Camforul și ricinul sunt două plante medicinale ale căror proprietăți vindecătoare surprinzătoare au fost redescoperite în prezent

În zilele noastre, ne-am obișnuit deja ca, adesea, anumite plante medicinale sau anumite remedii naturale cunoscute încă din cele mai vechi timpuri, în Ayurveda, la egipteni, în medicina chineză sau, în general, în Antichitate, să fie redescoperite și recunoscute de știința modernă. Așa a ajuns, de exemplu, rădăcina de turmeric (Curcuma longa) să fie considerată azi în Occident un foarte bun remediu antitumoral și antioxidant, semințele de negrilică (Nigella sativa) un excelent antiinflamator și antitumoral, uleiul de neem (Azadirachta indica) un excelent hipocolesterolemiant și hipoglicemiant. Acestea sunt aspecte de altfel foarte bine cunoscute și atestate în scrierile tradiționale. Utilizarea gelului de aloe (Aloe vera) sau a uleiului esențial de eucalipt (Eucalyptus globulus) erau prescripții curente și frecvente până nu demult în farmaciile din București, Cluj, Iași sau Sibiu. Numeroase plante medicinale sunt menționate în lucrări vechi de farmacologie, datând de la începutul secolului al XIX-lea și sunt frecvent consemnate în lucrările moderne.

Cu mult timp înainte de a fi descoperite principiile active ale plantelor, înainte de a fi puse la punct procedurile microbiologiei, specialiștii farmaciilor știau să stimuleze capacitatea naturală de apărare a organismului, să prevină o sumedenie de tulburări și afecțiuni cu ajutorul plantelor de leac. Readucerea la lumină a descoperirilor lor nu face altceva decât să reconfirme virtuțile de excepție ale remediilor naturale din plante medicinale și aromatice, pe care știința modernă s-a decis, în sfârșit, să le exploreze, recunoscându-le eficiența terapeutică, după ce anterior, tot din considerente așa-zis „științifice“, remediile naturale au fost considerate empirice, ori simple superstiții, uneori abandonate pentru mirajul medicamentelor chimice, considerate în mod eronat ca fiind „atotputernice“ de către omul modern.

Lista plantelor medicinale valoroase ar putea continua cu extraordinar de multe exemple, de ordinul miilor sau chiar a zecilor de mii, dacă ne referim la multitudinea de specii, varietăți și la părțile de plantă cu efecte vindecătoare. Pentru moment ne-am oprit asupra a două remedii străvechi folosite în medicina populară românească, care totodată sunt binecunoscute încă din cele mai vechi timpuri și în alte sisteme tradiționale de vindecare pe care știința modernă le-a redescoperit, readucându-le în circuitul preparatelor farmaceutice, medicale și cosmetice. Este vorba de camfor (Cinnamomum camphora) și de ricin (Ricinus communis). Aceste două plante reprezintă sursele naturale pentru o serie de remedii care sunt foarte apreciate în Occident.

Aceste două remedii străvechi, camforul și ricinul, sunt pe cale de dispariție la noi în țară și sunt din ce în ce mai puțin prescrise și utilizate, riscând să alunece din nou în uitare, în timp ce în Occident acestea reprezintă o adevărată revelație. Prezentăm în continuare câteva informații utile despre aceste două remedii naturale, precum și câteva dintre indicațiile lor terapeutice cele mai cunoscute, împreună cu unele modalități terapeutice de utilizare a lor, care sunt cele mai cunoscute și accesibile.

Camforul

Camforul (Cinnamomum camphora) este obținut din rășina unui copac originar din sudul Chinei, Japoniei și Indiei, înrudit cu arborele din care se obține scorțișoara (Cinnamomum zeylanicum). În prezent acest arbore crește în Brazilia, Madagascar, Europa de Sud, SUA, Argentina, Egipt. Arborele de camfor este un monument de vitalitate. El trăiește până la vârste de peste două mii de ani, poate atinge cincizeci de metri înălțime, secretă substanțe antibiotice și antimicrobiene atât de puternice încât este practic invulnerabil la boli. Firește, proprietățile sale terapeutice sunt pe măsura caracteristicilor sale biologice, fiind printre cele mai vechi și mai folosite remedii naturale din lume.
Camforul este cunoscut și folosit în tradiția ayurveda-ică de foarte mult timp, în special ca remediu împotriva durerilor musculare, ca revigorant al activității inimii, ca antiastmatic și antitusiv, ca antireumatic și de asemenea pentru îmbunătățirea circulației și îndepărtarea blocajelor date de energiile stagnante în diferite părți ale trupului, prin masaj cu ulei de camfor.

Chinezii, la fel ca și indienii, aveau un adevărat cult pentru această rășină, despre care spune că sporește energia tuturor celorlalte plante medicinale cu care intră în amestec, că este printre puținele remedii capabile să reînvie spiritul adormit și că stimulează circulația energiilor stagnante. Chinezii consideră că, pentru a avea efecte terapeutice considerabile, rășina respectivă nu trebuie extrasă din arbori mai tineri de 50 de ani.
În Europa, camforul a fost adus de către Marco Polo, în secolul al XII-lea, numele său provenind de la termenul arab „al kafur“. Considerat în trecut a fi o substanță cu proprietăți magice, valoarea sa terapeutică este atestată științific și recunoscută în prezent și în medicină, însă din nefericire, este folosit în industria farmaceutică în mare parte ca preparat chimic de sinteză și mai puțin ca extract natural. De asemenea, camforul împreună cu theriacul venețian, un remediu alchimic obținut din rășina de zadă (Larix decidua), se spune că sunt singurele componente ale bitterului suedez, care nu pot fi substituite de nici o altă plantă.

Dintre cele mai cunoscute efecte terapeutice consemnate tradițional ale camforului menționăm: reglează activitatea inimii și a sistemului nervos, decongestionează căile respiratorii și plămânii, scade febra, conferă un efect unitar, sinergic, remediilor naturale în care este adăugat, făcând din acestea un tot unitar. Se mai afirmă că această rășină are proprietatea de a transporta și de a difuza în tot trupul principiile vindecătoare ale celorlalte plante.

Până de curând, în mai toate farmaciile noastre se preparau remedii pe bază de camfor pentru afecțiuni din cele mai diverse, de la astm la reumatism, de la hipertensiune la gripă, remedii pe care din păcate le găsim tot mai greu, fiind marginalizate de avalanșa de medicamente de sinteză.
Rezultatele unui studiu clinic reumatologic în care s-a folosit camfor împreună cu glucozamină și sulfat de condroitină, cel puțin 4 săptămâni, atestă rezultate benefice semnificative și de durată în tratarea osteoartritei genunchiului în special. În continuare prezentăm câteva dintre cele mai reușite remedii pe bază de camfor și câteva din aplicațiile lor.

Alcoolul camforat

Este leacul natural pe bază de camfor, cel mai simplu și mai la îndemână pentru a fi folosit atât intern, cât și extern. Se obține prin dizolvarea cristalelor de camfor în alcool alimentar de mare puritate (96 de grade), în proporție de 1:9. Pentru a obține 100 de grame de alcool camforat, se pun într-o sticlă 10 grame de camfor și 90 de grame de alcool, după care se pune dopul și se agită bine pentru a se omogeniza. Intern, se administrează 50 de picături de camfor de 3-4 ori pe zi, iar extern se folosește sub formă de comprese sau pentru fricționări.

Unguentul cu camfor

În varianta sa casnică, se obține din unt clarifiat (ghee), circa 10 linguri și cristale de camfor (10 grame). Se pune într-un vas camforul, se adaugă peste acesta 1-2 lingurițe de alcool alimentar de 96 de grade, se zdrobește și se amestecă bine pentru a se dizolva, după care se adaugă untul clarifiat (ghee) și se omogenizează prin amestecare. Se aplică local.

Elixir pentru inimă și pentru sistemul nervos

Aceasta este o veche rețetă farmaceutică, readusă de curând la lumină în Occident și care face adevărate minuni în clinicile și sanatoriile naturiste din Germania și Franța. Se obține din camfor și tinctură de păducel. Mai întâi se prepară tinctura de păducel: se umple pe jumătate un borcan cu pulbere (obținută prin măcinarea cu râșnița electrică de cafea) de flori și frunze de păducel (Crataegus monogyna). Se completează volumul rămas cu alcool alimentar de 70 de grade; se închide ermetic borcanul si se lasă să se macereze 8 zile, după care se filtrează conținutul, iar tinctura rezultată se trage separat într-o sticlă închisă la culoare. La jumătate de litru de tinctură de păducel astfel obținută se adaugă o linguriță (aproximativ 7 grame) de camfor, care se va dizolva prin agitare. Din acest elixir se ia câte o linguriță de 3-4 ori pe zi, pe stomacul gol.

Afecțiuni în care sunt recomandate preparatele cu camfor

Palpitații cardiace, hipertensiune: se administrează elixirul de mai sus pentru afecțiuni ale inimii și ale sistemului nervos, în cantitate de o linguriță de patru ori pe zi. Se face o cură de trei luni, cu trei săptămâni de pauză, după care se reia de câte ori este nevoie. Este un remediu extraordinar mai ales pentru firile agitate, cu tendințe spre irascibilitate, nervozitate sau anxietate.

Tulburări de menopauză (bufeuri, transpirație, aritmie, nervozitate): se administrează de trei ori pe zi câte o linguriță din elixirul pe bază de camfor și păducel descris mai sus. Tratamentul durează un an și are efecte de reglare hormonală și nervoasă extraordinare. Persoane care erau dependente de medicamentele hormonale de sinteză au reușit să le înlocuiască cu acest remediu simplu fără efecte adverse.

Sindrom premenstrual, ciclu menstrual abundent și dureros: se utilizează alcoolul camforat începând cu o săptămână înainte de ciclul menstrual și până în ultima zi, câte o linguriță, intern, de patru ori pe zi. Camforul are efect de reglare a funcțiilor gonadelor, este un anafrodiziac de intensitate medie, iar cercetări de ultimă oră confirmă efectele sale contraceptive, cu care era creditat în trecut de către medicina chineză.

Tulburări de dinamică sexuală la bărbați: se recomandă, de asemenea, alcoolul camforat, câte o linguriță, intern,  de patru ori pe zi, pentru combaterea ejaculării precoce și a hiperexcitabilității. Contra ejaculării precoce se mai folosește extern un unguent special cu camfor, care reduce excitabilitatea senzorilor tactili de la nivelul glandului.
Epuizare psihică: se recomandă elixirul pentru inimă și sistemul nervos pe bază de camfor: 2-3 lingurițe pe zi, pe stomacul gol.

Inhalațiile cu camfor sunt utile pentru tratarea tusei.

Utilizarea externă a camforului

Reumatism: se fac aplicații cu unguent de camfor de 2-3 ori pe zi, pe articulațiile dureroase.

Bronșită, astm, pneumonie, ca adjuvant: se amestecă în unguentul camforat clasic câteva picături de ulei volatil de mentă (se găsește în magazinele naturiste). Se masează cu acest unguent întreaga zonă toracică (pieptul și spatele). Efectele de stimulare și ușurare a respirației, de eliberare a căilor respiratorii de secreții sunt imediate. Acest tratament este indicat și contra tusei.

Mâncărimi ale pielii, indiferent de natura lor: se pun în alcoolul camforat câteva picături de ulei volatil de mentă. Se aplică pe piele printr-o fricționare ușoară.

Dureri de cap: se masează ceafa și tâmplele cu alcool camforat.

Crampe musculare: se masează blând zona afectată cu unguent camforat.
Leac băbesc: pe timp de iarnă, o bucățică de camfor pusă într-o punguță și atârnată la gâtul copiilor (și adulților), îi ferește de răceli și gripe.

Atenție, nu supradozați camforul! Intern, în doze mai mari de 4-6 grame pe zi, camforul generează simptome neplăcute: hipotensiune, tulburări digestive, dificultate în respirație. La adulți, o doză de peste 17 grame produce paralizia unor centri nervoși, care duce la comă și apoi chiar la moarte.

Uleiul de ricin

Ricinul (Ricinus communis) este un arbust originar din India și Africa, foarte răspândit în Orient și adus în Europa cu milenii în urmă, unde este cultivat ca plantă anuală, în scop ornamental și medical, fiind folosit uneori ca și combustibil.

Denumirea științifică provine de la latinescul ricinus, care înseamnă „căpușă“, datorită asemănării formei semințelor sale cu o căpușă. Alte denumiri ale sale sunt Palma lui Hristos, Arborele crucii, Arborele minune. Semințele sale au fost descoperite în mormintele egiptene și datate cu 4000 de ani î.Ch. În papirusurile egiptene datând aproximativ 2500 î.Hr., ricinul era amintit ca laxativ.
În India, folosirea ricinului este atestată de acum 4000 ani pentru efectele sale laxative, purgative și antiartritice. Se pare că uleiul de ricin era de asemenea folosit în lămpile vremii pentru iluminat, datorită arderii sale lente.
Învățați ai lumii antice, printre care Herodot, Dioscoride și Strabo, îl consemnează ca fiind utilizat în creme, unguente și loțiuni utile pentru regenerarea părului și pentru arderea în lămpi. Prima extracție a uleiului de ricin a avut loc, se pare, acum cel puțin 6000 de ani și tot de atunci este folosit și în terapie, fiind probabil cel mai vechi remediu de semisinteză din lume.

În ceea ce privește acțiunile sale terapeutice, în primul rând, uleiul de ricin deblochează tranzitul intestinal și intensifică eliminarea materiilor toxice din organism. În uz extern, este un adevărat elixir pentru piele, păr și mucoase, având proprietăți trofice, antimicrobiene, antitumorale. Atât în farmacia, cât și în medicina populară românească, era considerat un leac de căpătâi, având multe indicații, însă în principal era folosit în constipație.
În cazurile ușoare de constipație se ia o lingură de ulei de ricin călduț pe zi, dimineața, de preferință cu apă caldă. În cazurile cronice se iau 3-4 linguri de ulei de ricin călduț pe zi, pe stomacul gol, tot cu apă caldă. Tratamentul se face timp de două săptămâni, urmat de una-două săptămâni de pauză. Uleiul de ricin este un remediu eficient și în cazul persoanelor sedentare sau care sunt imobilizate la pat.

Ricinul este folosit și pentru eliminarea viermilor intestinali. Se consumă dimineața 100-200 g de semințe de dovleac, după care se iau 1-2 linguri de ulei de ricin. Tratamentul se repetă șapte zile la rând. Pentru lipoame este cunoscut următorul tratament de la o bătrână din satul Moeciu de Jos, județul Brașov. Se unge și se masează ușor cu ulei de ricin zona afectată, timp de un sfert de oră, atât cât poate absorbi pielea. Se face tratamentul timp de 3-4 săptămâni sau, dacă este nevoie, și mai mult. Lipoamele scad gradat, cu timpul ajungând să se resoarbă.

În caz de alunițe (nevi), se ung nevii cu ulei de ricin de 2-3 ori pe zi. Tratamentul durează 2-3 luni. În cazurile de negi, condiloame, se pun pe zona afectată comprese cu ulei de ricin, care se țin minimum o jumătate de oră în fiecare zi. Aplicațiile se fac până când formațiunile se retrag.

Dacă există pete pe piele la persoanele cu probleme hepatice se fricționează ușor zona care prezintă tulburări de pigmentație cu ulei de ricin, câte un sfert de oră în fiecare zi. În câteva săptămâni pielea își recapătă colorația normală.

La cei care suferă de alopecie (chelie), se fac fricționări energice cu ulei de ricin în zonele unde a căzut părul. Tratamentul se face zilnic, câte un sfert de oră, timp de minim o lună. Pentru prevenirea crăpării pielii și a degerăturilor, se masează trupul cu ulei de ricin imediat după baie, se folosește ulei de ricin din abundență, după care se lasă pielea la aer să se zvânte timp de o jumătate de oră. Ca preparat de masaj, mai ales pentru persoanele cu pielea uscată, uleiul de ricin este neîntrecut, singurul neajuns fiind doar mirosul său, care este considerat de unele persoane ca fiind neplăcut. Pentru a rezolva acest inconvenient se adaugă în uleiul de ricin câteva picături de ulei esențial de lămâie, melisă, bergamotă, lavandă sau geraniu, care vor da preparatului o aromă plăcută și înviorătoare.

Citiţi şi:
Tămâia, un dar regesc și un vindecător dumnezeiesc, cu o mare putere de vindecare. Topeşte pietrele de la rinichi, tratează cancerul
Ghimbirul cu miere, un preparat simplu, perfect natural ce prezintă unele efecte extraordinare

yogaesoteric
20 martie 2016