Căpăstrul și pisica lui Montaigne

Michel de Montaigne, unul dintre cei mai importanți filosofi ai Renașterii, scria că atunci când filosofii practică „știința înțelepciunii”, de fapt ei învață să moară. Cred că un țăran poate fi mai inteligent decât un academic tocmai pentru faptul că nu cară bagajul cunoștințelor celui învățat. Cel ce nu știe, știe că nu știe, iar cel ce știe, crede că știe totul. Odată, Montaigne își privea atent pisica care stătea nemișcată, cu ochii țintiți în copac și deodată o pasăre căzu jos pe ciment, drept între labele ei. A căzut pe gânduri întrebându-se multă vreme cum de e posibil să se petreacă așa ceva.

Joseph Goebbels, propagandistul lui Hitler a introdus ideea diminuării/sărăcirii vocabularului și cunoștințelor populației, apoi faci ce vrei cu ele. Se petrece, oare, același fenomen azi? Nu vă plângeți, că voi ați ales să trăiți așa! E bine în peștera plină de comori, numai că nu-s ale tale și somnul ți-e iepuresc. Am să vă spun o poveste care, în ciuda logicii capitaliste, putea să fie rezolvată dacă se aplica legea reîncarnării, cum ar fi spus budiștii, a căror credință afirmă că fiecare dintre noi va plăti într-o altă viață pentru faptele de aici sau de acum. Alții spun că ar fi fantezie, însă ce vă povestesc aici se petrece acum, în această viață.

În cazul eroului nostru, răsplata ar fi putut avea loc aici cu un pic de recunoștință a relației dintre oameni. Un om foarte bogat care juca poker la 20 de milioane de dolari mâna în Las Vegas și pierdea, avea întotdeauna căi să nu-și plătească taxele țării unde trăia pentru că acesta, statul, lăsase anumite ușițe deschise în sistem pentru afacerile murdare ale „înaltei societăți”. Dar ușițele, numai anumiți agenți fiscali puteau să le acceseze. El, având vreo sută dintre aceștia angajați, plătea anual câte 50 de dolari taxă la miliardele de dolari pe care le învârtea. Țara suferea din lipsă de bani pentru infrastructură, sănătate și educație, dar ce-i pasă marelui șmecher profitor și arogant, care atunci când era întrebat de ce el, răspundea: „Trăim într-o țară liberă și democrată și toți, dacă ne putem permite să plătim agenți de calculat taxele la sfârșit de an așa cum o fac eu, ar fi păcat să nu o facă! Nu e nimic ilegal”. Întorcea spatele și pleca râzând.

Într-o zi el a căzut bolnav la pat și doctorii i-au spus că numai un transplant de rinichi l-ar mai putea salva. Zis și făcut! Doctorii au pornit în căutarea unui donator care se potrivea și după lungi încercări au găsit în sfârșit un binevoitor – pilotul său de elicopter s-a hotărât să-l ajute și i-a vândut unul dintre rinichii săi sănătoși. Operația a avut loc cu succes, însă după un an, miliardarul a murit, și curând după, și pilotul. Ceva nu fusese în regulă. După lungi investigații s-a concluzionat că moartea celor doi a fost produsă de calificarea necorespunzătoare a cadrelor medicale și a sistemului sanitar sărac.

Inevitabil, ajungem la concluzia că dacă bogătașul și-ar fi făcut cinstit datoria de a-și plăti taxele, sistemul sanitar, calitatea serviciilor și nivelul de pregătire al specialiștilor ar fi fost de înalt profesionalism și nu ar fi dus la eșecul transplantului. În concluzie, noi nu realizăm cât de importantă este această sinergie cinstită și bine orchestrată ca un sistem să funcționeze într-o societate. De asta spun că ignoranța (sau reaua intenție – n.r.) din vârful imperiului se va răspândi ca o ciumă bubonică și-l va distruge. Ca cetățeni, avem o mare responsabilitate pentru a-i identifica pe cei vinovați și a le stopa/amenda crimele.

Dacă în perioada comunismului, în Vest, era criticată doctrina de spălare a creierului maselor cu vise de comunitate și raiuri de basm împărătesc precum: țara noastră – casa noastră și că toți suntem o familie, acum după ce jovialul Ronald Reagan și supra-orgoliosul Gorbaciov au distrus „calul negru”, balanța mondială, Vestul s-a angajat în același tip de doctrină, însă de data asta însoțită de practicarea violenței și călcatului peste cadavrul aproapelui sub devizele: „Cel mai tare câștigă! Fiecare pentru el!”.

Dacă războaiele și suferința sunt motoarele evoluției conștiinței omului, atunci Dumnezeul biblic nu ar putea exista. Sau s-ar putea afirma că este pus intenționat de tirani ca să creeze „opoziția”. Unii muncesc, iar când recolta e gata, alții năvălesc și prăduiesc. După ce s-au înavuțit, imperiul începe să se destrăbăleze, apoi dispare. Se naște un altul și… tot așa. Deci, dacă suntem cobaii unui experiment, nu acesta este Dumnezeul meu. Revelația lui Iisus Hristos după Ioan de Patmos, capitolul 6 versetele 1-8 ne spune că cei patru călăreți sunt considerați a simboliza Ciuma, Războiul, Foametea și, respectiv, Moartea. Că cei patru călăreți aduc Apocalipsa asupra lumii înainte de Judecata de Apoi.

Dumnezeul „lor” nu este interesat în amănuntele arderii vieții. El doar apare din când în când și mai pune lemne pe foc când acesta mocnește, adică atunci când ne vede crescând ca varza în grădină, fericiți în razele soarelui. Îi lasă pe „ei” să investească anual zeci, sute de miliarde de dolari în „Calul galben”, în arme chimice, biologice și nucleare.

Îi auzisem pe toți marii filosofi vorbind de Nice. Nu citisem nimic de Nice și am zis, ia să caut să citesc și eu ceva din filosofia lui, dar nu l-am găsit pe nicăieri și urmărind un interviu subtitrat, am descoperit că numele pronunțat Nice se scrie Nietzsche. Dumnezeule, mi-am zis! Păi eu când lucram la marea companie „Natra” prin anii ’90, îl citeam în pauza de masă. Odată s-a petrecut să vină directorul fabricii să ia prânzul în cantina care avea bucătărie restaurant pentru 500 de muncitori și, mâncând, m-a întrebat ce citesc. Când i-am arătat coperta, a rămas perplex pentru că și el încercase, dar nu a înțeles nimic. Și mi-a recomandat să-mi cumpăr un laptop că e mai ușor să car o librărie decât cu o mână de cărți după mine, prin fabrică.

David Lean, Werner Herzog, George Lucas, vorbesc de ei căci sunt din generația mea, toți au răspuns când au fost întrebați de către studenți cum să ajungă să facă un film, că azi e simplu. Nu e ca pe vremuri când trebuia să faci rost de un aparat de filmat care era scump, de role cu pelicule de film scumpe. Lucas spunea că ucenic fiind, aduna rămășițele din tobele rămase neterminate de la sfârșitul zilei de filmare în aparate cu echipele de profesioniști, pe care le folosea apoi în filmele sale studențești. Eu, la rândul meu, ca cine-amator, umblam prin marile orașe ale României ca să cumpăr role de film 2×8 mm care durau 3 minute, pentru că nu se găseau, fiind din import, ca să adun să-mi pot face un filmuleț de zece minute, pentru competiții. Azi, specialiștii afirmă că tehnologia digitală îi ajută pe toți să devină cineaști. Că azi nu mai este o problemă să faci un film. Da, așa este, dar depinde ce dorești să arăți semenilor tăi! Numai dacă reușești!

Când s-a inventat creionul, toți au spus că de acum își vor scrie propriile cărți. Nu s-a petrecut, pentru că a scrie o nuvelă sau roman e o artă, cere talent, înclinație, experiență de viață, imaginație etc. Toți putem sufla într-un fluier și scoate sunete, însă nu e magie precum flautul lui Mozart. Apoi se spune că de acum calculatorul ne va face filmele. Oare? Îi vezi pe șmecherii sau promotorii de software cum pun zece poze împreună într-un program în calculator și apoi te uiți la ele fascinat de ce se petrece pe ecran. Nu-ți mai iei ochiul de pe fir. Vai, ce efecte frumoase și mișcări finuțe, constante, cursive etc. Despre ce e vorba? E acesta un film care să-ți emancipeze conștiința, să te transporte undeva? Nu. Acestea sunt mișcările cobrei când își hipnotizează prada. Tu privești pe ecran cu creierul mic în stare de alertă. Animalul din tine e în pericol și nu-ți iei ochii de pe ecran până când primești confirmare că pericolul a trecut. Asemenea se petrece și cu muzica. Dacă sună continuu, ești în aceeași stare de alertă. Dacă mângâi părul celei de lângă tine încet, delicat, lin, de sus în jos, creezi o emoție, o poveste care vine cu tine, însă dacă o lovești brusc repetând același gest de sus în jos, se sperie și fuge. Instinctul atavic declanșează alarma de pericol și se apără.

Revin acum la Joseph Goebbels, care reducând vocabularul și educația, aducea asistența aproape de animal, o speria cu ușurință manipulând-o în ce direcție voia. Este exact ce se petrece cu internetul și mass-media coruptă de astăzi. Este folosit cu poftă și lăcomie pentru a acapara și a face bani încât nu se realizează că fără voia noastră reducem populația la nivelul pisicuțelor care aleargă după ghemuleț. Propaganda continuă a violenței și atracției prin fals extraordinar duce la exterminare sigură a îmbogățirii conștiinței. Civilizația e pusă pe fugă, fiind silită să alerge în ritm accelerat până la epuizarea resurselor, până la ardere completă. Oare asta vrem? Oare asta vrea Dumnezeu? Dumnezeu nu consideră că războiul și suferința e scopul ajungerii la El, plăsmuindu-se imaginea unei holograme care ne arată că suntem niște cobai, iar „el” ar fi un „profesor distrat”.

Omul, ca să creeze artistic, are nevoie de cunoaștere și emancipare, iar asta vine din interiorul lui. Un interior la care este necesar să lucreze și să-l găsească. Înțelepciunea deschide fereastra spre lumină. Când apare, este necesar s-o apuci de aripi și să-i desfaci obloanele. Te ridici cât de mult poți, îți tragi picioarele ghemuit în sus, obloanele se închid sub tine și ești înăuntru. Îi simți căldura, te înfășoară, deschizi ochii și zâmbești. E o nouă lume. O civilizație evoluează și crește. Cea din urmă, dacă sare brusc în față nu va fi în stare să se transpună fără educație. O simfonie nu poate fi trăită fără un antrenament în timp, de asemenea, vizionarea unei piese de teatru sau balet, lectura unui roman sau poezie, admirația unei sculpturi sau picturi. Munca e asiduă, iar puturosului nu-i convine să muncească, așa că umblă după căi scurte și trișează. Și desigur, se învârte în cerc precum o muscă zăpăcită.

Arta adevărată care să eleveze conștiința poate fi generată doar de o altă conștiință înnobilată. Deci, poți avea toate aparatele mobile din lume, ele nu vor face artă fără un talant/talent care să o modeleze. Opera vine din artist. Însă problema mare acum e că artistul este tot mai mult izolat prin tot felul de (ne)reguli, restricții și platforme de expunere. Cultura, în special izvorul, are un rol în construirea artistului și cum globalizarea impune uniformizare, prin reducerea culturii locale, reducerea totală la accesul platformei de expunere locală prin invazia corporatistă monoteistă artificială, șansa artistului este nulă. Este ca și cum ai cere întregii planete să consume doar cartofi din grădina cu legume deoarece cresc ușor, neglijându-se restul miilor de varietăți.

Când sufletul local moare, se rupe o altă șansă din sufletul planetei și de aici din Univers și Dumnezeu. Noi suntem parte din planetă și născuți să înflorim din ea nu din corporații sau ideile pretențioase, considerate „geniale” de câțiva orgolioși obosiți și plictisiți de viață care se cred dumnezeii planetei. Dacă pisica lui Montaigne știe ceva, cred că ar fi bine să-i dăm puțină atenție și vom descoperi căi noi de a călători prin universul conștiinței spre Dumnezeu. E timpul să ne oprim din așteptări și să sărim pe-un alt cal.

Autor: Ben Todică

Citiți și:
Aceasta este sursa sărăcirii accentuate a populației vestului și, mai ales, sursa regresiei democratice, demografice și culturale…
«Obiectivul educației moderne este de a șterge resturile oricărei identități culturale sau istorice care ar putea să se lipească de studenții noștri»

yogaesoteric
14 noiembrie 2021