Capitolul 2. Povestea lui Balayogi
Fragment din lucrarea „Balayogi: alchimia tainică a tăcerii”
traducere de Gregorian Bivolaru
Balayogi semnifică textual „copilul-yoghin”. El s-a născut la data de 23 octombrie 1930, în satul Mummidivaram, pe coasta de est a Indiei, în Andra Pradesh, o mare provincie din sud, care este o regiune rurală extrem de săracă. Toate divinităţile, inclusiv Swami Veerabrahmindra, au fost prezente la naşterea lui Swamiji, care după unii yoghini se pare că era prelungirea lui încarnată.
În India există patru caste, iar mai prejos chiar decât acestea (în afara sistemului de caste) se află cei intangibili (care nu trebuie să fie atinşi cu nici un chip de către cei aflaţi în castele „superioare”). Dar adeseori zeii s-au pronunţat împotriva castelor. Nu întâmplător, Balayogi s-a născut printre cei intangibili, tocmai pentru a spulbera ideea însăşi de castă. Unul dintre discipolii săi, Serveshwararao, spunea: „Aşa cum o mamă îşi iubeşte deopotrivă toţi copii, şi Dumnezeu, la rândul său, îşi iubeşte deopotrivă toate creaturile”.
Cei din afara castelor erau dispreţuiţi de ceilalţi şi trăiau în cele mai grele condiţii. În acea vreme, ei nu aveau nici măcar acces la şcoli.
Încă din cea mai fragedă copilărie, Balayogi avea un fel de strălucire aparte, care îi uimea la culme pe locuitorii din sat. Se spune că avea chiar un ten foarte particular. Iubea foarte mult copiii şi animalele, iar conversaţiile sale cu adulţii depăşeau cu mult nivelul unui copil de vârsta sa. Se juca cu copii din casta brahmanilor, căci le ducea lapte în casele lor. Brahmanii îl numeau Pandu, un termen ce exprimă afecţiunea şi respectul pentru unii copii. Unii credeau că el însuşi este brahman. Încă de foarte tânăr, el avea toate atributele unor calităţi sufleteşti cu totul extraordinare: îi proteja pe cei care se apropiau de el şi vorbea adeseori despre Dumnezeu şi despre Suprema Cunoaştere. Swamiji a venit pe lume în această epocă din Kali Yuga (n.n. vârsta întunecată a umanităţii) pentru a-i ajuta pe oameni să progreseze spiritual. Vorbea întotdeauna despre bunătate şi despre iubire şi înţelepciune, dorind să îi vindece şi să îi mântuiască pe oameni.
De la vârsta de 12 ani a început să ducă vacile la păscut, dorind să fie cât mai aproape de lumea divină, în mijlocul naturii. Existau unii care îl rugau să invoce protecţia yoghinilor, lucru pe care el a promis să îl facă. Mama lui se ruga în permanenţă lui Rama, motiv pentru care era numită „Ramamma”. Era o femeie de o mare puritate şi simplitate, motiv pentru care a şi fost aleasă pentru a-i fi mamă, căci avea toate calităţile necesare pentru a primi în pântecul ei o încarnare divină. Ea a născut mai întâi doi băieţi, Venkana şi Nagana, apoi i-a dat naştere celui care avea să fie cunoscut sub numele de Balayogi, Subha Rao. Mama lui a părăsit această lume atunci când Balayogi avea trei ani.
Părinţii săi nu şi-au dat seama de la bun început că aduseseră pe lume o fiinţă de excepţie. După mărturia lui Sereshwararao, mama sa a murit chiar fără să ştie acest lucru.
Balayogi a cunoscut aşadar de mic durerea de a-şi fi pierdut mama. Dacă ţinem seama şi de sărăcia lucie în care trăiau oamenii din satul lui, înţelegem mai bine compasiunea care i-a crescut în suflet încă din cea mai fragedă pruncie pentru cei din jurul său. Nu este deloc întâmplătoare paralela pe care o fac unii între el şi Hristos, născut şi el într-un staul…Unii l-au numit de altfel pe Balayogi „Yoghinul cristic” al Indiei; vom vedea mai departe că există şi alte similaritudini între viaţa lui Balayogi şi cea a lui Hristos.
Tatăl său, pe numa Gangavya, s-a recăsătorit şi a avut cu cea de-a doua soţie, Venkamma, alţi patru fii, din care primul, Chinna Balayogi, a fost complet subjugat mai târziu de influenţa fratelui său vitreg. Avea să intre de altfel el însuşi în Samadhi la vârsta de 8 ani. Cel de-al doilea fiu se numea Chandrarao, al treilea Suryarao, al patrulea Chinna Subarao, iar cel de-al cincilea copil, o fiică, Balayogi Swarala. Cu toţii au fost opt copii: trei din prima căsătorie şi cinci din ce-a de-a doua.
Regiunea în care s-a născut Balayogi este traversată de lagune şi de lacuri, pline de lotuşi şi de nuferi; câmpurile de orez se întind între stufărişuri şi drumuri de ţară ce par să nu se termine niciodată, terenul este întins, fără vreun relief, fiind lucrat în permanenţă de către femei, cu sari-urile lor roşii, verzi, galbene sau albastre, pe care le poţi confunda cu florile de pe câmp. Mii de cocotieri formează pâlcuri şi pădurici, oferindu-şi lemnul pentru construcţia caselor, iar frunzele şi nucile lor sunt folosite pentru gătit. Acesta este decorul în care s-a înălţat către cer conştiinţa lui Balayogi, precum un vultur, cu o viteză vertiginoasă, pentru a se topi în unitatea divină.
Balayogi a urmat „calea seacă”, care este cea mai rapidă şi mai severă („calea muiată” este o cale lentă şi mai confortabilă).
Venkatareddi, unul dintre verii lui Balayogi, văcar, povesteşte şi astăzi cum la vărsta de şase sau şapte ani, Balayogi a dispărut complet timp de o săptămână, după care a revenit fără ca cineva să afle unde a dispărut atâta timp. Au mai existat apoi şi alte dispariţii misterioase, care aveau ca scop realizarea unor posturi pregătitoare în vederea stării în care el urma să intre în viitorul apropiat, care era cunoscut de el în mod evident cu mult timp înainte. Pe de altă parte, Serveshwararao susţine că Balayogi a trecut abrupt la postul complet din momentul în care a intrat în Samadhi (extazul divin).
Tot el povesteşte că în noaptea ce a precedat marele eveniment, familia lui Balayogi s-a reunit şi i-au cerut să facă ceva pentru a-i ajuta. În zorii dimineţii următoare, pe 22 iunie 1944, conştiinţa sa a intrat în starea de meditaţie cea mai profundă pe care o poate atinge o fiinţă umană (Samadhi). Părinţii săi l-au găsit atunci sub un copac foarte bătrân: semnele care prefigurau o fiinţă cu totul excepţională începeau astfel să se concretizeze.
Animalele sălbatice şi insectele de toate felurile (care abundau în regiunea respectivă) nu se apropiau niciodată de el, datorită stării sale înalte de conştiinţă, care emana o mare forţă. Un anumit număr de aspiranţi se prezentau la el în fiecare dimineaţă cu ofrande cu lapte, flori şi tămâie; alţii, mai puţin conştienţi, îi deranjau meditaţia, atingându-l şi făcând zgomot. Au existat chiar unii care au dorit să-l deplaseze din locul în care era aşezat, dar poliţia nu a acceptat să fie închis. Cu alte cuvinte, pentru el apăreau tot felul de probleme datorită situaţiei excepţionale care apăruse în acest mediu atât de simplu. Mai târziu, au fost nevoiţi cu toţii să accepte condiţiile sale, ceea ce avea să aranjeze încetul cu încetul lucrurile. Cei care aveau şansa să se afle în apropierea lui simţeau – fiecare în funcţie de nivelul pe care îl avea – că sub ochii lor se petrece ceva excepţional. Micuţa colibă făcută din frunze de palmier găzduia cadoul ce le fusese oferit de divinitate, lor, care nu aveau nimic.
Aspiranţii au dorit să îi construiască un templu, dar Balayogi le-a răspuns: „Templul este pentru voi, eu unul nu am nevoie de nimic; dacă doriţi însă foarte mult acest lucru, am să vă indic maniera în care trebuie construit acest templu. Nu va trebui să cereţi nimănui bani pentru construcţia lui, ci veţi folosi numai ofrandele ce vor fi primite”.
Vom consacra un capitol întreg organizării şi manierei în care a fost construit templul.
Prima parte care a fost construită a fost clădirea în care Balayogi avea să petreacă 40 de ani în Nirvikalpa Samadhi. Într-o dimineaţă frumoasă, ei l-au găsit aşezat în această cameră, în poziţia lui imperturbabilă, fără ca cineva să ştie cum a ajuns aici. Era extrem de slăbit atunci când a intrat în această stare, dar pe parcursul anilor, fără să mănânce, fără să bea, fără să vadă lumina zilei, fără să doarmă, corpul său a început să prindă totuşi în greutate. După atâţia ani, părul său a ajuns la o lungime de 5 metri, atârnând ca o trenă în partea sa dreaptă; era îmbrăcat doar cu o bucată de pânză care era înfăşurată în jurul şalelor. O piele de tigru cu o lungime de 4-5 metri, cu gheare şi cap, era întinsă sub el pentru a amplifica puterea meditaţiei lui. În timp, culoarea pielii sale s-a transformat gradat, devenind aurie.
Începând din anul 1949, el a apărut de fiecare Mahashivaratri, o zi pe an, timp de 24 de ore, până în anul 1985 – anul în care şi-a părăsit învelişul fizic, la data de 13 iulie, la cinci luni după ultima sa ieşire în public.
yogaesoteric.net