Trump, Vance și NOUA nouă ordine mondială

Recent, venerabilul Martin Wolf, comentator economic șef la Financial Times, și-a folosit rubrica pentru a declara administrația Trump și, prin extensie, Statele Unite, „inamicul Occidentului”.

„Astăzi”, a scris Wolf, „autocrațiile sunt tot mai încrezătoare”, iar „Statele Unite trec de partea lor”. Potrivit subtitlului editorialului, „Washingtonul a decis să renunțe……. la rolul său postbelic în lume”.

Wolf îl invocă pe (în opinia sa) respectabilul Franklin Roosevelt și se plânge că Statele Unite „au decis în schimb să devină la fel ca orice altă mare putere, indiferentă la orice altceva în afară de interesele sale pe termen scurt”.

Ironia situației este uriașă. La fel și ignoranța istorică.

Pentru început, ne-am putea imagina că Wolf, un om instruit, cu două diplome la Oxford, ar fi cazul să știe că compatriotul său (și de două ori prim-ministru), Henry John Temple (adică Lord Palmerston), a fost cel care a declarat în Camera Comunelor:

„Nu avem aliați eterni și nu avem dușmani perpetui. Interesele noastre sunt eterne și perpetue și este de datoria noastră să dăm curs acestor interese.”

Wolf ar fi cazul de asemenea să știe că această declarație a fost repetată – cu mai mult ecou și cu mai mare concizie – de Henry Kissinger, care reprezintă probabil chintesența diplomației americane în numita ordine postbelică lăudată.

Kissinger, la fel ca Palmerston și (aparent) Trump, a înțeles că o națiune care urmărește orice altceva decât interesele sale este nebună, lipsită de credință și, în timp, este condamnată.

Ce îl deranjează, se pare, pe Wolf, este că interesele americane se îndepărtează de interesele britanice și de cele ale Europei continentale.

Această situație este regretabilă, dar este, de asemenea, mai mult decât probabil ca această divergență să fie rezultatul abandonării de către Marea Britanie și Europa a principiilor, valorilor și ambițiilor pe care aliații le-au împărtășit cândva, mai degrabă decât invers.

De exemplu, Wolf critică discursul ținut de J.D. Vance (la München – n.r.), în care vicepreședintele a apărat devotamentul american față de libertatea de exprimare și a atacat respingerea acestuia de către britanici și europeni.

Repet, Wolf s-ar cuveni să știe că preocuparea americanilor pentru acest drept și pentru toate celelalte drepturi este ceva ce fondatorii națiunii americane au moștenit de la strămoșii lor britanici.

Dacă cele două națiuni sunt divergente astăzi în privința acestui drept fundamental, atunci nu este vina lui Vance, a lui Trump sau a oricărui alt american.

Alte ironii ale situației se găsesc în elogiul pe care Wolf îl aduce ordinii postbelice – astăzi, dispărute – și în citarea lui FDR ca arhitect al acestei ordini.

Dacă Wolf are dreptate atunci când afirmă că Roosevelt este unul dintre cei doi americani cei mai responsabili de crearea ordinii postbelice, el greșește atunci când crede că ordinea a fost virtuoasă pentru că a fost concepută ca atare și că s-a desfășurat exact așa cum a intenționat Roosevelt.

De fapt, este mai mult decât o greșeală, este o enormitate.

Aproape din momentul în care Statele Unite au intrat în Al Doilea Război Mondial, Roosevelt plănuia căile cele mai potrivite prin care să atingă obiectivul moștenit de la predecesorul său, Woodrow Wilson.

Obiectivul lui Wilson, desigur, era „guvernarea globală” în cadrul Ligii Națiunilor, un obiectiv pe care, din fericire, Senatul SUA i l-a refuzat lui Wilson.

Din nefericire, ideea lui Wilson a fost preluată și dusă mai departe de către Roosevelt.

Politologul și istoricul Războiului Rece, Amos Perlmutter, a scris:

„Viziunea lui Roosevelt pentru o lume postbelică era neo-wilsoniană, în totală contradicție cu realitatea. El va contribui la crearea unei noi ordini internaționale, prezidată printr-un parteneriat egal de două superputeri emergente, SUA și URSS, și susținută de organizația mondială nou creată, ONU.”

La fel ca Wilson, Roosevelt a încercat să repare lumea prin aducerea ei, în întregime, sub controlul unei mâini de oameni dintre cei mai binevoitori și străluciți – inclusiv el însuși, firește.

Desigur, capcana a fost că, pentru a crede că își poate pune realmente în aplicare planul pentru ordinea mondială postbelică, Roosevelt a fost nevoit să creadă și că acest plan va fi bine primit de cel care s-a dovedit a fi cel mai abil criminal în masă din perioada războiului, Stalin.

Roosevelt chiar a crezut asta. El a spus în mod repetat echipei sale și altora că era convins că omul pe care îl numea cu afecțiune „unchiul Joe” va primi cu entuziasm prietenia sa și rugămințile americane de a împărți împreună guvernarea lumii.

El credea că sovieticii vor fi cei mai apropiați aliați și cei mai buni prieteni.

În 1943, înainte de a-l întâlni pe Stalin, FDR i-a spus primului său ambasador în URSS, William Bullit:

„Am o bănuială că Stalin nu dorește nimic altceva decât securitate pentru țara sa și cred că, dacă îi dau tot ce pot și nu îi cer nimic în schimb, noblesse oblige, nu va încerca să anexeze nimic și va lucra pentru democrație și pace în lume.”

Roosevelt a abordat sfârșitul războiului și Ialta în aceeași stare de iluzionare. S-a dus cu pălăria în mână să-l roage pe Stalin să i se alăture în planul său de a conduce lumea împreună, în calitate de co-învingători și co-reprezentanți ai stângii politice triumfătoare.

După cum arată istoria, Roosevelt i-a dat lui Stalin tot ce și-a dorit la Ialta, în speranța deșartă că ei doi ar putea fi prieteni și ar putea colabora.

Istoria arată, de asemenea, că FDR nu a fost niciodată dezamăgit de această fantezie și, ca urmare, a încercat să o pună în aplicare.

În acest scop, Roosevelt și-a desemnat cei mai buni oameni pentru a asigura crearea – și ratificarea de către Senat – a Organizației Națiunilor Unite.

Printre cei mai buni oameni ai săi s-au numărat secretarul de stat Edward Stettinius, viitorul secretar de stat și un consilier pe care Roosevelt s-a bazat foarte mult în timp ce se afla la Ialta, John Foster Dulles, și directorul Oficiului pentru Afaceri Politice Speciale, un anume Alger Hiss.

Au fost necesari mulți ani de muncă pentru crearea ONU și a cartei sale, iar mulți americani proeminenți – inclusiv Stettinius și Dulles – au avut o contribuție foarte importantă la elaborarea documentelor.

În cele din urmă, însă, Hiss, spionul sovietic, a fost cel care a asigurat nașterea ONU. Hiss a fost principalul autor al Cartei ONU și a participat la Conferința Organizației Internaționale a ONU de la San Francisco, ca parte a delegației americane conduse de senatorul Arthur Vandenberg.

Printre altele, Hiss a avut misiunea de a asigura sprijinul și maleabilitatea lui Vandenberg, atât în ceea ce privește aprobarea Cartei ONU la Conferința de la San Francisco, cât și în ce privește trecerea cu succes prin procesul de ratificare de către Senatul SUA.

Organizația Națiunilor Unite a fost cel mai important pas în transformarea lumii la sfârșitul războiului. Dar a fost doar primul pas.

Timp de aproape un secol, intelectualii seculariști de stânga și pietiștii utopici au conlucrat pentru a promova noțiunea de „guvernare globală” pe o planetă nedoritoare și neinteresată.

Cu toate acestea, odată cu victoria utopicilor în Vest și a ucigașilor cinici în Est, visul wilsonian-pietist a devenit realitate.

Întreaga perioadă postbelică – de la încercările lui Roosevelt de a-i face curte lui Stalin, la Ialta, și după aceea, până la înființarea Organizației Națiunilor Unite, a Băncii Mondiale și a Fondului Monetar Internațional; de la discursul lui Truman privind criza greacă până la formularea politicii de îngrădire; de la războiul din Coreea până la Planul Marshall – este poate cel mai bine înțeleasă ca fiind povestea încercărilor stângii americane de a cultiva și încuraja un guvern mondial și de a-i consolida puterea sub conducerea americană binefăcătoare.

Această ordine mondială – care a produs, fără discuție, războaiele din Coreea și Vietnam și care a contribuit, fără îndoială, la războaiele din Afganistan și Irak – este ordinea mondială pe care Trump și Vance se pare că o abandonează și pe care Martin Wolf dorește atât de disperat să o păstreze.

Nu pot să spun cu certitudine că orice NOUĂ nouă ordine mondială va fi măreață, dar pot afirma că VECHEA nouă ordine mondială a fost, în cel mai bun caz, un accident care aproape a dus la distrugerea nucleară a planetei.

Care s-ar putea să nu mai fie atât de norocoasă data viitoare.

Autor: Stephen Soukup

Citiți și:
Exploziv! Discursul profesorului Jeffrey Sachs în Parlamentul European, în cadrul dezbaterilor „Geopolitica păcii” (I)
Dezlegarea misterului războiului (I)

 

yogaesoteric
14 martie 2025