Atentatele de la Oslo din iulie 2011 se înscriu în planul de guvernare a lumii prin teroare (1)

Manipularea mediatică ascunde o nouă operaţiune de tip „steag fals”

 
de George Preda
 

În ultimii ani au avut loc în întreaga lume o serie de atentate atribuite „teroriştilor”. Numitorul comun al acestor atentate este faptul că au permis introducerea unor drastice măsuri de securitate, care limitează foarte mult libertatea şi drepturile cetăţeneşti şi fac posibil dezideratul celor care conduc din umbră planeta de a se ajunge la un unic stat planetar de tip fascist. Un alt numitor comun al tuturor acestor atentate este incoerenţa „versiunilor oficiale” asupra faptelor, evidenta manipulare mediatică şi numărul inadmisibil de mare de inadvertenţe. În luna iulie a acestui an, a fost rândul Norvegiei să fie lovită de „atentate teroriste”. În acest articol, vom urmări să desluşim ce anume se ascunde sub mormanul de inepţii al versiunii oficiale asupra atentatelor de la Oslo din luna iulie.

Două atentate în aceeaşi zi

Pe 22 iulie 2011, Norvegia a fost zguduită de două atentate, foarte diferite prin natura lor. La ora 15.20, o explozie puternică a avut loc în centrul oraşului Oslo, în apropierea sediului Guvernului norvegian. În urma deflagraţiei şi-au pierdut  viaţa opt persoane şi alte câteva zeci au fost rănite. Suflul exploziei şi incendiile declanşate au afectat mai multe clădiri, iar specialiştii au estimat pe baza craterului format la locul exploziei, a distrugerilor provocate şi a distanţei până la care a putut fi auzită explozia că bomba folosită a fost echivalentă a 10 tone de TNT.

La scurt timp după această explozie, un bărbat înarmat cu o puşcă mitralieră a masacrat 68 de tineri pe insula Utoya, aflată la aproximativ 50 km distanţă de capitala Norvegiei. Deşi alertate încă de la dezlănţuirea carnagiului, forţele de ordine au ajuns abia după o oră la faţa locului (reuşind în cele din urmă să-l aresteze pe atentator), aceasta în ciuda faptului că au în dotare 20 de elicoptere pentru urgenţe, intervenţii şi posibile atacuri teroriste. Pe insula Utoya se desfăşura în perioada respectivă o tabără de vară a tinerilor laburişti, tabără care a fost vizitată în ziua premergătoare atacului de ministrul de externe norvegian. 

Autorul masacrului de pe insula Utoya – bărbatul arestat de poliţie – se numeşte Anders Breivik şi şi-a arogat şi explozia de la Oslo, declarând că nu a avut niciun fel de complici şi a folosit pentru aceasta o bombă artizanală realizată pe bază de îngrăşăminte agricole (o aşa-numită bombă agricolă). Poliţia a declarat ulterior că explozia a fost provocată cu ajutorul unei maşini-capcană, deşi este mult mai probabil ca explozibilul să fi fost introdus în subsolul clădirii.

Manipularea mediatică începe imediat, odată cu atentatele!

Încă de la început, ziariştii, foarte abili, au asociat explozia de la Oslo cu un alt caz controversat, atentatul contra Imobilului FBI din Oklahoma City, care a avut loc în 19 aprilie 1995 şi despre care se presupune că a fost distrus de către o bombă agricolă şi a fost atribut lui Tim McVeigh. Cincisprezece ani mai târziu, numărul inadvertenţelor din versiunea oficială nu fac decât să dovedească faptul că acel atentat a fost o operaţiune de tip „steag fals”, sau, mai precis spus, o lovitură a serviciilor speciale. Atentatul din Oklahoma City a oferit pretextul pentru administraţia Clinton să pună bazele legii securităţii naţionale – Patriot Act, care a fost definitivată după atentatele din 11 septembrie 2011 – şi să stopeze ascensiunea mişcării miliţiene (Militia mouvement), precursor ceva mai militarizat al Tea Parties (mişcare politică populistă din America).

Două ziariste ale agenţiei Reuters, Victoria Klesty şi Gladys Fouche, au scris un articol lung despre personalitatea lui Breivik şi maşina capacană despre care se presupune că era plină cu nitrat de potasiu. În acest articol se spune: „Cartierul care a fost atacat este inima puterii norvegiene. Dar măsurile de securitate nu sunt suficient de severe într-o ţară ca Norvegia, care nu este obişnuită cu asemenea violenţe şi care este mai degrabă cunoscută pentru premiul Nobel şi pentru medierea conflictelor din Orientul Mijlociu şi Sri Lanka.” Citind un asemenea articol avem impresia că ziariştii îşi bat joc de noi. Norvegia este implicată considerabil în Afganistan şi în Libia şi, conform normelor internaţionale, asta o face o ţintă a aşa-zisei Al-Qaida. De asemenea, trebuie să avem în vedere declaraţiile lui Muammar Gaddafi care afirmase că-şi va lansa teroriştii împotriva coaliţiei care de câteva luni bombardează Tripoli…

Patru mari organizaţii teroriste islamice îşi au sediul în Norvegia şi unul dintre principalii imami (lider) al acestora este pe cale de a fi expulzat din ţară. Deci putem spune cu certitudine că „inima puterii norvegiene” este nu doar păzită, ci deosebit de păzită, cu măsuri de securitate severe la fel de riguroase ca în orice altă ţară, inclusiv în Vatican (unde securitatea este draconică, existând 110 gărzi pontificale) sau în Monaco (115 soldaţi şi ofiţeri). A introduce explozibili în subsolul unui imobil strategic atât de bine păzit nu e deloc uşor, exceptând pretextul unui exerciţiu anti-terorist. De altfel, se pare că acest atentat a fost un avertisment, căci el a avut loc într-o zi de vineri în care era sărbătoare şi imobilul era aproape gol.

Referinţa eronată – atentatul din 1995 din Oklahoma City

Ce vor să spună aceşti ziarişti care scriu la comandă politică şi care nu încetează cu referinţele la dinamitarea imobilului Murah din Oklahoma City, citându-l pe Tim McVeigh, care nu are cum să răspundă interpelărilor presei, deoarece justiţia americană l-a omorât cu 10 ani în urmă? Numeroşi specialişti au afirmat în ultimii 15 ani că în cazul exploziei din Oklahoma City, chiar dacă McVeigh ar fi adus 4,8 tone de nitrat de potasiu pe care le-ar fi dispus de-a lungul clădirii, totuşi el nu poate fi făcut responsabil de distrugerea acesteia. Aceşti specialişti au demonstrat că distrugerea clădirii este opera unor demolatori experimentaţi care au plasat strategic în interiorul clădirii, în punctele de rezistenţă, explozibili puternici care au produs acele distrugeri imense. Declaraţiile oficiale sunt în contradicţie cu primele reportaje care au fost făcute imediat după explozie şi care au raportat explozii ale mai multor bombe, care de altfel au fost înregistrate şi de seismografe. Generalul Ben Partin, unul dintre cei mai mari experţi americani în domeniul explozibililor, a depus mărturie în repetate rânduri asupra faptului că acolo au existat mai multe explozii în lanţ şi despre natura reală a explozibililor folosiţi care nu puteau fi făcuţi pe bază de nitrat de potasiu.

La Oslo faptele dovedesc că nu este vorba de un singur om care a introdus mai multe tone de nitrat de potasiu în subteranele imobilului. Explozia acestuia a produs un crater de dimensiuni reduse şi câteva urme la exteriorul clădirii, dar nu această explozie a generat distrugerile considerabile care s-au înregistrat acolo.

Şi cum toţi sunt gata să îl evoce pe Timothy McVeigh, vom aminti un lucru. Acesta a acţionat într-o ţară în care se aplică pedeapsa cu moartea şi a refuzat să facă recurs la pedeapsa capitală la care a fost condamnat. Iar dacă ar fi fost să manifeste măcar un regret, acesta ar fi fost de a nu fi reuşit să-şi distrugă ţinta – „În plus, spune el, dacă aş fi avut habar că în apropiere se află o grădiniţă de copii, aş fi schimbat ţinta” – . Una dintre ultimele sale scrisori se încheie astfel: „Dacă iadul există, atunci voi afla o bună companie în prezenţa atâtor piloţi care au masacrat civili nevinovaţi pentru a-şi câştiga războiul”.

O asociere mult mai semnificativă: Londra, 2005

Deşi toată presa a speculat similitudinile dintre atentatele de la Oslo şi cel din Oklahoma City, mult mai sugestivă este asocierea acestuia cu atentatele din metroul londonez, din iulie 2005. Aceste atentate, care au fost puse în cârca pakistanezilor (iar aceştia, fiind ucişi în explozii, nu au putut contesta versiunea oficială), şi-au găsit un ecou înspăimântător în explozia de la Oslo din luna iulie. Peter Power, directorul societăţii Visor Consultant, specializată în acest tip de operaţiuni, a declarat pentru BBC că tocmai în ziua în care au avut loc atentatele din metroul din Londra, pe 5 iulie 2005, se efectuau exerciţii subterane pentru acţiuni antiteroriste exact în staţiile de metrou care au fost ţinta „teroriştilor”.

O primă similitudine care ar trebui să ne dea de gândit este aceea că în cele două zile care au precedat această explozie s-a desfăşurat în capitala Norvegiei un exerciţiu antiterorist care consta în detonarea unor bombe în tunelurile de evacuare a apei aflate în apropierea clădirilor administrative în care se află sediul guvernului Norvegiei. Şi în acest caz, aşa cum de altfel s-au petrecut lucrurile şi la Londra în iulie 2005, populaţia nu a fost informată despre operaţiunile ce urmau să aibă loc. În data de 20 iulie 2011, cotidianul Aftenposten a publicat următoarea ştire: „După ce s-a scuzat că nu a informat populaţia, poliţia norvegiană a explicat că o echipă de intervenţii, şi anume unitatea specială antiteroristă a poliţiei naţionale, a realizat un exerciţiu într-o zonă izolată a Podului Bjorvika… Manevra a constat într-un antrenament de detonare a unor încărcături explozibile. Exerciţiul se va continua în noaptea de miercuri cu noi explozii… Este vorba de un scenariu tipic pentru toate forţele antiteroriste din lume.”

Această informaţie, de o importanţă capitală,  a lipsit cu desăvârşire în reportajele mass-mediei internaţionale. Informaţia este cu atât mai importantă cu cât logistica atentatului, de proporţii greu de crezut, i-a fost imputată lui Anders Breivik, care, chipurile, s-ar fi folosit de profesia sa de agricultor bio pentru a-şi procura, fără a da naştere la suspiciuni, „îngrăşămintele agricole” de care avea nevoie pentru a-şi construi bomba.

Aberaţiile publicate în presă privitoare la „bomba agricolă”

Ziarele specializate în prostirea populaţiei au mers până la a afirma că Breivik a primit un transport de 6 tone de îngrăşăminte cu câteva zile înainte de atentat, iar poliţia, pentru a demonstra corectitudinea informaţiilor, a permis câtorva ziarişti să se apropie – rămânând totuşi la o distanţă considerabilă – de ferma lui Breivik. Aceştia au depus mărturie că au văzut acei saci imenşi cu aproximativ 500kg de îngrăşământ fiecare, despre care se ştie că ar conţine nitrat de potasiu. Ori, nu există o modalitate mai bună pentru a atrage atenţia asupra unor activităţi despre care se doreşte a se păstra discreţia decât achiziţionarea unei cantităţi consistente de nitrat de potasiu, îngrăşământ a cărui utilizare este strict interzisă în agricultura bio. În plus, dacă cele 6 tone de nitrat de potasiu se găseau la fermă după atentat, cum este posibil ca ele să fi explodat cu două zile în urmă?!

Dar, mai ales, explozia de la Oslo a putut fi auzită până la 7 km distanţă de capitala Norvegiei. Pentru specialiştii în explozibile, puterea deflagraţiei şi valoarea daunelor provocate indică faptul ar fi fost necesară o cantitate de până la 10 tone de TNT, adică de trei sau patru ori mai mare decât ceea ce ar fi putut produce cele 6 tone de nitrat la care se adaugă şi combustibil, căci aşa se fabrică aşa-zisele bombe agricole. Dacă ar fi să credem cele afirmate de poliţie fără a aduce nici cea mai mică dovadă, cum că atentatul a fost realizat cu o maşină capcană, atunci trebuie să avem în vedere că aceasta ar fi trebuit să conţină minim 20 de tone de nitrat plus combustibilul adiţional, pentru a provoca o explozie de această dimensiune. Ce „maşină” ar putea transporta 20 de tone de îngrăşăminte? Profesioniştii în domeniu mai afirmă că, în orice caz, era necesar un tehnician expert în explozibili pentru a provoca detonarea nitratului, ori Breivik nu are deloc această calificare.

Cine este Anders Breivik?

Asasinul de pe insula Utoya, care îşi arogă în totalitate şi explozia din Oslo, se numeşte Anders Behring Breivik, este un cetăţean norvegian în vârstă 32 de ani, proprietar al unei companii agricole „Breivik Geofarm” care se ocupa de cultivarea bio a legumelor. Membru al masoneriei norvegiene, dar totodată membru al mai multor organizaţii extremiste, el a fost destul de activ în răspândirerea convingerilor sale politice pe Internet, unde a publicat materiale propagandistice dintre care se distinge aşa-zisul său „manifest”, intitulat „2083: O declaraţie europeană de independenţă”, care are mai mult de 1500 de pagini.

Cu riscul de a-i necăji pe unii pro-israelieni fanatici, trebuie să menţionăm faptul că Breivik este un mare admirator al „micului popor curajos” pe care îl consideră a fi o barieră contra islamismului. Această opinie, din păcate, destul de frecventă în mediile de extremă dreaptă după atentatele din 11 septembrie 2001, oferă un  avantaj celor care văd în ucigaşul norvegian un individ manipulat. Astfel, Breivik devine la rândul său un instrument perfect pentru manipularea în masă. Cităm din secţiunea 2.93 a „manifestului” său, îndeajuns de elocvent: „Cerem ca orice susţinere financiară pentru autorităţile palestiniene să fie imediat suspendată. S-a dovedit deja că aceste fonduri au fost folosite în trecut pentru susţinerea campaniei jihadiste împotriva evreilor din Israel şi împotriva creştinilor din teritoriile controlate de palestinieni. Ar trebui formulată o declaraţie publică de susţinere a Israelului împotriva agresiunii musulmane, iar banii care erau daţi până acum Palestinei ar trebui folosiţi pentru apărarea Israelului şi pentru constituirea unui Fond Global de apărare…”

Vom fi surprinşi că un om care pare atât de minuţios şi atent, care a umplut Internetul de filipicele sale anti-islamice, să se fi luat de câteva sute de adolescenţi ce ar aparţine unei formaţiuni politice profund implicate în distrugerea biologică a Norvegiei tradiţionale. Deşi numeroşi tineri din Partidul laburist prezenţi pe insula Utoya erau ne-europeni, nu au fost ţintele sale predilecte. Cei „salvaţi” de origine asiatică sau din Orientul mijlociu, sunt mărturie pentru acest fapt în faţa camerelor de luat vederi. Cu alte cuvinte, Breivik care şi-a prezentat operaţiunea ca pe un fel de cruciadă – numeroase fiind referinţele la Templieri – ar fi putut să ucidă mai întâi ne-europenii prezenţi. A avut la dispoziţie 90 de minute pentru aceasta. Însă majoritatea victimelor sale sunt albi, de preferinţă femei. El a declarat că  „şi-a dat seama cât de crud putea fi efectuând această acţiune, dar că a realizat, în mintea sa, că un astfel de act era necesar”. Toate acestea i-au apărut ca fiind mai puţin odioase, în raport cu obiectivul pe care dorea să îl atingă: combaterea urgentă a multiculturalismului. Uimitor de incoerent.

În orice caz, toate acestea ridică întrebări despre convingerile sale reale sau cele pe care media i le atribuie. Profesia sa de credinţă, făcută publică pe Internet în manifestul pe care l-am amintit deja, „2083: o declaraţie europeană de independenţă”, este un apel vibrant la o mobilizare a creştinilor contra dominaţiei islamice din Europa. Deja din 2009, el a scris pe forumul unui site anti-imigrări www.documents.no: „Ceea ce majoritatea oamenilor nu înţeleg este că islamizarea în curs din Europa nu poate fi stopată dacă nu ne legăm de doctrina politică ce a făcut posibilă apariţia acesteia (şi de indivizii care promovează această doctrină)”. Evident.

În orice caz, operaţiunea sa are mai multe şanse să dezlănţuie contra celor care se bat cu încăpăţânare pentru supravieţuirea lumii albe, reacţii din ce în ce mai violente din partea celor ce deţin puterea totală, pentru care anihilarea biologică a ţărilor europene prin imigrare în masă, multiculturalism şi metisaj reprezintă obiectivul principal.
 

Citiţi aici partea a doua a acestui articol

Citiți și:

DOSAR: Atentatele din 11 septembrie 2001 – un pas către instaurarea noii ordini mondiale

Marea înşelătorie a aşa-ziselor atentate teroriste din 11 septembrie 2001

Adevărul despre războiul din Cecenia şi atentatele de la Moscova

yogaesoteric
4 noiembrie 2011