețea de prostituție / cazino ilegal, traficant de droguri și un apropiat al Mafiei.

De ce l-a omorât Ruby pe Oswald? Nici asta nu se știe. Înainte să moară, convins că fusese injectat cu celule canceroase, Ruby îi spunea unui psihiatru: „Sunt un om terminat. Nu vreau să mor. Dar nu sunt nebun. Mi s-a înscenat asasinarea lui Oswald”.

Alt patsy, altă înscenare, dar, din nou, nicio conspirație.

Mai mulți trăgători, poate, dar conspirație, nu

Ca mică variațiune pe aceeași temă oficială, în 1979, o altă comisie (US House Select Committee on Assassinations – HSCA), numită, de data asta, pentru a investiga nu doar asasinarea lui JFK, ci și pe cea a lui Martin Luther King Jr., în 1968, ajungea la concluzia că existau indiciile unei conspirații în uciderea președintelui – mai exact, ar mai fi existat un trăgător, în afară de Oswald; dar acesta nu putea fi identificat.

Nici vorbă, deci, de un asasinat politic. Dubiul nu plana decât asupra unei a doua eventuale mâini criminale, vreun amic de-al lui Oswald, probabil – dar nu existase o conspirație politică la nivel înalt, nu vreun complot care să implice instituții ori personaje din elita puterii americane.

Oswald a rămas, oficial, un asasin nebun și singuratic, doar că i s-au permis niște prieteni imaginari.

Și totuși…

Față de cele enumerate mai sus, asasinatul lui JFK n-ar avea de ce să mai preocupe azi prea mult decât pe istorici. Dar, privind chiar și așa, din avion, sunt, totuși, niște chestiuni care rod inteligența.

Însuși faptul că a doua comisie, cea din 1976-1979, ancheta, la doar o decadă după Comisia Warren, nu unul, ci două asasinate la vârf, e o problemă. Și mai mare problemă, comisia nu analiza și un al treilea mare asasinat, al cărei victimă fusese fratele lui JFK, Robert F. Kennedy, împușcat și el mortal, în public, pe 6 iunie 1968.

Sigur, în cazul lui, vinovatul, Sirhan Sirhan, care nici în zilele noastre nu-și amintește nimic despre momentul crimei, apucase să fie judecat și condamnat, spre deosebire de Lee Harvey Oswald, ucis înainte să aibă parte de un proces.

Dar, ca sclavi ai științei și statisticii ce suntem, care e probabilitatea ca doi frați, aflați, ambii, la zenitul puterii politice, să fie asasinați, la distanță de 5 ani unul de altul, din proprie inițiativă și fără niciun ajutor, de niște indivizi banali, care nu aveau nici măcar cazier, cu atât mai puțin vreo condamnare anterioară pentru omor sau alte infracțiuni violente, și ale căror motivații pentru crimă nu au fost niciodată elucidate. Nu este nevoie să fi matematician ca să-ți dea ceva cu zero virgulă…….

Comitete și comiții

Și-apoi, mai e și chestiunea metodei de cercetare adoptată de oficialități. Asasinarea lui JFK nu a fost anchetată de polițiști, de procurori, cum se face într-un caz de omor. Ea a fost anchetată de comisii politice.

Comisia Warren, constituită imediat după asasinat, se chema așa după președintele ei, judecătorul Earl Warren, care, așa cum rezultă limpede din chiar documentele de lucru ale comisiei, nu era vioara întâi în anchetă.

Warren era președintele Curții Supreme americane la acel moment, ceea ce înseamnă că era un om extrem de ocupat. Și mai înseamnă și că exista o situație de incompatibilitate, așa cum el însuși a spus-o, încercând să evite numirea: un membru al puterii judiciare nu putea lucra în serviciul puterii executive, adică politice.

Cine nu era la fel de ocupat și nici nu suferea de conflicte privind separarea puterilor în stat, fiind el pensionar la acea dată, era un alt membru al comisiei, Allen Dulles, legendarul director CIA pe care JFK îl dăduse afară de la post în noiembrie 1961. Faptul că el conducea, de fapt, lucrările comisiei reiese clar din transcriptele discuțiilor cu martorii, de exemplu.

Din comisie mai făcea parte și John J. McCloy, un alt fondator și fost director al CIA.

Se ridică, totuși, o întrebare simplă: de ce era nevoie în această comisie de doi foști directori CIA de cel mai mare calibru?

Exista vreo bănuială a vreunei conspirații, interne sau internaționale? Se întrezăreau urmele vreunui sinistru complot comunist, pe care numai doi mari spioni și căpetenii ale Războiului Rece l-ar fi putut desluși?

Nici vorbă. Misiunea Comisiei Warren, formulată de la bun început (într-un document secret, declasificat în 1994) a fost: „Publicul trebuie convins că Oswald a fost asasinul; că nu a avut complici care sunt încă în libertate.” Punct.

Deci cu asta s-a ocupat Comisia Warren, nu cu anchetarea asasinatului. Și-a făcut ea treaba cu succes? Câtă vreme noi continuăm să vorbim despre caz și după 60 de ani, se pare că nu.

Un procuror „controversat”

Singura anchetă judiciară efectuată în cazul lui JFK a fost cea condusă de procurorul Jim Garrison din New Orleans între 1966 și 1969. În esență, el s-a concentrat pe șerpăria de personaje imunde din New Orleans care păreau să fi avut legătură cu asasinatul (David Ferrie și Clay Shaw fiind cei mai cunoscuți).

Cum Ferrie a murit inopinat exact când urma să fie pus sub acuzare, singurul trimis în judecată a fost Shaw, achitat de un juriu în 1969. (Detalii despre anchetă apar în cărțile pe care Garrison le-a scris ulterior, cea mai cunoscută fiind On the Trail of the Assassins (Pe urmele asasinilor), dar și în filmul lui Oliver Stone, JFK, în care Garrison e interpretat de Kevin Costner).

Eforturile lui Jim Garrison sunt absolut meritorii, eroice, chiar. Grație lui, de exemplu, a ajuns la ochii publicului filmul lui Abraham Zapruder, care surprinde momentul crimei și care fusese ținut ascuns cinci ani de zile într-un seif al revistei Life – poveste lungă.

Grație lui Garrison am ajuns să-i cunoaștem pe unii ca David Ferrie ori Fred Crisman. Dar, privind de la această distanță în timp, pare clar că Garrison nu avea nicio șansă de a soluționa integral cazul, fie și numai din cauza lipsei de informații; mare parte din documentele importante au fost declasificate mult după 1969.

Chiar și așa fiind, ancheta lui a deranjat. Garrison a fost întâi victima unei campanii intense de presă de discreditare, apoi, acuzat de corupție, cum se petrece – azi numele lui este, de regulă, însoțit de eticheta/avertisment: „controversat”.

Vom reveni la Garrison în partea a II-a a acestui articol.

Declasificările curg, misterul rămâne

Așadar, concluziile oficiale nu au satisfăcut niciodată publicul, care a continuat să urmărească atent firele încurcate ale poveștii. La efectul de fascinație contribuie și autoritățile, care prelungesc întruna termenele de declasificare a ultimelor rămășițe de documente din „dosarul JFK” care s-ar mai găsi prin arhivele CIA și ale altor agenții.

Cea mai recentă tranșă de „comori documentare” a fost eliberată în 2022 – adăugând câteva noi sugestii că, în ciuda insistențelor din ultimii 60 de ani, CIA îl cunoștea pe Oswald și desfășura un program în zona New Orleans, program din care făceau parte și persoane din imediata apropiere a lui Oswald – ceea ce „controversatul” procuror Garrison spunea încă din 1967.

Dar ce se așteaptă? Pare că avem un caz de disonanță cognitivă aici. Tocmai cei care bănuiesc autoritățile americane de complot criminal cred ca aceleași autorități le vor da adevărul pe tavă. Șansele ca vreun document declasificat să conțină proverbialul „pistol fumegând” bat, din nou, spre zero. Chiar dacă ar fi existat probe scrise ale complotului – ceea ce este perfect improbabil – ele ar fi fost curățate demult.

Sigur că legea nu permite distrugerea documentelor clasificate oricum și oricând, dar asta nu a împiedicat agențiile cu alte ocazii. De exemplu, în 1975, în fața Comisiei Church, care ancheta activitățile CIA, fostul director Richard Helms admitea că toate documentele asociate programului ilegal MK-Ultra fuseseră distruse, la ordinul lui, în 1973. Probabil că au rezultat vagoane de cenușă. Dacă a supraviețuit câte ceva, a fost dintr-o neglijență.

Calea regală către toate marile conspirații

Pe scurt, probabilitatea că se va afla vreodată exact cine l-a omorât pe JFK, cine a complotat și de ce, cine a tras – este extrem de mică, iar cei mai mulți cercetători par să se fi resemnat cu acest adevăr.

Și-atunci, poate că răspunsul la întrebarea de ce fascinația continuă nu zace într-un mereu reînnoit efort criminalistic. Poate că nu a afla cine, de ce și cum l-a omorât pe JFK este motivul obsesiei – sau nu cel mai important, cel puțin. Poate că răspunsul rezidă în cercetarea însăși, în căile pe care studierea acestui caz le-a deschis și încă le mai deschide.

Din acest punct de vedere, da, cazul JFK nu este un asasinat politic oarecare, ci un adevărat portal, calea regală către toate posibilele mari conspirații.

CIA, eternul suspect de serviciu, este, desigur, una dintre piste, dar ițele nu se opresc nici pe departe aici. Studiile privind acest asasinat trimit atenția în alte direcții, la alte comploturi, la alte dedesubturi ale realității – din trecut, din prezent, unele chiar perene.

Peisajul care se dezvăluie este imens, tenebros, învăluit în mister și plin de capcane și se întinde mult, mult dincolo de scena îngustă a actului asasin de la Dallas.

Povestea este înțesată de personaje rocambolești. Avem, printre altele, episcopi rătăcitori și liturghii negre; avem omul care a asistat la primul mare eveniment OZN din istoria americană modernă, înainte de Roswell; avem doi asasini prelucrați încă din copilărie de psihiatri; avem un fost agent CIA și autor de romane oculte care declara că JFK a fost omorât în legătură cu fenomenul OZN; avem o cabală ocultă care, sub numele de Round Table, intră în comunicare cu „Cei Nouă” – forțe nelumești care controlează planeta; avem dezertare spre și dinspre Cortina de Fier; avem dubluri; avem avioane de spionaj U-2 doborâte în URSS; avem homosexuali flamboaianți; avem baroni europeni pur-sânge și avem urmași ai familiilor fondatoare ale Statelor Unite; avem asasini din Organisation armée secrète și un președinte francez care crede că știe răspunsurile; avem un whistleblower, ori, poate, profet, supus la șocuri electrice; ba avem chiar și voodoo!

Lista abracadabrantă ar putea să continue preț de câteva pagini și, în părțile următoare ale acestui articol, vor urmări să prezentăm câteva dintre aceste personaje. Pentru a le prezenta pe toate, ar fi nevoie de o sută de cărți; multe sunt deja scrise.

Vom avansa dinspre straturile banale ale faptului divers spre detaliul biografic și apoi vom ajunge în măruntaiele unei lumi crepusculare, un imperiu ocult în care, în atmosfera hipnotică, creaturi fantasmagorice oficiază ritualuri nedeslușite, terifiante, după reguli și în scopuri numai de ele știute.

La final, vom vedea că realitatea nu e tocmai o succesiune de fapte care se aliniază cuminți după principiul cauză-efect, respectându-ne nouă nevoia de logică.

Vom vedea că liniile nu sunt drepte decât pentru că așa le aproximăm noi; de fapt, sunt sinuoase, punctate, uneori se pierd în marasm și, dacă duc undeva, duc în straturi în care noi nu putem pătrunde.

Dar vom începe, în partea a II-a, cum se face, metodic: cu scena crimei.

Citiți a doua parte a articolului

Citiți și:
Ce ascunde CIA în asasinarea JFK
Tucker Carlson: Dezvăluiri Explozive despre rolul CIA în Asasinarea lui JFK – Statul Paralel există de 60 de ani

 

yogaesoteric
13 decembrie 2023