Bioetica într-o societate orfană de Dumnezeu (II)

Citiți prima parte a articolului

Am arătat, într-o notă anterioară, contextul în care secularismul (fundamentat pe ideile iluministe) a devenit curentul dominant în Occident. Conform sensului iluminist, secularismul se bazează pe valori esențiale: rațiune, libertate, egalitate. Cum era de așteptat, Bioetica a fost influențată de acest curent.

În Bioetică, întâlnim două moduri distincte de secularism: cel „a-religios”, care se referă la un mod de a trăi și de a gândi străin de Dumnezeu și dimensiunii religioase și cel „anti-religios”, care se referă la un mod de a trăi și de a gândi ostil lui Dumnezeu și religiei.

Laura Palazzani susține că, în Bioetică, atunci când vorbim despre secularism „nu ne referim la o etică care pleacă de la negarea lui Dumnezeu, ci mai degrabă la o etică rațională care motivează et si Deus non daretur” (dacă Dumnezeu nu ar exista), afirmând că „procentul majoritar nu este cel al celor care afirmă ipoteza lui Dumnezeu (raționând ca și cum Dumnezeu ar fi) nici a celor care neagă ipoteza lui Dumnezeu (refuzând ipoteza existenței lui Dumnezeu fără a o discuta rațional), ci a celor care raționează de parcă Dumnezeu nu ar fi (adică punând existența sau inexistența lui Dumnezeu între paranteze, nepronunțându-se asupra existenței sau inexistenței lui Dumnezeu)” (Laura Palazzani, Laici e bioetica, Il lessico del secolarismo, Roma, 2007).

Bioetica seculară radicală nu ține cont de existența și voința lui Dumnezeu și, deci, de un plan dumnezeiesc de viață, raționând nu numai „et si Deus non daretur”, dar și „et si creaturalitas non daretur”, adică de parcă omul și lumea nu ar depinde inițial și structural de un Dumnezeu.

O Bioetică sau mai multe Bioetici?

În secolul al XX-lea, ororile celui de-al Doilea Război Mondial și încălcările drepturilor omului predominante în Germania nazistă, Japonia, URSS și în Statele Unite (deși acest aspect adesea nu este la fel de cunoscut), au adus o atenție mai mare asupra reflecțiilor etice în științele vieții. La început, o preocupare specială a fost acordată protecției subiecților în experimentele medicale, care a evoluat în ceea ce numim azi etica cercetării pe subiecți umani.

Termenul „bioetică” a fost folosit pentru prima dată de oncologul American Van Rensselaer Potter în articolul său „Bioethics, the Science of Survival” („Bioetica, știința supraviețuirii”) publicat în 1970 în revista Perspectives in Biology and Medicine. În anul următor, acel articol a devenit primul capitol al cărții sale, Bioethics: Bridge to the Future (Bioetica: Punți către viitor) (Prentice-Hall, 1971). Potter a crezut că este necesar să fie formată o nouă disciplină, care să reunească atât cunoștințele biologice, cât și valorile morale umane. Bioetica este văzută de Potter ca o știință „particulară” și „necesară”, deoarece doar instinctul de supraviețuire nu mai era suficient și, prin urmare, o nouă știință era indispensabilă pentru a asigura această „supraviețuire”. Această știință, Potter o vede în bioetică. Scopul acestuia din urmă a fost să acționeze ca o „punte” între cunoștințele științifice și cele umaniste, urmărind astfel să protejeze viața umană și nu numai.

De-a lungul deceniilor ce au urmat, bioetica a înflorit într-un domeniu interdisciplinar la intersecția dintre filozofie, teologie, drept, medicină, științe sociale, politice și biologice. Ea s-a definit drept știința care, utilizând metode pluridisciplinare, analizează comportamentul uman în științele vieții prin prisma principiilor morale. Misiunea sa depășește ceea ce sunt considerate în mod tradițional subiectele eticii medicale pentru a include probleme de sănătate publică, domenii de asistență socială, politici publice, ecologie etc. care interacționează cu științele vieții. Aria sa se extinde de la începutul și până la sfârșitul vieții umane.

Bioetica a fost concepută ca un dialog între diverse științe și între diferitele curente de gândire prezente în societate inclusiv curentul religios. Pe măsură ce societatea era cuprinsă de secularism radical, discursul teologic a fost marginalizat sau chiar exclus. Apare o „mare schismă” între cei care cred că lumina credinței rezolvă problemele puse rațiunii și simțului moral al omului și cei ce susțin că religia, lumea credințelor și a sentimentelor împiedică reflecția rațională, este prin urmare irațională, și ar fi necesar să fie lăsată în afara dialogului strict bioetic. Aceasta deși „bioetica” și-a început viața asociată de tradițiile creștine, cu un accent secular slab, respectuos față de trăirile religioase. Secularismul inițial în bioetică presupunea doar angajamentul politic față de democrație și față de drepturile omului ca limită supremă a respectului pentru pluralitatea culturală a omenirii. Secularismul radical a determinat astfel apariția inițială a două Bioetici: Bioetica laică și Bioetica religioasă „personalistă” (creștină, islamică, iudaică, budistă etc.).

Apar mai multe bioetici, care se diferențiază prin două elemente esențiale:

a. paradigma/valoarea promovată;
b. răspunsul la întrebările determinate de progresul științific și tehnologic: tot ceea ce este posibil din punct de vedere tehnic este acceptabil și din punct de vedere moral? Tot ceea ce „se poate” face, „este necesar” să fie făcut? Prin simplul fapt că o acțiune este fezabilă din punct de vedere faptic, este și legitimă?

Bioetica laică

În cartea sa, La bioéthique et la question de Dieu. Une voie séculière d’intériorité et de spiritualité (Bioetica și problema lui Dumnezeu. O cale seculară de interioritate și spiritualitate) (Montréal, Médiaspaul, 1996), Dominique Jacquemin afirmă că bioetica se bazează pe o formă de rațiune practică, care ar fi aceea a „raționalității ca o capacitate [a subiecților] de a asuma presupozițiile și finalitățile [lor] dorite prin acțiune”.

Principiul cardinal al bioeticii laice este exprimat prin formula „ca și cum Dumnezeu nu ar exista”. Secularismul radical merge mai departe și afirmă că „Dumnezeu nu există”. În esență, secularismul nu acceptă existența și cunoașterea lui Dumnezeu, crearea omului și a lumii de către Dumnezeu, nu crede în existența unui plan dumnezeiesc al lucrurilor, în valoarea transcendentă a persoanei, în legea morală naturală.

De aceea au apărut o diversitate de teorii – rezultat al imposibilității de a recunoaște o singură autoritate morală comună:

a. Teoria utilitaristă – derivată din operele lui Jeremy Bentham (1748-1832) și John Stuart Mill (1806-1873). Utilitarismul, în contrast cu paradigma tradițională a eticii medicale, îndepărtează caracterul sacral al vieții umane din centrul discuției și îl înlocuiește cu paradigma maximizării calității vieții. Afirmă principiul utilității – o acțiune este corectă în măsura în care produce cea mai mare cantitate de fericire pentru cel mai mare număr de oameni. Nu se pune problema fericirii unei persoane particulare, ci a unui număr cât mai mare de persoane. Utilitarismul susține că viața personală coincide cu viața „sensibilă” – ceea ce este util, s-a spus, derivă din calculul cost/beneficiu al acțiunii și postulează astfel capacitatea perceptivă ca o condiție a posibilității de a exprima interese. Principiul utilității justifică impunerea suferinței unui mic număr de oameni în beneficiul unui număr mai mare de persoane. Cu alte cuvinte „scopul scuză mijloacele”.

b. Teoria deontologică are drept fundament Principii fundamentale ale metafizicii moralei a lui Immanuel Kant (1724 – 1804). Paradigma o constituie datoria morală și moralitatea mijloacelor. Consecințele unei acțiuni sunt irelevante din punct de vedere moral. O acțiune este corectă atunci când este în concordanță cu o regulă care satisface „imperativul categoric”. Caracterul moral al unei acțiuni este dat de motivația acelei acțiuni și nu de rezultate – este corectă atunci când este făcută ca o datorie. Fiecare creatură rațională are valoare și demnitate date de însăși posesia raționalității și nu de apartenența la un grup social sau specie biologică. Există datorii perfecte, absolute doar față de ființe raționale. Se identifică viața personală cu viața rațională (adică cu prezența funcțiilor raționale, cum ar fi conștientizarea de sine, inteligența și memoria). Rezultă că „nu toate ființele umane sunt oameni” și, în mod paradoxal, că „nu toți oamenii sunt ființe umane”. Față de cei cei care nu prezintă rațiune – cum ar fi embrionul, fătul, nou-născutul cu malformații grave, adulți cu afecțiuni psihice însoțite de abolirea rațiunii etc. există doar o datorie „imperfectă” limitată, relativă.

c. Teoria feministă, critică paradigma dominantă a eticii liberale a autonomiei pentru abstractitatea sa (nu se ocupă de condiționarea socială) și care ascunde discriminarea și oprimarea femeilor în așa-numita „societate patriarhală”. Această teorie susține că justiția socială, grija este necesar să fie un principiu etic alternativ la bioetica impersonală și neîncarnată a tradiției liberale. Primii ani ai bioeticii feministe au fost dominați de un accent pe problemele reproductive, care au fost văzute ca având o importanță deosebită pentru femei și un domeniu al vieții în care femeile sunt în mod obișnuit discriminate și oprimate (avort, reproducere asistată medical, maternitatea surogat). Acestea sunt identificate ca fiind feministe nu doar pentru că abordează probleme care reflectă interesele femeilor, ci și din punct de vedere analitic prin faptul că observă diferențele structurale și interpersonale de putere, care modelează atât experiența, cât și livrarea acestor tehnologii. O perspectivă cheie a bioeticii feministe este că, deoarece femeile suportă o parte disproporționată din riscurile și poverile asociate, noile tehnologii de reproducere nu sunt neutre de gen. Un alt domeniu de interes bioetic feminist este interacțiunea dintre medicină, starea de sănătate și îngrijirea familială și socială. Dincolo de semnalarea unor noi abordări, Bioetica feministă găsește puțin sprijin în cazurile reale și pare să depindă mai mult de scheme preconcepute decât de o analiză obiectivă a faptelor.

d. Teoria principiilor elaborată de Tom Beauchamp și James Childress derivată și justificată de teoriile morale mai sus amintite, afirmă că în domeniul biomedical este necesar să acționeze patru principii: autonomia persoanei, non vătămarea (a nu face rău), beneficiența (a face bine) și justiția socială (dreptatea și echitatea) (Beauchamp & Childress, Principles of Biomedical Ethics, New York: Oxford University Press, 1979). Așa cum au menționat în repetate rânduri autorii, este un compromis și nu o teorie morală coerentă, iar, în practică, principiile pot intra în conflict până la situații incompatibile, situații în care nu pot fi folosite toate și este necesar să facem o alegere: ce principiu abandonăm?

e. Unii autori, cum ar fi Robert Veatch (1939-2020) afirmă că este necesar să existe o relație contractuală între medic și pacient și că, atunci când acest contract se bazează pe cele cinci puncte fundamentale (autonomie, dreptate, respectarea promisiunilor, a spune adevărul și a nu ucide) el este valid/valabil.

Secularismul radical este scientist. Acest aspect îl putem constata dacă examinăm doar două din documente programatice europene lansate în Italia, la Torino: Manifesto di bioetica laica (1996) – redactat de Carlo Flamigni, Armando Massarenti, Maurizio Mori, Angelo Petroni urmat de Il nuovo manifesto della bioetica laica (2005) redactat de Maurizio Mori; Giovanni Boniolo; Patrizia Borsellino; Gilberto Corbellini et al.

Reținem din acestea că la baza bioeticii seculare se află calitatea vieții și libertatea persoanei. De aceea calitatea vieții se cuvine să fie analizată – viața nu merită întotdeauna trăită. Viața nu este sacră, nici în sens biologic și nici în sens biografic. În anumite situații este nevoie să poată fi schimbată sau întreruptă. Pentru garantarea acestui drept este necesar să fie protejat principiul autodeterminării și autonomiei personale. Este nevoie să fie separată morala de drept – principiile morale se bazează pe adeziunea voluntară a persoanelor, legiuitorul se cuvine să intervină numai în cazurile în care există o vătămare a altor persoane. Bioetica seculară vede „în progresul cunoașterii sursa principală a progresului umanității, pentru că din cunoaștere derivă mai ales reducerea suferinței umane. Orice limitare a cercetării științifice impusă în numele prejudiciilor pe care aceasta le-ar putea antrena pentru om echivalează de fapt cu perpetuarea unor suferințe care ar putea fi evitate” sau „viziunea seculară consideră că avansarea cunoașterii în sine este o valoare etică fundamentală. Dragostea de adevăr este una dintre trăsăturile cele mai profund umane și nu tolerează existența unor autorități superioare care fixează din exterior ceea ce este legal și ceea ce nu este permis să cunoști”. Se scrie: „este nejustificat să se pună limite cercetării științifice în numele unui principiu de precauție generic și greu de cuantificat” și mai departe „recunoaștem valoarea intrinsecă a cercetării științifice care derivă din contribuția acesteia la îmbunătățirea condițiilor umane.” Pe scurt, știința este necesar să fie respectată și ascultată fără a fi controlată. Dar aceasta nu este posibil și textele nu sunt altceva decât o promovare a relativismului moral.

Bioetica seculară trăiește, mai ales după provocările și întrebările din timpul pandemiei covid, o adevărată dramă determinată de incapacitatea de a defini și implementa principii universale. Dorința de a impune o bioetică globală s-a dovedit a fi nerealistă. Reflectând asupra posibilității unei bioetici globale, H. Tristam Engelhardt explică: „… bioetica globală poate oferi în cel mai bun caz un cadru moral subțire, un spațiu în care comunitățile individuale și morale pot urmări în mod pașnic înțelegeri divergente ale moralității și bioeticii în cadrul unor democrații limitate și într-o piață globală. O astfel de bioetică globală nu poate oferi o înțelegere completă a dreptului, a binelui, a virtuții sau a înfloririi umane. Conținutul va fi necesar să fie găsit în anumite comunități morale și moralitățile și bioetica pe care le susțin” (Global Bioethics: The Collapse of Consensus, Salem: M Scrivener Press; 2006).

Bioetica seculară de astăzi este mai degrabă un set de păreri diferite, decât un corpus unitar de valori.

Criza bioeticii seculare constă în eșecul rațiunii de a oferi un înlocuitor pentru Dumnezeu. Se dovedește că nu există o raționalitate morală canonică seculară sau o explicație a raționalului care să-l înlocuiască pe Dumnezeu. Bioetica seculară nu a dorit să-și îmbogățească practica prin integrarea ideilor extrase din tradițiile religioase și din culturi diferite de Occident și astfel ratează ocazia de a-și spori propriile practici morale cu practica morală a celor care nu s-au lăsat pradă secularizării.

P.S.1. Originea termenului de bioetică este aparent controversată. S-a aflat după 2000 că, în 1927, pastorul Fritz Jahr (1895-1953) din Halle an der Saale, a publicat un articol intitulat „Bio-Ethics: A Review of the Ethical Relationships of Humans to Animals and Plants” și a propus un „imperativ bioetic”, extinzând imperativul moral al lui Kant la toate formele de viață. Trecând în revistă noile cunoștințe fiziologice din vremurile sale și provocările morale asociate cu dezvoltarea societăților seculare și pluraliste, Jahr redefinește obligațiile morale față de formele umane și non-umane de viață, subliniind conceptul de bioetică ca disciplină, principiu și virtute academică (Hans-Martin Sass, Fritz Jahr’s 1927 concept of bioethics, Kennedy Inst Ethics J.,2007 Dec;17/4:279-95). Articolul lui Fahr a rămas aproape necunoscut și termenul a fost uitat (Muzur, A. & I. Rinčić, Two kinds of globality: a comparison of Fritz Jahr and Van Rensselaer Potter’s bioethics, Global Bioethics, Volume 26, 2015).

P.S.2. Edmund Pellegrino (1920-2013), unul dintre părinții bioeticii, consilier pe probleme de bioetică al președintelui SUA, George W. Bush și al 11-lea președinte al Universității Catolice din America (CUA) consideră că rădăcina umanistă a medicinei este necesar să fie redescoperită și că această operațiune trece prin redescoperirea nu numai a tradiției hipocratice, dar și a tradiției creștine.

P.S.3. Laura Palazzani este filozof și bioetician italian, profesor titular de filozofia dreptului și bio-drept la Libera Università degli Studi Maria Ss. Assunta di Roma (LUMSA). Este vicepreședinte al Comitetului Național de Bioetică din Italia. Am lucrat împreună timp de 4 ani, într-un proiect european – EuroBioethics, la care au participat cinci țări comunitare – Franța, Italia, Spania, România, Belgia și două extracomunitare (SUA și Liban).

Citiți continuarea articolului

Autor: Dr. Vasile Astărăstoae

Citiți și:
Medicina a fost transformată într-o clinică Mengele, de tip nazist; bioetica, malpraxisul și drepturile omului au fost anulate
De la bioetică la eugenie

 

yogaesoteric
2 octombrie 2022