Bătaia de joc continuă

Casa Albă se pregătește să declare obiectivele militare îndeplinite (distrugerea capacităților nucleare și de rachete iraniene) și să anunțe o retragere treptată din Golf. Drept urmare, Europa și aliații arabi sunt invitați să curețe dezastrul strategic.

Trump repetă obsesiv că europenii trebuie „să-și ia propriul petrol”, ca și cum ar vorbi despre nota de plată la un restaurant, nu despre o marfă vitală pentru economia continentului și aflată în bătaia tirurilor armatei iraniene. Sub eticheta „America First” se ascunde, de fapt, formula „America câștigă, papagalii plătesc”.

Abordarea Casei Albe marchează o ruptură profundă în politica americană față de Europa. Alianța transatlantică este golită de conținutul ei originar și preschimbată într-un aranjament tranzacțional brutal, în care costurile sunt împinse spre europeni, iar beneficiile strategice și economice sunt colectate metodic la Washington. Solidaritatea este rescrisă în termeni de șantaj: plătești, taci și aplauzi la scenă deschisă. În caz contrar, ești doar un egoist și un nerecunoscător.

Momentul simbolic al săptămânii trecute l-a oferit Secretarul Apărării, Pete Hegseth, care a refuzat să reafirme angajamentul SUA față de Articolul 5 al NATO. „În ceea ce privește NATO, aceasta este o decizie care va fi lăsată la latitudinea președintelui”, a spus el în briefing-ul de la Pentagon, ca și cum clauza fundamentală a securității colective ar fi o opțiune de bifat sau debifat în funcție de toanele lui Trump. Mai mult, Hegseth a legat fără ocolișuri rezervele europenilor privind intervenția în Iran de o posibilă „reevaluare” a garanțiilor NATO.

Așadar, pentru Casa Albă alianța nu mai este o comunitate de securitate, ci un club de golf în care Trump joacă rolul de patron capricios, dur, pus pe japcă. După războiul din Iran, solidaritatea NATO va fi condiționată de recunoștință, supunere și disponibilitate de a duce războaiele demarate de SUA. Hegseth a mers până la a acuza europenii că au lăsat SUA să facă „munca grea a lumii libere” fără a contribui proporțional – o formulă cinică, care ignoră faptul că multe dintre „războaiele libertății” lansate de Washington au fost, de fapt, agresiuni banditești și aventuri geopolitice cu rezultate catastrofale pentru stabilitatea globală.

Trump a amplificat retorica agresivă, după ce a făcut din conturile sale de pe rețelele de comunicare virtuală o tribună de umilire publică a aliaților. Britanicii, francezii și nemții sunt somați să „își construiască un curaj întârziat” și să preia controlul asupra Strâmtorii Ormuz, sub amenințarea explicită că „SUA nu vor mai fi acolo să vă ajute, așa cum nu ați fost voi pentru noi”. Mesajul este clar: cine nu urmează docil linia Washingtonului în Iran este trecut pe lista neagră și poate uita de umbrela de securitate americană.

Până acum, Germania, Franța și Marea Britanie au evitat implicarea militară directă, conștiente că nota de plată (prețuri la energie explodate, inflație, perturbări masive ale lanțurilor de aprovizionare) va lovi mult mai dur Europa decât America. Aspectul, însă, pare minor pentru trompetele Washingtonului cocoțate la conducerea unor trusturi de presă. În editorialul său din Politico, Mathias Döpfner, CEO Axel Springer, scrie fără echivoc: „Bineînțeles că este războiul nostru. Este mult mai mult războiul nostru decât al Americii”. El avertizează că lipsa de solidaritate cu SUA și Israel ar putea accelera retragerea americană din alte dosare europene, precum Ucraina: „Dacă războiul din Iran nu este o chestiune europeană, atunci războiul din Ucraina nu este una americană. Atunci europenii ar fi necesar să-l rezolve singuri în viitor”. Döpfner mai îndeamnă ca Europa să „stea umăr la umăr cu SUA pentru a folosi timpul câștigat prin slăbirea regimului iranian”.

Până la urmă, vorbim despre acceptarea sau refuzul unui model în care SUA declanșează războaie, iar europenii sunt chemați ulterior să le legitimeze și să suporte consecințele. Fix ca în Ucraina, de pildă. Realitatea este că ambele războaie sunt ale SUA, iar Pentagonul folosește alianța NATO ca instrument de presiune, nu ca spațiu de decizie comună.

Statele Unite au provocat în mod intenționat o criză energetică globală prin intervenția lor (știau foarte bine rezultatul, încă de la prima salvă de rachete decontate din bani publici!), iar acum se așteaptă să primească dividendele și să le împartă cu politicienii aflați la butoane (după exporturi masive de GNL și petrol la prețuri umflate, în paralel cu consolidarea poziției lor ca furnizor „sigur”). Europa, în schimb, rămâne prinsă într-o dependență sufocantă, prin tăierea legăturilor cu gazul rusesc și creșterea dependenței de hidrocarburile americane, mult mai scumpe.

Washingtonul a aprins focul în Orientul Mijlociu, iar acum îi invită pe europeni să aducă cisterna cu apă, în timp ce le mai vinde și furtunul la suprapreț.

Europenii par condamnați la statutul de „asociați minori” în cadrul NATO. Ei plătesc contribuții substanțial majorate, suportă costuri politice și economice, dar primesc constant înjurături pe motiv că nu ar fi suficient de docili, suficient de recunoscători și suficient de rapizi în a urma ordinele.

Dacă retragerea din Golf se materializează fără un plan comun real, criza energetică nu va fi doar o turbulență temporară, ci „noul normal”, în care Teheranul va impune o taxă de trecere prin Ormuz, iar europenii vor resimți șocul în facturi, în inflație și în instabilitate politică internă. Washingtonul, la un ocean distanță și cu resurse proprii, își permite luxul de a transforma haosul în oportunitate economică.

Citiți și:
Jaf ca-n codru
Războiul lui Trump devine un dezastru

yogaesoteric
8 aprilie 2026