Banii, debit şi sclavie

 

Banii ca datorie

Există un adevăr fundamental despre bani şi datorii pe care puţini oameni îl cunosc. Cei care au căutat să expună şi să corecteze situaţia au fost în permanenţă reduşi la tăcere. Adevărul este atât de simplu încât nu poate fi crezut, este un adevăr la care nu ne gândim pentru că, având experţi care fac asta pentru noi, de ce ar încerca unul dintre noi, non-experții, să afle adevărul?

Problema

Suntem conştienţi de problemă, este la vedere, dar soluția ne tot scapă, deoarece ne gândim că problema este atât de mare încât nu o putem rezolva.

Problema constă în faptul că nici guvernele şi nici marea majoritate a oamenilor nu au bani. Poate că sună a exagerare, dar dacă ne gândim puțin, vom constata că aşa este. Guvernele, fie ele sociale, liberale, democratice sau de altă natură, nu au bani. Ne taxează până la moarte, dar cu toate acestea, se îndatorează. Şi marea lor majoritate sunt atât de îndatorate, încât nu mai există nicio posibilitate reală de achitare a datoriei.

Un procent din taxele strânse la nivel naţional, care diferă de la ţară la ţară, se duce spre plata datoriilor naţionale, cu mult înainte să se discute bugetul anual.

În ceea ce-i priveşte pe oamenii de rând, nu este nevoie să te uiţi prea departe ca să vezi că marea majoritate a familiilor o duc de pe o zi pe alta, deşi nu le lipseşte dorinţa de a lucra. De obicei, atât soţul cât şi soţia lucrează, acest fapt afectând instituţia familiei şi copilul. Şi cu toate că amândoi părinţi lucrează, aceasta nu este suficient pentru a duce o viaţă decentă.

Ai putea spune că este normal, că aşa a fost mereu, că nu poate fi făcut nimic în privinţa aceasta, dar greşeşti, asta este exact ceea ce alţii vor ca tu să crezi. Problema există, dar întrucât este atât de „complicată”, de „mare” şi există în vieţile atâtor oameni, ne gândim că este mai bine să fie lăsată în grija „experţilor”. Total greşit!

Primul pas spre rezolvarea problemei este să îi recunoşti existenţa, să observi realitatea economică din jurul tău. Află câţi bani cheltuie guvernul pe datoriile naţionale. Află cât de mult au de plată ţările în curs de dezvoltare. Uită-te la numărul oamenilor din ţările în curs de dezvoltare care emigrează în căutarea unei „uşurări” economice.

Cauza

Acum că am luat la cunoştinţă despre situația în sine, să facem următorul pas. Să căutăm cauza. Dar nu putem apela la „experţi” pentru aceasta, pentru că dacă ei ar fi ştiut, ne-ar fi spus de multă vreme şi s-ar fi făcut deja ceva pentru remedierea problemei. Pare un raţionament corect, nu-i aşa?

Cauza nu este necunoscută, dar sunt puţini oameni şi organizaţii care urmăresc să ne informeze despre ea şi în plus acestora li se blochează accesul la canalele mass-media.

Fără alte comentarii, cauza este următoare: banii sunt creaţi nu de guvern, ci de un monopol privat, condus de corporaţiile bancare. Simplu, nu?

Aţi putea întreba, de ce este aceasta o problemă?
Să le luăm pe rând.

Crearea banilor

În mod normal, banii sunt creaţi de stat, iar cele mai multe bănci centrale par a fi deţinute de stat şi controlate de el. Aceasta este însă doar o aparență. Ele constituie „cea de a 4-a putere în stat”.

Atunci când statul are nevoie de bani, nu ordonă băncii centrale să ia nişte bani de la trezorerie. Statul are doar două modalităţi de a face rost de bani, prin taxe sau luând credit de la marile bănci.
Atunci când banca centrală emite bani, o face sub forma unui împrumut – deci statul împrumută aceşti bani, fiind nevoit să îi dea înapoi cu dobândă. La fel este şi pentru o persoană privată, care are nevoie de bani şi face un împrumut la o bancă comercială. Banca îl împrumută, atâta vreme cât poate să ofere o garanţie pentru acel împrumut şi îl dă înapoi cu dobândă.

Dar cum „fac” băncile banii? Nu este imprimeria naţională cea care tipăreşte toate bancnotele? Bancnotele, atunci când sunt tipărite, sunt considerate proprietatea băncii centrale. Ele nu sunt date statului ca să fie cheltuite, ci sunt aduse în circulaţie ca să acopere o datorie.
Oricine vrea nişte bancnote pe care să le cheltuiască, este necesar să le „cumpere”, renunţând la o parte din creditul lor. În orice caz, majoritatea banilor aflaţi în circulaţie, nu sunt bancnote, ci „credit”.

Atunci când te duci la bancă şi ceri un împrumut, acel împrumut este creat pe loc, în aceea bancă. „Banii” sunt simple cifre introduse în contul tău din bancă, pot fi cheltuiţi prin scrierea unui cec, prin transfer sau retragere. Băncile au doar un mic procent din banii împrumutaţi. Restul poate fi plătit prin simpla mutare a cifrelor dintr-un cont în altul.

Ideea de bază este: banii sunt creaţi doar prin adăugarea unor cifre într-un calculator.

Practic, situaţia este aşa :
– pentru fiecare 10.000 pe care o bancă îi împrumută, doar 1.000 sau 2.000 este necesar să existe realmente în seiful băncii centrale.
– aceasta înseamnă că dacă o bancă are 100.000 din depuneri, păstrează 10.000 ca lichidităţi, 90.000 îi depozitează la banca centrală, iar după aceea i se permite să creeze 900.000 prin simpla scriere a cifrelor în contul cuiva.

Practica aceasta se numeşte rezerva fracţionară bancară.

În cazul în care guvernul are nevoie de lichidităţi, procedura este puțin diferită, dar rezultatul este acelaşi. Guvernul va acorda hârtii care să promită dobânda şi plata. Aceste hârtii sunt „cumpărate” de bănci, care la rândul lor le „vând” clienţilor bogaţi, iar guvernul este creditat cu o sumă echivalentă de bani.

Ironia constă în faptul că guvernul, care este autoritatea care ar fi necesar să emită şi să pună în circulaţie banii, este de fapt nevoit să împrumute banii de la persoane private, prin intermediul băncii, ca mai apoi să plătească dobândă. Acum începem să înţelegem de ce guvernul nu are niciodată bani şi de ce atât de mulţi bani publici se duc spre plata datoriilor naţionale.

Mecanismul diabolic

Ce se petrece atunci când o datorie este plătită? Asta este chiar interesant. Dobânda acelei datorii este bineînţeles proprietatea băncii. Suma împrumutată, care acum a fost achitată în întregime, este distrusă. Aşa cum a fost „creată”, apoi este „necreată”, în momentul în care împrumutul este restituit.

Deci banca poate crea bani din nimic, poate încasa dobânda, apoi poate anula acei bani, având posibilitatea de a repeta acest ciclu la infinit, cu alți clienți.

Dacă v-aţi întrebat vreodată cum se face că băncile au drept sediu cele mai impozante clădiri din oraş, acum ştiţi.

Dacă ceea ce am spus până acum pare nedrept, urmează să aflaţi partea cu adevărat diabolică.

O economie are nevoie de bani ca să poată furniza produse şi servicii. Dacă sunt prea puţini bani, produsele rămân nevândute, preţurile cad, cauzând deflaţie. Dacă banii devin şi mai puţini, economia va intra în recesiune. Adică producţia încetează, oamenii rămân fără locuri de muncă etc. Acesta fiind un aspect foarte important, cantitatea de bani aflată în circulaţie este necesar să fie suficientă pentru plata serviciilor şi a produselor. Pe de altă parte, atunci când sunt disponibili prea mulţi bani, apare inflaţia, care este o creştere generală a preţurilor şi o micşorare a puterii de cumpărare a banilor.

În acest moment, guvernul are doar mijloace indirecte ca să asigure stabilitatea economică, pentru că băncile sunt cele care hotărăsc volumul creditului creat. De asemenea, guvernul nefiind capabil să îşi creeze propriii bani, singura cale de a putea cumpăra servicii şi produse este să continue să facă împrumuturi. Adică să plătească dobânda în continuare!

Acesta este motivul pentru care guvernele nu au niciodată bani suficienţi, iar taxele cresc şi se înmulţesc. Este vorba de un monopol privat ce emite bani prin corporaţiile bancare, întâi băncile centrale, iar mai apoi celelalte. Legile noastre bancare sunt cele care permit băncilor să creeze creditul, în locul banilor emişi de guvern, pentru oameni.

Soluţia

Odată identificată cauza, soluţia devine vizibilă.
Legile bancare se necesită a fi modificate substanţial, pentru a exclude posibilitatea producerii autonome de credit de către bănci, cu excepţia monetarului băncii centrale, care ar fi necesar să fie creat ca un credit, nu ca datorie. Crearea banilor ar fi ideal să fie controlată de oameni, nu de bănci.

Cum putem exclude crearea banilor de către bănci? Simplu.
În loc de cei 10-20% depozitaţi la banca centrală, pentru realizarea fiecărui împrumut oferit de bănci, un depozit de 100% să fie obligatoriu. Asta înseamnă că o bancă poate strânge economiile clienţilor săi, le depozitează la banca centrală, iar atunci şi numai atunci, poate oferi împrumuturi care să fie egale cu suma reală depozitată.

Însă când crearea banilor revine sub controlul guvernului, sau mai bine zis al oamenilor, apare o altă problemă. Este necesar să fie conceput un mecanism care să permită ţinerea evidenței preţurilor într-un mod continuu. Odată ce avem acest mecanism este posibil ca instituţia centrală ce emite banii (banca centrală) să controleze puterea de cumpărare a banilor într-un mod foarte exact şi strict, aşezând inflaţia şi deflaţia sub controlul său direct.

Ţinând cont de principiul că valoarea banilor aflaţi în circulaţie este necesar să fie egală cu cea a valorii produselor şi serviciilor oferite, putem elimina inflaţia şi putem păstra puterea de cumpărare stabilă.

Instituţia emitentă este instruită să stabilizeze indexul preţurilor. Acest proces se realizează prin retragerea lichidităţilor la primul semn de creştere a preţurilor, sau mărirea lichidităţilor, prin emiterea de noi bancnote, atunci când preţurile încep să scadă. Instabilitatea preţurilor nu este necesară sub nicio formă!

Bani creditaţi versus bani împrumutaţi

În zilele noastre, când banii sunt creaţi, se face sub forma unor credite pentru bănci şi sunt gestionaţi ca debit pentru cel care ia împrumut, indiferent dacă este persoană fizică sau guvern. Evident, datoria este necesar să fie achitată, banii sunt consideraţi a fi „banii băncii” şi de aceea plătim dobânda. Acești bani împrumutați sunt cauza multor, dacă nu tuturor suferinţelor economice.

Banii creditaţi, pe de altă parte, nu au aceste dezavantaje. Banii este necesar să fie produşi şi oferiţi – da, oferiţi, nu sub forma unui împrumut, ci ca o împărţire dreaptă a dezvoltării economice pentru fiecare cetăţean. Când banii sunt creaţi, nu banca a fost cea care muncit pentru ei, ci oamenii, şi de aceea oamenii ar fi indicat să devină proprietarii banilor odată ce aceştia sunt creaţi.

Creditul social

Unii ar numi un asemenea sistem, sistem de credit social. Termenul de credit social a fost enunţat de Clifford Hugs Douglas şi a fost promovat de un canadian numit Lois Even, care a adus conceptul la cunoştinţa publicului.

Deci, când banii sunt emişi de o instituție centrală emitentă, nu aparţin de drept tuturor celor care au contribuit într-un fel sau altul la creşterea economică? Noi producem, noi consumăm, noi trăim, avem idei, avem copii, învăţăm şi predăm altora ce am învăţat. Toate aceste activităţi constituie viaţa economică a ţării şi pare complet logic ca beneficiul din emisia de bani să nu aparţină câtorva bancheri privaţi, ci celor care generează creşterea economică în primul rând!

Calea de urmat

Înafară de necesitatea desfiinţării monopolului bancar, prin cerinţa de deţinere a unei rezerve de 100% pentru împrumuturile acordate, este necesar să fie stabilită organizarea procesului de creare a banilor pe viitor şi a felului în care fiecare cetăţean îşi primeşte partea sa din creşterea economică.

Unii ar zice că statul este cel care ar fi indicat să aibă puterea de a crea banii şi că banii creaţi ar fi necesar să fie ai statului. Există o oarecare atracţie faţă de această logică, dar cu toate acestea nu respectă principiul corectitudinii financiare faţă de cetăţean.

Prof. Giacinto Auriti de la Universitatea din Teramo a elaborat un proiect de lege ce are la bază faptul că toţi contribuim la activitatea economică a ţării. Propunerea sa, ce a fost prezentată în faţa senatului italian, este extrem de simplă:
– articolul 1.
În clipa emiterii, banii devin proprietatea cetăţenilor şi vor fi emişi de banca centrală a statului.
– articolul 2.
Un cod de venit social este acordat fiecărui cetăţean. Prin intermediul lui, cetăţenii îşi vor primi partea lor, din emiterea monetară şi din alte surse sociale de venit.

Giacinto Auriti, profesor de drept, este destul de clar în descrierea actualei situaţii. El arată că sistemul monetar actual este cea mai mare fraudă din istorie. Oamenii sunt obiectul unei fraude de proporţii colosale, care se ridică la dublul valorii monetare aflate în circulaţie, şi nu numai că nu li s-a acordat partea financiară ce li se cuvenea, dar atunci când noi bani sunt creaţi, ei sunt emişi sub formă de debit, ceea ce reprezintă o pierdere dublă pentru populaţie.

Citiți și:

Vrăjitorii banilor şi prăbuşirea economiei mondiale. Ignoranţa maselor înseamnă puterea conducătorilor

David Icke: «bail in», un colaps financiar inventat pentru a fura banii populației

 

yogaesoteric
7 noiembrie 2019