Băncile centrale ajung deja să naţionalizeze în tăcere economiile

 

La sfârşitul anului 2017, marile bănci centrale deţineau o cincime din datoria guvernelor lor. Cifrele sunt uluitoare. Fără a avea circumstanţa atenuantă a unor perioade de recesiune sau criză, băncile centrale majore au cumpărat datorii guvernamentale suverane şi private în valoare de peste 200 miliarde USD pe lună – vorbim aici de Banca Centrală Europeană (BCE) şi Banca Japoniei (BoJ), pe măsură ce Federal Reserve (Fed) a luat o pauză. Cu toate acestea:

– Fed deţine 12,4% din datoria publică totală din S.U.A.
– Totalurile deţinute de BCE şi BoJ depăşesc 35% şi 70% din PIB.
– BoJ este acum un prim acţionar, în proporţie de 90%, al Nikkei.
– BCE deţine 9,2% din piaţa europeană a obligaţiunilor corporative şi peste 10% din totalul datoriei suverane a ţărilor europene.
– Banca Angliei deţine între 25% şi 30% din datoria suverană a Regatului Unit.
– Banca Naţională a Elveţiei deţine acţiuni ale companiei Apple în valoare de 3 miliarde USD.

BoJ, cu politica sa ultra-expansivă, este pe cale să devină cel mai mare acţionar al fiecărei companii prezente în Nikkei 225. De fapt, banca centrală japoneză deţine deja 60% din piaţa de ETF-uri din Japonia.

Astfel, BoJ generează doar dezechilibre mai grave într-o economie „zombificată”, pe măsură ce politica monetară extremă perpetuează dezechilibrele, reduce viteza monetară şi stimulează datoriile şi investiţiile necorespunzătoare.
Credinţa că această politică este inofensivă doar pentru că „nu există inflaţie” şi pentru că şomajul este scăzut – este extrem de periculoasă. Eliberarea de către guvern a unei cantităţi masive de datorii şi de bani ieftini promovează supracapacitatea şi alocarea proastă a capitalului.

Ca urmare, creşterea productivităţii se prăbuşeşte, salariile reale şi puterea de cumpărare a monedei cad, determinând creşterea costului real al vieţii, pe măsură ce datoriile suverane cresc mai mult decât PIB-ul real.
Acesta este motivul pentru care datoria totală în Japonia a crescut până la 325% din PIB, potrivit Băncii Reglementelor Internaționale (Bank of International Settlements).

Promisiuni de plată

Efectele sunt similare şi în alte părţi. Obligaţiunile guvernamentale emise de către băncile centrale nu sunt active de calitate, ci note înscrisuri ale datoriilor care se transferă către generaţiile următoare şi care vor fi rambursate în trei moduri – printr-o inflaţie masivă, o serie de crize financiare sau printr-un şomaj devastator.

A-ţi prăbuşi moneda proprie nu este o politică de creştere, ci un furt, care loveşte generaţiile viitoare. Efectul „placebo” al cheltuirii valorii actuale nete a acestor înscrisuri presupune – în condiţiile în care PIB-ul, productivitatea şi venitul real nu se îmbunătăţesc, cel puţin la fel de mult ca datoria emisă – generarea unei bombe cu ceas în materie de dezechilibre economice. Aceasta va creşte şi va exploda cândva în viitor.

Guvernul nu eliberează „bani productivi”, ci doar o promisiune de venituri mai mari din impozite mai mari, din preţuri mai ridicate, sau din confiscarea averii în viitor. Creşterea ofertei de bani este un împrumut pe care guvernul îl contractează, dar noi, cetăţenii, îl plătim. Plata vine odată cu distrugerea puterii de cumpărare şi cu confiscarea averii prin devalorizare şi inflaţie. Efectul „de avere” al creşterii acţiunilor şi obligaţiunilor nu există, pur şi simplu, pentru marea majoritate a oamenilor, deoarece peste 90% din averea medie a gospodăriilor sunt depozite bancare.

O naţionalizare ascunsă

De fapt, monetizarea masivă a datoriilor este doar o modalitate de consolidare şi perpetuare a sectorului public, care sufocă sectorul privat. Este o naţionalizare. Deoarece banca centrală nu dă „faliment”, ea îşi transferă, inerent, dezechilibrele financiare către bănci private, întreprinderi şi familii.

Banca centrală poate „imprima” toţi banii pe care îi doreşte şi guvernul beneficiază de aceasta, dar toţi ceilalţi vor suferi din cauza represaliilor financiare. Prin generarea crizelor financiare prin politici monetare prea liberale şi deoarece este principalul beneficiar al mecanismului de „boom and bust”, sectorul public iese din aceste crize mai puternic şi mai îndatorat – iar în acelaşi timp sectorul privat suferă efectul de crowding-out în perioade de bust şi cel de taxare şi confiscare a averii în perioadele de boom.

Nu e de mirare că ponderea din PIB reprezentată de cheltuielile guvernamentale este acum aproape 40% în ţările OCDE şi creşte, deoarece povara fiscală se află la un nivel maxim iar datoria publică se umflă şi ea.

Monetizarea datoriei publice este un sistem perfect de naţionalizare a economiei – trecând toate riscurile puse de cheltuieli excesive şi dezechilibre pe umerii contribuabililor. Lucrurile de acest gen se termină întotdeauna rău. Pentru că doi plus doi nu este egal cu douăzeci şi doi.

Pe măsură ce taxăm productivitatea pentru a subvenţiona neproductivitatea, impactul asupra puterii de cumpărare şi procesul de distrugere a averii devin exponenţiale.

De data aceasta este la fel

Credinţa că de data aceasta va fi diferit şi că guvernele vor cheltui toate cantităţile masive de bani ieftini „foarte scumpi” cu înţelepciune nu au nicio bază în istorie. Guvernul este înclinat să cheltuiască excesiv – întrucât scopul său este maximizarea bugetelor şi creşterea birocraţiei ca mijloc de putere.

De asemenea, are toate motivele să dea de fiecare dată vina pe un inamic extern. Guvernele dau vina pe altcineva pentru greşelile lor. Cine reduce ratele dobânzilor de la 10% la 1% sau chiar la zero? Guvernele şi băncile centrale.
Cine este acuzat că ia „riscuri excesive” atunci când există o criză? Tu şi eu. Cine creşte oferta de bani, cere „flux de credit” şi impune represiune financiară pentru că „economiile sunt prea mari”? Guvernele şi băncile centrale.

Monetizarea datoriei publice este un mod perfect de a naţionaliza economia – trecând toate riscurile excesului de cheltuieli şi dezechilibrelor la contribuabili.
Cine este de vină când explodează? Băncile – pentru „creditare sălbatică” şi „nereglementare”.

Desigur, guvernele pot imprima toţi banii din lume, dar ceea ce nu pot face este să vă convingă pe dumneavoastră că este corect, că preţul şi suma de bani pe care o impun este reală, doar pentru că guvernul spune acest lucru. Prin urmare, vedem investiţii reale mai scăzute şi productivitate mai scăzută. Se numeşte represiune financiară pentru un motiv, dar cetăţenii vor încerca întotdeauna să scape de furt.

Care este „cârligul” care ne face să participăm la acest proces? Bulele, creşterea acţiunilor, care te pot convinge că procesul ar fi datorat puterii economice.
Apoi, când politica băncii centrale nu mai funcţionează şi pieţele se prăbuşesc la evaluările lor reale, mulţi spun că este vorba de speculanţii de pe piaţa privată, dar de banca centrală – care este cel mai mare speculator – nu vorbeşte nimeni.

Atunci când erupe o criză, puteţi paria că vina va fi aruncată asupra pieţelor, fondurilor speculative, lipsei de reglementare, şi de intervenţie. Intervenţiile proaste, o problemă perenă, vor fi rezolvate cu şi mai multe intervenţii. Asemenea unor cazinouri, unde casa câştigă întotdeauna.

Între timp, reformele structurale care fuseseră promise dispar ca amintirile rele.
Acesta este un sistem machiavelic inteligent prin care se omoară pieţele libere şi se aduc beneficii disproporţionate guvernelor, folosind concurenţa neloială – accesul nelimitat al băncilor centrale la bani şi credite, în timp ce acestea nu își asumă niciun risc – având o putere absolută de a pasa nota de plată celorlalţi.

Citiți și:

David Icke: «bail in», un colaps financiar inventat pentru a fura banii populației

Un adevăr ce trece neobservat: viţelul de aur de la poarta nouă

 

yogaesoteric
18 aprilie 2018