Capitolul 3. Drumul către marea alchimie
Fragment din lucrarea „Balayogi: alchimia tainică a tăcerii”
traducere de Gregorian Bivolaru
La data de 7 iulie 1977, am călcat pentru prima oară pe pământul Indiei. Emoţia care m-a cuprins la ieşirea din avion era atât de mare încât am îngenuncheat şi am sărutat pământul. O coadă imensă defila lent către vama aeroportului. Ieşirea a durat ore întregi, aşa cum se procedează în India. Dar în fond ce-mi păsa mie? Îmi regăsisem rădăcinile, „pământul meu natal”, pe care îl căutasem atâta vreme.
Călătoria către inima Sinelui este o călătorie către inima Lumii, o călătorie către infinit, care adună iluziile umane pentru a le distruge. Viaţa şi moartea se derulează sub un cer întotdeauna neutru. Iubirea orizontală se poate uneori schimba în ură, iubirea verticală este însă imuabilă. Ea este cea care ne permite să acceptăm derularea filmului vieţii, axul care ne centrează în natura noastră esenţială şi în Memoria noastră fundamentală. Iar instrumentul de lucru în această dimensiune a încarnării devine crucea – axa orizontală şi axa verticală care sunt astfel în mod armonios reunite.
Occidentalii călătoresc către Orient, orientalii către Occident. Fiecare caută la celălalt ceea ce îi lipseşte lui. Occidentul este bolnav, căci şi-a pierdut adevărata spiritualitate, lăsându-se prins în capcana unui materialism incontrolabil, el se află într-o cursă către un „progres” delirant, care a devenit la fel de incontrolabilă. Dimensiunile feminine ale intuiţiei, receptivităţii, disponibilităţii s-au pierdut; la fel şi valorile care reprezintă legătura directă cu rădăcinile profunde ale fiinţei umane: simplitatea, stabilitatea, ancorarea într-o tradiţie, în sensul primordial al cuvântului.
Minunatele învăţături ale lui Hristos, care au fost denaturate de-a lungul secolelor, datorită unei înţelegeri greşite, încă aşteaptă să fie redescoperite. În Occident, religia oferă adeseori o viziune culpabilizantă, tristă, care contestă cu înverşunare plăcerea şi celebrarea vieţii. Această religie despiritualizantă, devitalizantă, i-a întors pe mulţi cu faţa la ateism, iar pe alţii către Orient, în căutarea a ceva mai adevărat, mai viu, mai apropiat de noi (căci divinităţile Indiei au şi defecte umane).
După o lungă rătăcire prin lume, va fi necesar ca omul să regăsească chintesenţa forţei vieţii, a Iubirii, care se află în templul din inima sa. Va fi necesar ca el să găsească revelatorul cu ajutorul căruia să dizolve nenumăratele voaluri care îl împiedică să „vadă”, şi care este format din propriile sale experienţe de viaţă şi din învăţăturile pe care le oferă ele, precum şi din toţi aceia, prieteni sau duşmani, care ne arată feţele ignorate din noi înşine, prin efectul lor de oglinzi (inversate sau nu), dar şi adevăratul ghid spiritual, cel care îi poate conduce pe cei pregătiţi către libertate spirituală şi autonomie.
Oamenii de ştiinţă care studiază cosmosul, astrofizica, fizica cuantică, se apropie din ce în ce mai mult de noţiunea de divinitate. Ei sunt adeseori inundaţi de experienţe mistice, fascinaţi de organizarea uluitoare a universului. De multe ori, chiar aceşti oameni de ştiinţă sunt cei care merg să îi viziteze pe marii maeştri spirituali. Majoritatea acestora din urmă nu au făcut niciodată studii şi deţin Cunoaşterea numai ca urmare a experienţei lor spirituale absolute.
„Eu sunt osul oaselor voastre, carnea cărnii voastre, de ce doriţi să mă limitaţi la inimă?”, spunea cândva Ma Ananda Moy
Întreaga poveste a început în anul 1978; văzusem pe străzile oraşului Pondichery un afiş prost imprimat despre un yoghin excepţional. Aveam un prieten sadhu, profesor de astrofizică şi de filozofie hindusă, care ne-a relatat istoria lui Balayogi şi a fratelui său, cum aceştia au urcat precum nişte vulturi până la cer (aceasta a fost chiar expresia amicului nostru, Shankar). Astfel a început istoria „regăsirii” mele cu Acela care avea să-mi transforme viaţa, cu cel care avea să devină coloana mea vertebrală spirituală. Profit de această ocazie pentru a da definiţia corectă a termenului de guru: gu – inform, sumbru, ru – formă, lumină. Guru-ul este aşadar cel care controlează întunericul şi lumina, şi care ne conduce de la ceea ce este inform la formă.
Balayogi nu a fost un guru în sensul obişnuit al cuvântului, căci el nu avea altă învăţătură decât tăcerea absolută, cu excepţia celor 18 stanţe şi a indicaţiilor pe care le-a dat celor 14 discipoli care au fost aleşi de el. El ne-a invitat de asemenea să citim cu atenţie şi să integrăm Bhagavad-Gita, inima Mahabharata-ei, ca pe propria lui învăţătură. Această lecţie de filozofie are ca ax central tema detaşării. Ni l-a mai indicat totodată, drept model de referinţă, pe Swami Veerabrahmindra (vezi cap. IX).
Într-o seară, în timp ce mă pregăteam pentru primul meu pelerinaj către Mummidivaram, un prieten a venit să mă viziteze în coliba mea, sorbind literalmente, cu ochii larg deschişi, povestea despre Balayogi pe care i-am relatat-o. Eram amândoi foarte concentraţi. La un moment dat, prezenţa maestrului în spaţiul colibei a devenit atât de densă încât, timp de o clipă, părea că timpul s-a oprit în loc. Nu puteam nici măcar să ne mişcăm degetele; o forţă extraordinară pusese stăpânire pe spaţiul în care ne aflam, de o manieră aproape tangibilă. Primisem astfel darshan-ul său. El se afla în mod tainic printre noi. Eram amândoi ca împietriţi, imobilizaţi de prezenţa lui: o imobilitate şi o tăcere de o densitate inimaginabilă.
În ziua următoare plecam la drum. Drumul care îmi fusese indicat era cel „al şcolarilor”, adică nu cel mai scurt, dar cu siguranţă cel mai poetic. La un moment dat, am zărit case; câteva persoane au ieşit şi mi-au spus în engleză: „Mergi probabil la Balayogi”. Am încuviinţat. Atunci, o mare bucurie le-a luminat feţele; au scos, nu ştiu de unde, un fotoliu pliant, ultim vestigiu englez, şi l-au plasat în plin drum. M-au invitat să iau loc. Câteva femei au venit cu bebeluşii lor şi am fost nevoit să îi ţin pe fiecare în braţe timp de câteva clipe în semn de binecuvântare. Au aprins tămâie, mi-au oferit ceai, după care mi-au spus cu simplitate: „Acum trebuie să îţi continui drumul; un pelerin nu poate fi reţinut prea multă vreme”. I-am părăsit şi am plecat mai departe. După circa 500 de metri m-am întors în tăcere cu privirea. Câtă poezie şi câtă forţă în acest schimb de iubire atemporală între un grup de ţărani din inima Indiei şi un occidental aflat în pelerinaj!
În sfârşit, am ajuns! M-am dat jos din camioneta care m-a transportat pe ultima porţiune de drum. Câtă emoţie m-a cuprins la vederea templului situat la circa 500 de metri de mine! Atâtea drumuri parcurse, atâta timp de aşteptări, atâtea vise care prindeau în sfârşit contur! Senzaţia era atât de puternică, încât de-abia mai îndrăzneam să respir, iar paşii mei refuzau parcă să avanseze. În faţa templului, un sadhu părea să mă aştepte şi a început să scoată apă din puţ. Într-o tăcere sacră, el a început să mă spele de praful greu care se aşternuse peste mine, recitând cu voce blândă litanii…După abluţiuni, m-a introdus în templu…Aici, mintea mea a intrat ca într-un fel de transă, şi am avut senzaţia că mă topesc în dalele templului. Balayogi se afla chiar în spatele acestei uşi închise! Darul primit era atât de mare încât nici măcar nu mai regretam că nu pot să-l văd. Niciodată nu simţisem prezenţa divină cu atâta claritate; fără să-mi mai simt corpul, egoul sau mentalul, devenisem una cu Fiinţa. Aceasta este Graţia: sentimentul de a fi simultan totul şi nimic.
Am petrecut o săptămână în acel loc, care a rămas atunci în inima mea ca o experienţă imprimată pentru totdeauna în memoria mea verticală. Acel loc face si astăzi parte din mine, la fel cum eu fac parte din el. Am trăit acolo împreună cu câţiva sadhu, hrănindu-ne din ofrande, abluţiuni şi meditaţii. Atmosfera din acest loc mi s-a părut cea mai dulce din lume; mă aflam în paradis. Într-o seară m-am dus până în sat pentru a bea un ceai. În loc să mă întrebe ce doresc, omul care servea în micuţul local m-a privit, după care privirea i s-a luminat şi el mi-a spus: „Balayogi acţionează prin tine!”
Într-o altă zi, eram singură la puţ, nimeni nefiind prin preajmă. Am scos apă proaspătă din puţ, când dintr-o dată, ca la semnalul unei baghete magice, un grup de copilaşi a apărut lângă mine, nu se ştie de unde. A urmat apoi un adevărat ritual. Cel care era cel mai aproape de mine şi-a întins mâinile sale micuţe în formă de cupă, privindu-mă profund şi cumva familiar. La cererea lui mută, i-am turnat apă; el s-a frecat pe mâini, apoi a băut şi şi-a atins picioarele în semn de abluţiune. Apoi, unul după altul, ceilalţi au avansat pe rând şi au urmat acelaşi ritual. Păreau să aibă 7-8 ani, iar privirea lor arăta de parcă ar fi venit dintr-o altă lume. Apoi, în aceeaşi ordine, au intrat în curtea templului, avansând către micuţul altar în aer liber, unde se află o fotografie a lui Balayogi, o statuetă a lui Krishna, o cupă cu pulbere sacră şi câteva beţişoare parfumate. Ajunşi cu toţii, m-au aşteptat. M-am îndreptat către ei, gata să fac orice mi-ar fi cerut. Unul dintre ei şi-a aplecat fruntea către mine pentru a-i face pe cap cele trei semne cu pulbere sacră (conform ritului din templele shivaiste). Apoi din nou, unul după altul, copilaşii mi-au oferit feţele lor pure pentru a le binecuvânta, într-o tăcere absolută. Nu i-am mai revăzut niciodată, aşa cum de altfel nu au fost văzuţi niciodată de nimeni…
yogaesoteric.net