Basarabia, Bucovina și războiul din Ucraina: Ambiguitate occidentală și duplicitate orientală

Am aflat cu satisfacţie în timp ce îmi făceam doctoratul că una dintre cele mai stabile şi mai durabile graniţe din Europa a fost graniţa de pe Nistru a Moldovei istorice şi a României moderne. Graniţa includea integral cele două provincii româneşti: Basarabia şi Bucovina.

Vechii domnitori ai Moldovei au stăpânit cel puţin parţial şi temporar şi regiunea dintre Nistru şi Bug, dar populaţia acelei regiuni era amestecată din punct de vedere etnic. Aşa se explică de ce frontiera modernă a României a fost fixată pe Nistru.

Graniţele moderne ale Europei au fost stabilite prin tratate şi urmăreşte să separe grupuri etnice majore organizate în state naţionale proprii. În mod ideal, graniţele sunt acceptate reciproc şi recunoscute prin acorduri internaţionale. Realitatea poate fi însă diferită şi uneori e chiar brutală. Stabilitatea unui stat e ameninţată uneori din interior de minorităţi nemulţumite şi din exterior de naţiuni agresive. Este ceea ce s-a petrecut cu ţara noastră în 1940.

Prin populaţia etnică de bază, prin istorie şi prin tratate internaţionale, Basarabia şi Bucovina aparţin de drept naţiunii române. Acest aspect a fost consfinţit prin Tratatul de pace de la Paris din 1920. Recunoaşterea frontierelor României a fost decisă în urma unor ample studii etno-geografice urmate de vii negocieri şi dezbateri. Unirea cu ţara s-a înfăptuit totodată după ce reprezentanţii provinciilor locuite majoritar de români au votat ei înşişi unirea.

La fel de important este însă şi faptul că unificarea din 1918 s-a făcut într-o conjunctură europeană favorabilă în care liderii romani s-au ridicat la înălțimea evenimentelor internaţionale. Acei lideri au fost competenţi, au înţeles sensul şi chemarea istoriei şi au avut o profundă conştiinţă naţională. La rândul lor, românii aveau încredere în conducători şi erau gata să se sacrifice pentru un ideal naţional. Acestea au fost premisele marii noastre uniri.

Tratatul de la Paris nu a fost semnat însă de Moscova, care viza instaurarea comunismului în întreaga lume. URSS-ul a reprezentat de fapt prima încercare de control mondial, încercare eşuată, dar reluată în zilele noastre de cercuri globaliste şi la un nivel mult mai rafinat şi mult mai periculos.

Tratatul de pace de la Paris a fost semnat de majoritatea ţărilor occidentale, inclusiv de guvernul American. În mod neaşteptat însă şi totodată tragic pentru noi, Senatul SUA nu l-a ratificat niciodată din cauza unor tergiversări politice interne. Erau la mijloc vechi dispute între partide şi noi neînţelegeri între Senat şi Casa Albă. Consecinţele acelor diferenţe politice de la Washington se resimt până în ziua de azi.

Comuniştii nou instalaţi la Moscova au respins pierderea Basarabiei, pentru că aceasta a fost şi a rămas un cap de pod rusesc spre Europa. În consecinţă, în scopul recuperării ei, în 1924 sovieticii au înfiinţat într-o regiune dintre Nistru şi Bug zisa „Republica Autonomă Moldovenească” cu reşedinţa în oraşul Balta. Apoi, în 1940, în urma tratatului Ribbentrop-Molotov, trupele sovietice au invadat şi anexat Basarabia, şi pentru prima oară în istorie, Bucovina de Nord şi ţinutul Herța. Ulterior, pentru a complica o situaţie deja nedreaptă, Moscova a oferit Ucrainei nordul Bucovinei, nordul şi sudul Basarabiei şi o parte din vechea republică autonomă, pe care oricum o înfiinţase doar ca să-şi pregătească viitoarele anexări. Noua republică Sovietică unională RSS Moldova a primit partea centrală a fostei Basarabii şi Transnistria de azi, o mică fâşie de pământ situată dincolo de Nistru.

E demn de amintit că liderii comunişti locali de la acea vreme au propus ca tot teritoriul anexat să rămână geografic împreună şi să se numească RSS Română. Ideea a fost însă respinsă de Moscova şi s-a procedat la ciopârtirea teritoriului nou anexat. În consecinţă, la ora actuală, noi nu mai avem probleme teritoriale cu Rusia, ci cu Ucraina. Iar Ucraina este un lup hărţuit şi nesătul, de la care foarte greu vom obţine ceva prin negocieri.

Cele două provincii ne-au fost răpite deci în 1940 prin forţă. În condiţiile istorice de azi, restituirea lor integrală sau parţială s-ar putea face prin trei căi: (1) prin negocieri, (2) printr-un tribunal internaţional, şi (3) în urma unui alt mare conflict internaţional. Toate aceste alternative necesită lideri români competenţi, conştienţi şi oneşti atât la Chişinău, cât şi la Bucureşti. Unde sunt acei lideri?

Sărind peste timp şi ajungând la condiţiile prezente, subliniez că interesele actuale ale Uniunii Europene nu coincid cu ale ţării noastre. Personal, am susţinut ferm aderarea ţării la UE, dar acum am anumite rezerve. La nivel european, uniunea e bună pentru ţările mari şi dezvoltate care sunt conduse de guverne responsabile. Ţările mici şi slab dezvoltate, în special cele din est, au fost cooptate doar pentru exploatarea resurselor pe care le au şi totodată ca zonă tampon geopolitic împotriva Rusiei. În această situaţie, România se află într-o poziţie foarte grea. Este imperios necesar ca liderii ţării să se ridice din nou cu demnitate şi curajos la înălţimea evenimentelor, dacă mai dorim şi mai sperăm să ne reîntregim ţara.

În ce priveşte Statele Unite, interesul Americii în actuala conjunctură, afectată grav de războiul din Ucraina, este să-şi păstreze dominaţia mondială. Practic, aceasta înseamnă menţinerea şi extinderea marilor corporaţii care în prezent domină politica americană. Şi totuşi, cel mai mare pericol de lungă durată pentru corporaţiile internaţionale din spatele Americii rămâne China. Până la confruntarea cu China, este nevoie să fie cooptată ori eliminată mai întâi Rusia.

Actualul conflict din Ucraina reprezintă doar o fază intermediară prin care se urmăreşte subordonarea Rusiei şi cooptarea ei în sistemul economic şi geopolitic occidental. Şi dacă Moscova nu acceptă subordonarea, Rusia se intenționează să fie dezmembrată. Eu nu cred totuşi că Rusia va accepta rolul secundar care i s-a rezervat. Şi ce mă șochează personal cel mai mult este hotărârea fermă prin care America s-a angajat în conflict. Dacă nu se ajunge la negocieri şi la un compromis, ne putem aștepta la o mare conflagraţie şi posibil chiar la un război nuclear. La un an de la declanşarea războiului din Ucraina, este clar că Rusia nu are capacitatea militară de care se temea Occidentul, dar are cinci mii de focoase nucleare. Şi o Rusie disperată poate recurge la orice măsuri. Acestea sunt condiţiile extrem de complicate în care România este necesar să-şi urmărească interesele naţionale.

Revenind la Basarabia şi Bucovina, America şi ţările occidentale cunosc realitatea, dar din motive economice şi geopolitice au adoptat o atitudine ambiguă faţă de drepturile legitime ale României. La această stare de ambiguitate occidentală se adaugă slăbiciunile guvernanţilor români din ultimii 30 de ani! Ce pot face românii din ţară este să se trezească din agonia în care s-au adâncit şi să-şi consulte conştiinţa. Ce putem face noi, românii din străinătate, este să amintim Americii de obligaţiile legale pe care şi le-a asumat.

Iată în acest sens un segment din scrisoarea pe care i-am trimis-o personal preşedintelui Joe Biden şi altor lideri şi personalităţi în luna iunie 2022 în numele unui comitet ad-hoc româno-american. În scrisoare menţionez că după dizolvarea URSS-ului, Senatul American a dezbătut şi a aprobat Rezoluția 148 din 26 iunie 1991 referitoare la teritoriile românești anexate de Moscova în 1940 în urma pactului Robbentrop-Molotov. Citez selectiv din Rezoluţie:

„Senatul și Guvernul Statelor Unite:

1) Susțin dreptul la auto-determinare al populației ocupate de sovietici în Moldova și Bucovina de Nord și în acest sens;

2) Susțin eforturile Guvernului Moldovei de a negocia reunificarea cu România a Moldovei și a Bucovinei de Nord, așa cum a fost stabilit de Tratatul de pace de la Paris din 1920, în conformitate cu Dreptul Internațional și potrivit Principiului 1 al Actului Final de la Helsinki…”

Precizez că am primit de la Casa Albă un răspuns ambiguu semnat de preşedintele Biden şi în consecinţă i-am trimis o nouă scrisoare.

Adaug în continuare că de-a lungul carierei mele universitare şi jurnalistice am avut mai multe discuţii amicale cu diferiţi lideri de opinie ucraineni. În general, cei raţionali dintre ei recunosc că Basarabia e românească, dar chiar şi aceştia ţin cu dinţii de Bucovina.

Altfel, în ultimele trei decenii, de când şi-a declarat independența, Ucraina a cultivat public ideea că România este principala ei țară inamică. Pe plan intern, ea a denigrat permanent naţiunea română şi a făcut eforturi continue menite să ducă la deznaţionalizarea minorităţii române. Kievul continuă vechea politică sovietică şi împiedică promovarea limbii, istoriei şi literaturii române. De exemplu, unei românce din Basarabia care trecea în sudul vechii Basarabii ca să-şi viziteze rudele, autorităţile vamale ucrainene i-au confiscat cartea Capra cu trei iezi de Ion Creangă, pe motiv că era scrisă cu alfabet latin şi părea o carte subversivă.

Atât Rusia cât şi Ucraina au atitudini complet duplicitare faţă de România. Ambele țări cunosc realitatea, dar o neagă cu obstinație. Şi o neagă pentru că dacă recunoşti adevărul, conştiinţa te obligă să iei măsuri de remediere. După schimbarea din 1989, de exemplu, un grup de senatori români a fost invitat la Moscova unde liderii ruşi le-au spus că sunt gata să accepte unirea Basarabiei cu ţara cu condiţia ca România să nu adere la NATO. Acest fapt mi l-a relatat personal fostul senator şi lider ţărănist Ion Diaconescu. Şi mă întreb retoric, de ce i-a fost necesari Rusiei 50 de ani să realizeze în sfârşit că prietenia, sau cel puţin buna vecinătate a României, e mult mai importantă decât anexarea şi martirizarea unei întregi provincii? În ce priveşte Ucraina, aceasta e conştientă de caracterul românesc al teritoriilor pe care le deţine în mod arbitrar, dar rămâne duplicitară.

Iată ce mi-a spus recent un colonel român din Bucureşti. Autorităţile române i-au comunicat Secretarului de Stat american Antony Blinken faptul că, din punct de vedere istoric, România are unele probleme cu Ucraina. Când acesta a transmis mesajul la Kiev, ucrainenii s-au revoltat şi au susţinut că nu noi avem probleme cu ei, ci ei au probleme cu noi, pentru că toată Bucovina până la Suceava ar fi necesar să aparţină Ucrainei……. Şi mai recent, profitând de actuala atmosferă internaţională, Ucraina a reluat lucrările de adâncire a canalului Bâstroe prin care vor distruge Delta Dunării şi vor sabota şi mai mult România…….

Toate statele lumii au anumite secrete cunoscute uneori doar de câţiva lideri. Acestea sunt păstrate de servicii speciale şi sunt utilizate de ministere de resort, ca Ministerul de Externe în timpul unor negocieri, sau Ministerul Apărării în caz de ostilităţi. Oricum, secretele este necesar să fie folosite în mod strict în interesul naţiunii. În acest caz mă întreb ce înţelegeri ascunse ar putea exista în cazul canalului Bâstroe?

Este adevărat că uneori sunt sacrificate obiective mai puţin însemnate în scopul atingerii unor obiective strategice. Aceasta înseamnă să ai însă încredere în guvernanţi. Ce se ascunde în spatele tăcerii guvernanţilor români? Cum promovează ei cauza naţională a României de dincolo de Nistru?

Autor: Prof. dr. Nicolae Dima, SUA, 27 martie 2023, cu prilejul Aniversării Unirii Basarabiei cu Țara

Citiți și:
„Bunii” noștri vecini, ucrainenii
Jos cizma ucraineană de pe teritoriile românești (I)
Problema basarabeană în viesparul ucrainean

 

yogaesoteric
12 mai 2023