Astăzi, homosexualii ocupă rolul de victimă nobilă, iar cei ce se opun ideologiei lor ocupă rolul de criminali culturali periculoși, habotnici

Așa cum este dificil să dobândești o perspectivă adevărată asupra mărimii unui munte când te afli pe munte, la fel este greu de înțeles cât de revoluționară este o schimbare când te afli în mijlocul revoluției. Și suntem astăzi în mijlocul unei mari revoluții, o schimbare dramatică a felului în care înțelegem natura umană. Adică, cultura noastră din Vest schimbă felul în care înțelege genul.

Această schimbare este atotcuprinzătoare și se exprimă în formațiuni atât de mari, cum ar fi feminismul, drepturile homosexualilor și acum, drepturile transsexualilor. Schimbarea nu este o chestiune de rafinare sau reparare a abordărilor din trecut. Abordările trecute nu numai că nu sunt câtuși de puțin alterate, ci sunt complet răsturnate. Revoluția privind genul este radicală și gălăgioasă, și asemenea tuturor revoluționarilor devotați, susținătorii ei nu iau niciun prizonier, ceea ce reprezintă o mare parte din retorica și violența verbală din războaiele culturale ale Americii.

Dacă Domnul întârzie, istoricii sute de ani de acum înainte vor privi înapoi la sfârșitul secolului al XX-lea și la începutul secolului al XXI-lea, ca fiind momentul în care Occidentul a purtat război pe modul în care strămoșii săi înțelegeau diferențele de gen din timpuri străvechi. Cei care studiază Sociologia vor vorbi despre o schimbare fundamentală a paradigmei. Cei care citesc Screwtape (The Screwtape Letters de C.S. Lewis) se vor întreba dacă revoluția nu este rezultatul unor decizii pe scară largă luate de „tatăl nostru de mai jos”.

Abordarea străveche privea genul ca pe un dar divin. Textele iudeo-creștine vorbesc despre existența noastră diferențiată de gen, cu rolurile sale diferite după cum au fost rânduite de Dumnezeu la creație: „Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie.”(Facerea 1:27). Islamul a moștenit această înțelegere a genului și chiar păgânii care nu au citit nimic din Sfânta Scriptură înțelegeau bărbăția și feminitatea drept categorii de bază și nestrămutate. De aceea au privilegiat căsătoria legală deasupra sexualității nereglementate. Unii păgâni (greci, de exemplu, romanii au urmat mai greu), deși nu aveau nicio problemă cu sodomia, insistau însă asupra căsătoriei heterosexuale ca temelie pentru o societate stabilă.

În ceea ce-i privește pe toți de la mijlocul spre sfârșitul secolului al XX-lea, erau născuți fie bărbat, fie femeie, și lăsând la o parte unele anomalii rare anatomice sau de altă natură, genul te așeza pe calea vieții și-ți dăruia roluri și responsabilități specifice. Bărbații era necesar să se comporte într-un anumit fel, la fel și femeile. Pentru a fi sigur, comportamentele prescrise au conținut un nivel corect de libertate – comportamentul de „băiețoi”, de exemplu, era încă acceptabil pentru fete, iar băieții ar fi putut tricota dacă doreau, dar calea de bază era destul de clară, chiar dacă era largă. Și aceasta nu se limita la tradițiile iudeo-creștine sau islamice.

După cum a ilustrat C.S. Lewis în cartea sa Anihilarea Omului (The Abolition of Man), aceste norme s-ar putea găsi în toate culturile. El a denumit aceasta „Tao”, și a recunoscut-o ca fiind o practică universală a omenirii.

Revoluția din Vest a început în anii 1960, cu mișcarea ce a fost denumită atunci „Femeile Libere” (Women’s Lib). Femeile Libere a dobândit acceptarea culturală, deoarece multe dintre idei păreau a fi de bun simț și pentru că mișcarea Suffragette, care solicita dreptul de a vota pentru femei, a pregătit parțial calea pentru aceasta. Deși nu a introdus modificări radicale sau dăunătoare în înțelegerea de bază a rolurilor de gen, Femeile Libere a pregătit oamenii să considere schimbarea ca fiind în esență un aspect bun și necesar și această deschidere spre schimbare va continua să guverneze atitudinile fundamentale atunci când s-au propus schimbări mai profunde.

Femeile Libere au accentuat, de asemenea, o mare importanță a limbajului drepturilor civile rasiale și s-au prezentat în contextul unei lupte analoge. Accentul se pune pe cuvântul „luptă”, deoarece mișcarea a folosit tactica de protest (faimoase pentru arderea simbolică a sutienelor și marșurile sale) și etichetarea adversarilor săi ca dușmani ai iluminării și progresului. Semințele unui viitor război cultural pot fi astfel decelate în această predispoziție timpurie pentru protest.

În ciuda utilizării denunțării furioase a opresiunii percepute și a retoricii agresive care a caracterizat din ce în ce mai mult diversele mișcări feministe, schimbările radicale au apărut mai întâi cu mișcarea pentru drepturilor homosexualilor. Și aici observăm o evoluție. Ceea ce a început cu un simplu act de decriminalizare a continuat cu o cerere de acceptare socială a unui stil de viață alternativ ca și cum ar fi valabil ca și căsătoria tradițională. Astfel, au apărut mai întâi cereri de acceptare socială și nediscriminare, apoi a apărut o cerere pentru furnizarea de legături civile legale între homosexuali și apoi o cerere de căsătorie legală pentru aceștia. Inerent acestor solicitări, a început să fie vehiculată afirmația că bărbăția și feminitatea nu erau roluri atotcuprinzătoare, ci pur și simplu realități anatomice care nu aduceau cu ele roluri sau norme sociale. Astfel, cineva s-ar putea să se nască bărbat anatomic, dar să caute uniunea sexuală (legitimată social prin căsătorie) cu un alt bărbat – sau cu bărbați și femei.

Anatomia a fost definitiv dezlegată de rolul de gen și de preferința sa sexuală însoțitoare. Într-adevăr, chiar expresia utilizată – „preferința sexuală” – presupune că un gen ar putea fi preferat la fel de ușor ca și celălalt. Mai înainte bărbații nu numai că „au preferat” femeile, ci așa au fost rânduiți către această alegere, dacă nu prin dorința sexuală internă față de femei în locul bărbaților, cel puțin prin legea divină. Acum cineva ar putea „prefera” un bărbat sau o femeie la fel de ușor și legitim cum ar putea prefera cremă de ciocolată sau vanilie.

Următorul pas a fost să separe anatomia nu doar de rolul de gen, ci și de identitatea de gen. În această mișcare de legitimare a transgenderismului, s-a afirmat că cineva s-ar putea să se nască bărbat anatomic și totuși să „fie” o femeie. Nu a existat nicio modalitate obiectivă de a spune dacă o persoană „era” bărbat sau femeie. Totul depinde acum de sentimentele subiective ale unei persoane și de genul cu care „se identifică”. Și pe parcursul acestei lungi evoluții a schimbării, susținătorii săi au continuat să folosească retorica drepturilor civile, denunțând indignați oponenții lor ca fiind niște habotnici și primitivi cultural. Războaiele culturale se desfășurau acum zgomotos. În arenă, vocea credinței creștine istorice, plină de standarde atât de inviolabile, cât și de distincții fin nuanțate, a fost de obicei redusă la tăcere.

Astfel, cei care se identifică drept homosexuali sau transsexuali ocupă acum rolul de victimă nobilă în pericol constant de vătămare, în timp ce aceia care se opun noii revoluții ocupă rolul de criminali culturali periculoși, a căror opoziție habotnică față de noua revoluție amenință viețile celor care trăiesc în comunitatea LGBTQ. Cei care atribuie aceste roluri sunt adesea conduși de o îndreptățire de sine care nu ia niciun prizonier și care justifică orice fel de ură, furie și agresiune.

Revoluția este gata să continue, condusă așa cum este de propria sa logică interioară. Dacă anatomia fizică nu contează pentru nimic, atunci nu contează pentru nimic. Dacă voința (sau preferința) este suverană, atunci este suverană. Aceasta include nu doar sexul partenerului sexual, ci și numărul partenerilor. Sau vârsta partenerilor. Pedofilia (sau „atracția către minori” așa cum ea însăși se numește) depășește în prezent limita de acceptabilitate generală, dar peisajul dezbaterii și granițele lui se schimbă repede. Nimeni care trăia în 1950 nu ar fi putut prevedea situația actuală. Prin urmare, este posibil ca în prezent apelul radical pentru acceptarea „atracției către minori” să devină într-o zi o tendință de masă.

Unde se va sfârși revoluția, putem doar să bănuim. Cel mai probabil, sfârșitul nu este încă la vedere. Întrebarea rămâne: care este problema cu revoluția? Pe cine vatămă? Ce dovadă aduce revoluția de gen (sau „confuzia de gen”, în funcție de punctul de vedere), care răstoarnă modul în care omenirea s-a privit de la început, că acesta este greșit?

S-ar putea spune multe, dar un singur răspuns ar putea fi suficient. În noua paradigmă pe care ne-o oferă, ceea ce a fost considerat odată ca fiind „bărbăția adevărată” este etichetată acum ca fiind toxică în unele locuri și devine rapid pe cale de dispariție. Ce înseamnă să fii un bărbat „adevărat”? Adevărata bărbăție implică mai mult decât „preferințele” sexuale simple sau întrebarea cine duce gunoiul. Aceasta implică simbolismul primordial și emoțiile care izvorăsc de la cele mai profunde niveluri ascunse. A fi un bărbat adevărat implică a relaționa cu cei mai slabi – mai ales femei și copii – cu mărinimie, ocrotire și sacrificiu de sine. Observăm aceasta în mii de moduri: bărbatul cere femeia în căsătorie în genunchi (nu invers), și în situații de pericol, bărbatul apără femeia chiar și cu prețul vieții sale. Și acest ultim exemplu nu se aplică doar soției proprii, ci oricărei femei, tocmai pentru că este o femeie. Feminitatea a fost considerată sacră în sine. Acest aspect ar putea fi observat în anchetele care au urmat scufundării Titanicului: martorii au afirmat că unele bărci de salvare au conținut numai femei și copii, bărbații se sacrificau pentru a le salva. Nesacrificându-se, ocupând un spațiu într-o barcă de salvare care ar fi putut fi ocupat de o femeie sau de un copil, le-ar fi încălcat bărbăția.

Bărbăția și masculinitatea sunt batjocorite ca fiind toxice prin definiție, care include atât simbolismul, cât și acțiunile de mărinimie. Un bărbat adevărat era cavaler. Este adevărat că actele de vitejie și de sacrificiu de sine pot fi și sunt făcute și de femei și copii și, bineînțeles, de homosexuali și transgenderi. Oricine poate deveni curajos. Dar acesta este și ideea: de vreme ce vitejia și sacrificiul de sine nu mai fac parte din ceea ce înseamnă a fi un bărbat, cineva face astfel de acte eroice numai dacă este erou. Dar eroismul nu este ceva obișnuit (de aceea este lăudat când este găsit). Un om poate sau nu poate să se simtă chemat să facă acte de eroism și curaj. Dar, în vechea paradigmă, un bărbat se sacrifica nu pentru că se simțea chemat într-un mod extraordinar pentru a fi erou, ci pur și simplu pentru că era un bărbat. Rolul de gen pe care l-a moștenit prin virtutea anatomiei sale conținea imperativul moral de a se sacrifica, dacă este cazul, pentru femei și copii. Este vorba doar de această protecție pe care bărbații adevărați au oferit-o odată, de care este nevoie atât de mult acum.

Astăzi ne bazăm pe „educația publică” (adică propagandă) și pe stigmatizarea a ceea ce este incorect din punct de vedere politic și care motivează oamenii la mărinimie, sacrificiu de sine și vitejie. Putem vedea cât de bine funcționează (sau nu funcționează), cât de periculoase sunt nopțile pentru femei și alte persoane vulnerabile. Cei care încearcă să educe publicul vor să se „ia înapoi noaptea”. Mai multă utilitate ar putea avea reflectarea susținută asupra modului în care noaptea a devenit periculoasă în primul rând.

Citiți și:

Tacticile insidioase ale mişcării homosexuale 
Bizara impunere în forţă a homosexualilor 

yogaesoteric
17 iunie 2019