Bioetica într-o societate orfană de Dumnezeu (III)

Citiți partea precedentă a articolului

În dezbaterea bioetică, o întrebare apare frecvent: ce loc mai ocupă azi religia?

Apărută în America, în anii ’70 ai secolului XX, într-un context caracterizat de pluralism moral și idei schimbătoare despre natura autorității morale, bioetica a afirmat necesitatea de a dezvolta un set de principii și o metodă de luare a deciziilor morale acceptabile pentru toți.

De la apariția ei, în Statele Unite, bioetica a fost marcată de angajamentul teologilor sau filosofilor creștini. Toți, absolut toți cei pe care îi considerăm fondatorii acestei discipline făceau parte din aceste categorii. Catolicii Richard A. McCormick (1922-2000), André Hellegers (1926-1979), Edmund Pellegrino (1920-2013), Daniel Callahan, (1930-2019), H. Tristam Engelhard (convertit la ortodoxie în 1991) și protestanții Joseph Francis Fletcher (1905-1991), Robert Paul Ramsey (1913-1988), James Gustafson (1925-2021) au jucat un rol esențial în apariția discursului savant al bioeticii.

În 1969, Daniel Callahan a fondat Centrul Hastings, iar în 1971, André Hellegers a devenit directorul fondator al Institutului Kennedy de Etică în cadrul Universității Iezuite din Georgetown. Primul Centru de Bioetică din Europa a fost Institutul de Bioetică Borja al iezuiților din Catalonia. De remarcat și că unul dintre documentele fondatoare ale eticii cercetării biomedicale și comportamentale pe subiecți umani – Raportul Belmont – a fost elaborat de bioeticieni creștini.

Pentru a fi acceptată atât de lumea seculară, cât și de cea religioasă, inițial s-au acceptat drept principii fundamentale respectul vieții și autonomia persoanei. În acest mod se impune un secularism slab, acceptabil și pentru oamenii religioși și pentru atei, agnostici etc.

A existat o majoritate substanțială privind depășirea credinței oarbe iluministe în progres (erau foarte puțini, cel puțin la nivel teoretic, cei care proclamau libertatea absolută a științei și tehnologiei) și de aici necesitatea de a pune „limite” cercetării și aplicării tehno-științifice. Aceeași majoritate nu a putut fi găsită în ceea ce privește alegerea fundamentului moral, care constituie punctul ultim de referință între ceea ce este permis sau nepermis, acceptabil sau inacceptabil, legitim sau ilegitim.

Ulterior, în procesul secularismului radical și agresiv, bioetica – dependentă de climatul intelectual și epistemic al vremurilor sale – a introdus alte principii la fundamentele ei (calitatea vieții, variabilitatea valorilor morale, diferențele de gen etc.), care au avut drept consecință blocarea accesului discursurilor religioase la deliberări și, prin urmare, renunțarea la unele tradiții morale. S-a adus drept argument faptul că tendința bioeticii spre universalism face imposibilă includerea religiei ca element serios în luarea deciziilor morale. Religia ar avea legitimitate morală limitată, potrivită pentru anumite grupuri și persoane, dar nu are teorii morale mai largi. În fapt, religia ar atomiza bioetica: în bioetica creștină, bioetica iudaică, bioetica islamică etc.

Argumentul este total eronat. Dacă în ceea ce privește definițiile doctrinare și caracteristicile culturale există diferențe între creștinism, iudaism, islamism, budism etc., în problemele de bioetică, există elemente semnificative de similitudine (deși abordările specifice pentru rezolvarea acestor probleme pot diferi). Un punct comun al confesiunilor religioase principale este conceptul de creație, indicând cu acest termen opera unei (sau mai multor) divinități care, printr-un act de voință, aduc la existență……. ceva care nu exista înainte. Aceasta implică consecințe puternice asupra viziunii bioetice. Creatorul este proprietarul vieții, iar omul are doar uzufructul acestui bun. Omul este necesar să respecte regulile proprietarului pentru ca o acțiune să poată fi considerată ca fiind morală. Cu alte cuvinte, caracterul sacru al vieții este necesar să fie în centrul demersului bioetic.

Bioetica creștină

De-a lungul anilor, bioetica devine o adevărată disciplină și intră din plin în domeniul științei, diversificându-se în funcție de valorile celor care o dezvoltă. Se creează în spațiul euro-atlantic două curente majore: bioetica seculară reprezentată de noțiunea de calitate a vieții ca valoare a existenței umane, și bioetica creștină centrată pe conceptele de demnitatea persoanei și sacralitatea vieții – ca valori fundamentale.

De la început este important de specificat că în dezbaterile bioetice, Bisericile Ortodoxă și Catolică au avut și au un discurs identic care afirmă că moralitatea și bioetica creștină sunt întemeiate pe revelație.

În Biserica Catolică, principiile care se află la baza învățăturii etice în biomedicină, au fost formulate în pontificatul Papei Pius al XII-lea și au fost dezvoltate ulterior în Mater et Magistra (1961) – despre inseminarea artificială și avortul provocat, și Pacem in terris (1963) – referitoare la etica socială, ale Papei Ioan al XXIII-lea, în Gaudium et Spes (1965) a Conciliului Vatican II, în enciclicele Humanae Vitae (1968) a Papei Paul al VI-lea, dedicată în principal temelor fertilităţii şi procreării, Evangelium Vitae (1995) și Fides et Ratio (1998) ale Papei Ioan Paul al II-lea – prin care se afirmă aplicarea deplină în domeniul bioetic a principiilor libertății și egalității etc.

În Biserica Ortodoxă (unde problemele bioetice erau cuprinse până în anii ’90 în teologia morală), numeroase documente programatice au fost elaborate de bisericile naționale. De exemplu, Consiliul jubiliar al episcopilor Bisericii Ortodoxe Ruse a adoptat în 2000 un document „Fundamentele conceptului social al Bisericii Ortodoxe Ruse”, care în două secțiuni – XI „Sănătatea persoanei și a poporului” și XII „Probleme de bioetică” – formulează poziția Bisericii Ortodoxe Ruse în raport cu principalele probleme etice ale progresului în științele vieții; Comitetul Sinodal de Bioetică al Bisericii Ortodoxe Grece a publicat o serie de documente cu privire la probleme etice ale tehnologiilor biomedicale: „Decifrarea genomului uman” (2000), „Clonarea celulelor embrionare” (2000), „Eutanasia” (2000); Comisia Națională Consultativă a Bisericii Ortodoxe Române pe Probleme de Bioetică a elaborat punctul de vedere al BOR privind transplantul de organe (iunie 2004), avortul (iunie 2005) și eutanasie (iunie 2005) etc.

Examinând aceste documente, precum și opiniile teologilor, putem constata că Bioetica creștină are câteva caracteristici pe care le prezentăm sintetic.

Biserica creștină folosește învățături etice precum regula de aur, sfințenia vieții, demnitatea umană pentru a-și explica punctele de vedere asupra unor probleme bioetice. Regula de Aur este principiul etic care se găsește în Matei 7:12 și Luca 6:31: „Deci, în toate, fă altora ceea ce ai vrea să-ți facă ție, căci aceasta rezumă Legea și Profeții.” (Matei 7:12); „Fă altora așa cum ai vrea să-ți facă ție.” (Luca 6:31). Pe scurt, Regula de Aur cuprinde esența empatică a moralității, este un mod simplu de a spune că ar fi necesar să recunoaștem demnitatea semenului nostru.

Javier Gafo Fernández (1936-2001) ne oferă o enumerare sugestivă cu privire la reperele avute în vedere de bioetica creștină, care pot fi rezumate astfel:

1. Valoarea și demnitatea intrinsecă a fiecărei ființe umane sunt mai presus de circumstanțele externe și personale.
2. Viața umană constituie o valoare fundamentală care nu se poate elimina în mod arbitrar.
3. Etica lui Iisus este o etică a libertății și constituie o valoare de bază. Ea se bazează pe iubire, pe dăruirea fără a aștepta un răspuns. Are o predilecție marcată pentru cei săraci, pentru cei slabi, pentru cei marginalizați.
4. Mesajul lui Iisus insistă asupra solidarității umane esențiale. Nu este o etică individualistă care se dispensează de repercusiunile sociale ale muncii sale, în căutarea autoperfecțiunii personale.
5. Etica creștină presupune o depășire a spiralei violenței: răul nu este învins cu răul, ci cu binele. (Javier Gafo Fernández, Bioetica teologica, Universitatea Pontificală Comillas, 2003).

Bioetica creștină are o abordare antropologică

La baza domeniului bioeticii creștine este respectul pentru persoana umană și al naturii sale specifice – „modelul personalismului creștin”. Termenul de persoană vine din latinescul persona, care ar deriva din grecescul prosopon, care a însemnat, în teatrul grec din antichitate fie masca actorului, fie rolul acestuia. Acest concept apare pentru prima dată în Biserica Creștină în secolul al IV-lea, pentru a explica atât consubstanțialitatea dintre Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, cât și unicitatea lui Dumnezeu.

Pentru personalismul creștin, toate ființele umane sunt persoane: zigotul, embrionul, fătul, nou-născutul, copilul, adultul, bătrânii, handicapații fizici, nebunii, bolnavii în comă, pacientul terminal etc. Arcul biologic complet al vieții umane (de la concepție până la ultimele ei momente) este o manifestare a vieții umane personale și fiecare manifestare a vieții umane este necesar să fie respectată și protejată. Aceasta deoarece Dumnezeu a creat omul „după chipul și asemănarea sa”. De asemenea, înțelegerea trupului uman ca templu al lui Dumnezeu, înțelegerea semnificației suferinței și morții constituie teme esențiale în discursul bioeticii creștine.

Principiul sacralității vieții umane

În timp ce la baza bioeticii seculare se află calitatea vieții și libertatea persoanei, în bioetica creștina se află principiul demnității și sacralității vieții umane de la concepție până la moartea naturală. Acesta își are rădăcinile în indisponibilitatea vieții umane, concepută ca un dar al lui Dumnezeu. Viața este un dar pe care ființa umană se cuvine doar să-l gestioneze cu grijă și atenție, singurul care poate dispune de el este Dumnezeu. De aceea viața fiecărei persoane este indisponibilă fie în faza inițială (de aici, de exemplu, prohibirea avortului), fie în cea terminală (de aici, de exemplu, prohibirea eutanasiei sau a „sinuciderii asistate”).

În Viața este un dar de la Dumnezeu. Teologie și bioetică, Mitropolitul Christodoulos (1939-2008), Arhiepiscopul Atenei și al întregii Hellade afirma: „Omenirea se dezvoltă științific și tehnic, dar tristul adevăr este că moral și spiritual nu are un asemenea progres. Este periculos pentru o persoană când dobândește oportunități mari și nu este capabilă să le controleze pe baza valorilor morale eterne. Una dintre aceste valori este respectul pentru viață, din momentul concepției până la exodul sufletului”. În același sens se pronunță și Engelhardt:

„… dacă cineva neagă demnitatea umană și drepturile unui embrion sub pretextul că nu are o conștiință activă, atunci este obligat să nege toate acestea pentru acea persoană care doarme sau este în comă. Dacă negați demnitatea umană unui embrion, atunci este nevoie să o negați pe cea a unui copil mic.” (H. Tristram Engelhardt The Foundations of Bioethics, New York, Oxford University Presss, 1986)

Apărarea vieții umane, asistența bolnavilor și a muribunzilor, demnitatea persoanei încă de la concepție, tendința spre unirea conjugală și procreere, responsabilitatea omului față de creație sunt temele reflecției bioeticii creștine.

Dincolo de aceste caracteristici, spectrul abordărilor diferitelor biserici și confesiuni la problemele bioetice este foarte larg. De exemplu, pentru un protestant clasic, principiul fundamental al eticii este principiul autonomiei morale care afirmă dreptul și valoarea libertății spirituale a unei persoane, dreptul de a alege. Se crede că aceasta oprește orice atingere asupra ființei, indiferent dacă este dictată de interesele egoiste ale elitei intelectuale științifice sau de motivele „altruiste” ale „fericirii universale”, „sănătății oamenilor”, „intereselor naţiunii”, „logica progresului” etc. În etica biomedicală, principiul autonomiei morale este, în sens benefic, principala condiție a respectării drepturilor medicului și pacientului. Punctul nefast al acestui principiu constă în posibilitatea arbitrarului libertății nelimitate a omului. „Etica protestantă se rezumă în principal la o etică a responsabilităţii” (Merril Pauls & Roger C. Hutchinson, Bioethics for clinicians: 28. Protestant bioethics, CMAJ. 2002 Feb 5; 166(3): 339–343). În ceea ce privește sfârșitul vieții, de exemplu, anglicanii, valdenzii și luteranii au poziții mai apropiate de cele seculare.

În concluzie, cultura occidentală de azi este din ce în ce mai puternic seculară, nu mai recunoaște existența lui Dumnezeu și este tot mai puțin ghidată de înțelegerile tradiționale creștine despre bine și rău, virtuți și păcat. Acțiunile despre care creștinismul a știut întotdeauna că au o semnificație morală importantă au fost reduse la simple alegeri ale stilului de viață sau ale morții. Bioetica a apărut ca răspuns la cerințele noilor tehnologii biomedicale în contextul unei culturi fragmentate de pluralismul moral. Bioetica seculară a promis că va uni oameni divizați de opinii religioase și valori morale diferite și pentru a îndeplini această promisiune a exclus discursul religios din dezbaterea bioetică. S-a dovedit a fi o utopie. Nu a reușit decât să dezvolte un relativism moral. Rațiunea singură nu poate oferi o îndrumare morală substanțială general acceptată și nici nu poate crea o comunitate morală capabilă să unească toți oamenii.

După cum s-a demonstrat, cele mai mari dezacorduri în bioetică sunt între cei care caută să încadreze cultura și alegerea morală în jurul recunoașterii existenței lui Dumnezeu și cei care s-au angajat să reformeze toate instituțiile noastre sociale, morale, științifice și culturale în termeni de bază ai paradigmei atee. Ieșirea din criză este doar prin reluarea dialogului și refacerea unității. Bioetica creștină, ca parte a unui mod de viață bazat pe religia autentică, poate oferi o perspectivă, conținut și sens acolo unde bioetica seculară a eșuat.

P.S. Potrivit lui Petre Maican, există patru concepții ortodoxe ale persoanei: cea ascetică, cea apofatică, cea relațional-euharistică și cea ipostatică. Pentru detalii citiți aici.

Autor: Dr. Vasile Astărăstoae

Citiți și:
Atitudinea față de boală și bolnav. Medicină și creștinism (I)
Medicină și scienticism

 

yogaesoteric
7 octombrie 2022