Balaurii aproape că există

A-i explica unui copil de patru ani icoana Sf. Gheorghe care omoară un balaur este fascinant. A-i explica unui copil de 10 ani aceeași icoană este un chin – „Bine, dar balaurii nu există, nu-i așa?”

Oare?

Când cineva îți spune că balaurii nu există sau că monștrii nu există, ce spune el mai exact? Când te uiți la icoana Sf. Gheorghe, care, în mod intuitiv, probabil că este una dintre cele mai plăcute de privit, se revelează un adevăr atât de profund încât, în pofida faptului că „balaurii nu există”, rămâne una dintre cele mai populare icoane, iar Sf. Gheorghe unul dintre cei mai iubiți sfinți.

Când spunem că „balaurii nu există”, de regulă ceea ce înțelegem prin „există” este ceva măsurabil și reproductibil. „Balaur” devine, astfel, un fel de specie zoologică, precum un cățel sau o pisică ce ar putea fi apoi separată într-o subspecie, înmulțită și modificată genetic. Dar a crede că doar astfel de categorii măsurabile „există” în lume nu este doar neadevărat în cel mai mare grad cu putință, dar ne oferă și o imagine a tiraniei mentale din epoca noastră științifică. Există oameni atât de orbi care cred în acest reducționism.

Ce ar fi dacă balaurii și monștrii în general nu sunt pur și simplu același gen de „lucruri” precum câinii sau merele? Cum ar fi dacă felul în care există un balaur are mai puțin legătură cu distincția dintre un tigru și un iepure și mai mult cu distincția dintre prieten și dușman? Distincția dintre prieten și dușman nu este un fenomen măsurabil și reproductibil, dar cu toate acestea este una dintre cele mai comune experiențe pe care o ființă umană le are. Un prieten este o categorie reală a existenței, dar nu există un prieten identificabil „zoologic”, adică nu pot indica din punct de vedere cantitativ către cineva care poate fi cuantificat drept „prieten” pentru toată lumea, în același fel în care o pisică este o pisică pentru toată lumea. „Prieten” este o categorie a întâlnirilor umane. Și, într-o manieră similară, a întâlni un străin înseamnă a întâlni o persoană nedefinită, am putea spune nehotărâtul în formă umană. Se poate sugera că un balaur și, pe un plan mai general, un monstru reprezintă categoria necunoscutului în lumea animală. În cele din urmă, un balaur este imaginea haosului, locul în care cunoașterea și categoriile își ating limitele.

Că balaurul este o imagine a haosului nu este ceva nou, fiind o idee avansată de gânditori din diverse spații de gândire, inclusiv de ortodocși. Dar de obicei este implicată ideea că balaurii sunt un fel de fabulă sau de metaforă. Eu susțin că balaurii există, sau, mai degrabă, aproape că există. Ei sunt la fel de reali precum un străin este real, real în feluri în care ne arată tocmai limitele existenței înseși. La fel cum noi putem să ne întâlnim cu un OZN sau cu un străin, la fel de bine ne putem întâlni cu un balaur. Și cred că povestea Sf. Gheorghe și multe alte povestiri tradiționale despre balauri sunt construite într-o manieră care ne ajută să înțelegem „ce” este un balaur. Acesta este motivul pentru care povestea Sf. Gheorghe rezistă, în pofida încercărilor tuturor distrugătorilor de mituri.

Dar este nevoie să le acordăm creditul cuvenit și distrugătorilor de mituri. Așadar, acum, doar ca un experiment, să ne imaginăm un balaur care amenință un oraș și care îi mănâncă pe cei mici din acel oraș. Sf. Gheorghe vine și îl omoară. Imaginați-vă acum un om de știință care vine cu toate instrumentele sale și face disecții. După câteva săptămâni de analiză și informații peer-reviewed, omul de știință îi anunță prin intermediul unei reviste academice pe prostovanii din oraș că balaurul nu era un balaur, ci mai degrabă crocodili siamezi uriași care sufereau de elefantiazis și de rabie. Articolul este destul de lung, în fapt detaliază cum au ajuns crocodilii siamezi să aibă elefantiazis și rabie. Unii oameni de știință încep să discute asupra cauzei unor diformități iar curând după aceea cineva va ține o conferință în timp ce organizatorii vor publica o carte care prezintă diversele puncte de vedere asupra chestiunii expuse la conferință.

Întrebarea care se pune este următoarea: cine este mai real, balaurul sau crocodilii siamezi gigantici care suferă de elefantiazis și de rabie? Crocodilii siamezi nu ţin cont în mod corespunzător de experiența terifiantă a monstruosului, și, deși balaurul a fost disecat și domesticit într-un fel, experiența, povestea care și-a pus amprenta asupra însăși identității acelui oraş o reprezintă întâlnirea cu balaurul.

De asemenea, ar fi absurd să rescriem categoriile noastre zoologice pentru a face loc categoriei excepționale de crocodili siamezi cu elefantiazis și rabie. Să rămânem la balauri.

În icoana Sf. Gheorghe, balaurul este înfățișat ca un hibrid imposibil între mamifere, reptile și păsări. Hibridul este haosul care apare pe limite, în spațiul dintre categorii, excepțiile. Este însăși experiența monstruosului. Straniul și excepționalul sunt categorii foarte importante, care includ multe taine spirituale. În Biblie și în tradiția noastră străinii pot fi pe ascuns fie îngeri, fie demoni. În povestea lui Avram, cei trei străini care vin la el sunt trei îngeri și o imagine a Sf. Treimi, dar în tradițiile legate de Nașterea Domnului, păstorul necunoscut care îl ispitește pe Sf. Iosif este un demon ascuns. Aceasta este natura ambiguului, poate ascunde ambele extreme.

Din păcate, într-o lume în care dictează doar categoriile taxonomice, nu există loc pentru ce este periferic și straniu. Toate lucrurile trebuie să se potrivească undeva. Aceasta a dus atât la permisivismul dement și la deschiderea unilaterală, cât și la identitatea totalitaristă a excluderii absolute, ambele caracterizând dualitatea modernă. Cele două extreme se generează una pe cealaltă și astfel nu pot decât să balanseze de la o extremă imposibilă la următoarea, fie încercând să explice și să justifice fiecare excepție, fie încercând să traseze o graniță absolută între noi și ei. Într-o astfel de lume nu există altă opțiune, orice lucru trebuie încadrat sau altfel vine briciul lui Occam care îl rade. Dar într-o lume în care există spațiu pentru balauri, ierarhiei naturale a ființei îi este permis să includă atât regula, cât și să lase un spațiu nedefinit pentru straniu și excepțional, chiar pentru monstruos. Acolo, balaurul aproape că poate exista. Cel puțin cât balaurul nu ne mănâncă odraslele. Și există unii dintre noi care acum încep să intuiască că balaurii au început să le mănânce copiii.

Din fericire, îl avem cu noi întotdeauna pe Sf. Gheorghe care ne protejează.

Autor: Jonathan Pageau

Citiţi şi:
Diavolul a căzut din cer și există! Bântuie pe pământ cu toate slugile lui, cu toți slujitorii lui și cu toată lucrarea lui
Sfântul Gheorghe, purtătorul de biruinţă

yogaesoteric
5 iulie 2021