Capitolul 7: Moartea, ultima etapă a Misterului
Fragment din lucrarea „Balayogi: alchimia tainică a tăcerii”
traducere de Gregorian Bivolaru
Iată cum povestesc discipolii această zi cutremurătoare pentru ei. Într-o zi de iulie 1985, Kantamma (soţia lui Bhimayya) s-a trezit ca urmare a unui zgomot puternic: portretul lui Swamiji căzuse la pământ, iar sticla se spărsese. Acest semn funest a bulversat-o, astfel încât în ziua următoare, ea a plecat la Mummidivaram. În timp ce mătura templul, ea a auzit sunete de tip „clac, clac, clac”, precum al sandalelor din lemn pe care le purtau rishi-ii pe vremuri, şi sunetul AUM, care emana din camera lui Balayogi. Ea a înţeles că acolo se petrece ceva grav şi a început să plângă din tot sufletul.
La rândul lui, Serveshwararao vorbeşte de un fum sufocant, ca de lemn ars. Acest fum se târa ca un şarpe, ieşind pe sub uşa camerei în care medita Balayogi, pentru a se transforma într-un nor ce a învăluit întregul spaţiu din jur. Elementele s-au dezlănţuit, atunci natura consternată s-a ridicat precum o zeiţă disperată, chemând în ajutor spiritul vântului, al ploii, al furtunii. Elementele s-au dezlănţuit ca pentru a înscrie în timp şi spaţiu plecarea din lumea fizică a acestui Hristos al secolului XX, „care a părăsit în mod misterios cei patru pereţi ai camerei sale”. 40 de ani de drum trasat în Lumină, al cărui capăt se pierde în infinit, la fel cum ceaţa dizolvă limita dintre cer şi apă, astfel încât nu se mai ştie unde este apa şi unde este cerul.
Zguduiţi, cei care îl iubeau atât de mult pe Balayogi au plecat să-l caute pe acel membru al Comitetului care deţinea cheia de la camera Maestrului, căci de data aceasta, porţile nu s-au mai deschis singure. Cu emoţie şi teamă, ei au ridicat zăvorul faimoasei porţi care se deschidea către Regatul Tăcerii. Bhimayya povesteşte că atunci l-au găsit pe Balayogi culcat pe partea dreaptă, cu picioarele încă încrucişate în lotus, cu capul peste Bhagavad-Gita şi peste lucrarea lui Swami Veerabrahmindra. Astfel a „adormit” el pentru eternitate, pe cele două cărţi ce conţineau practic testamentul său. Pe corpul său se afla un bileţel scris în dialectul local: „Nu îl atingeţi”. Această instrucţiune a fost scrupulos aplicată, potrivit cutumei legate de marii sfinţi: au fost aduse plăci mari de marmură albă, care au fost zidite în jurul corpului, fără să îl atingă pe acesta. Acestea au sigilat pentru totdeauna tăcerea şi misterul Marelui Yoghin.
Serveshwararao povesteşte: „Swamiji a prezis că într-o bună zi, peste două mii de ani, când regiunea va fi acoperită de ape şi nisip, iar templul va cădea într-o uitare de moment, oamenii vor face săpături şi vor regăsi urmele existenţei locului sfânt. Ei vor redescoperi istoria lui Balayogi gravată în piatră şi statuia lui, rămăşiţă fizică a trecerii sale pe Pământ. Astfel, această poveste miraculoasă va prinde din nou viaţă. În secolele care vor veni, în delta fluviului sacru Godovari se vor mai naşte încă şapte Balayogi. Începând de la vârste cuprinse între 6-7 ani, ei vor realiza tapas-ul său timp de numeroşi ani, iar în viaţa următoare acestei asceze, ei vor deveni regi…”
yogaesoteric.net