Cât de răi au fost „cei buniˮ? (V)

„Propaganda învingătorilor devine istoria celor învinşi.ˮ – R.W. Trevanian

Citiți partea precedentă a articolului

Woodrow Wilson, severul moralist intransigent incoruptibil

La puţin timp după ce preşedintele Wilson şi-a inaugurat primul mandat, a primit vizita unui anume Samuel Untermeyer. Acesta era un avocat evreu new-yorkez renumit, care finanţase generos partidul Naţional Democrat responsabil de victoria lui Woodrow Wilson la alegerile prezidenţiale din 1912. Untermeyer era un invitat foarte apreciat, iar preşedintele era încântat să-l primească la Casa Albă. Cei doi se mai întâlniseră pe parcursul campaniei prezidenţiale.

Untermeyer îl surprinse pe preşedinte declarându-i adevăratul motiv al vizitei sale. Ȋl informă că fusese însărcinat să deschidă un fel de procedură legală contra lui, bazată pe un secret; clientul era gata să accepte suma de 40.000 de dolari în schimbul anulării acelei acţiuni legale. Clientul era o clientă: fosta soţie a unui profesor de la Universitatea Princeton, de pe vremea când domnul Wilson preda şi el tot acolo. Untermeyer adusese un vraf de scrisori, toate scrise de preşedintele Wilson soţiei colegului său de catedră, din vremea când erau vecini la aceeaşi Princeton University.

Scrisorile dezvăluiau adulterul abia-înscăunatului preşedinte cu soţia colegului său. Wilson îi scrisese multe scrisori „idiliceˮ, din care ea păstrase majoritatea. Preşedintele îşi recunoscu scrisul, după ce citi câteva din ele. Wilson părăsise princetonul când devenise guvernator de New Jersey. Ȋn 1912 fusese ales în primul său mandat la preşedinţia Statelor Unite. Ȋntre timp, fosta lui amantă se despărţise de primul soţ şi se remăritase cu altul.

Al doilea soţ locuia la Washington şi avea un fiu care lucra la o Bancă de acolo. Untermeyer i-a explicat preşedintelui că fosta-i amantă ţinea foarte mult la fiul ei vitreg şi că acesta avea probleme financiare, aflându-se în imposibilitatea de a achita o datorie de 40.000 de dolari Băncii la care lucra. Mai bine zis, îşi vârâse mâna pân’ la cot în fondurile încredinţate. Detaliile erau prea puţin importante în cazul acela; cert era doar faptul că fiul vitreg avea o nevoie urgentă şi presantă de suma în cauză. Aşa că dama văzuse în fostu-i amant soluţia pentru obţinerea acelor bani. Aşadar, cu alte cuvinte, avocatul îl vizita pe preşedinte la Casa Albă ca să-l informeze asupra contenciosului juridic ce i se pregătea. Wilson îi mărturisi că se simţea uşurat de faptul că fosta-i amantă se adresase lui Untermeyer şi nu unui avocat republican, caz în care publicitatea în jurul chestiunii ar fi fost extrem de neplăcută, dacă nu chiar periculoasă.

(Iată de ce a depins pacea lumii: de actul unei perechi adulterine, dintre care el, mai târziu, avea să facă la negocierile de pace de la Versailles figură de quaker sever, incoruptibil, principial etc. etc. Ţi se strepezesc dinţii de atâta ipocrizie.)

Preşedintele îi spuse lui Samuel Untermeyer că nu poseda suma aceea, dar avocatul îl sfătui să se mai gândească şi să-i comunice rezultatul la o dată ulterioară, când va reveni să-l vadă la Casa Albă. Domnul Untermeyer rămase la Washington în tot acest răstimp, ca să verifice dacă era adevărată criza financiară prin care trecea fiul vitreg. Cu acest prilej află că toată afacerea era reală. După cum rămăsese stabilit, avocatul reveni la Casa Albă să discute din nou cu preşedintele. Acesta recunoscu că nu dispunea de suma cerută de şantajişti. Părea preocupat, iritat. După câteva clipe de tăcere, Untermeyer se oferi să rezolve el problema: se angajă astfel să plătească toată suma, cumpărându-i ex-amantei tăcerea. Dar cu condiţia ca preşedintele să-i promită numirea la Curtea Supremă a SUA a unui candidat pe care oricum i l-ar fi recomandat la prima eliberare a unei funcţii, adică la primul post vacant. Iar Wilson a acceptat târgul.

Untermeyer a plătit cei 40.000 de dolari, iar dama a anulat procedura judiciară. Avocatul a păstrat însă scrisorile pentru sine. La urma urmei, Preşedintele avea să-i rămână veşnic îndatorat pentru rezolvarea discretă a unei sâcâitoare neplăceri. Oricine îşi poate da seama cu uşurinţă că Untermeyer urmărea ceva plătind cash acea sumă importantă, şi anume realizarea unui vechi vis: numirea unui evreu sionist la Curtea Supremă de Justiţie a Americii, unde multe iţe se împleteau şi se despleteau. Pe deasupra era şi un post de o mare pondere politică: omul care îl ocupa era primul sfătuitor al preşedintelui. Fără acordul lui nu se puteau lua decizii importante, chiar cruciale pentru naţiune, de pildă în chestiunea războiului şi a păcii.

A venit şi ziua când preşedintele s-a văzut obligat să numească pe cineva la Suprema Curte. Domnul Untermeyer l-a recomandat pe Luis Dembitz Brandeis pentru postul vacant. A fost numit imediat. Wilson şi Brandeis au devenit de la o zi la alta prieteni la cataramă. Evident, judele Brandeis era la curent cu motivele numirii lui în acel înalt post. Ȋn 1914, Brandeis era cel mai important dintre sioniştii americani influenţi. Ca judecător al Curţii Supreme, Brandeis ocupa poziţia ideală întru cauza sionistă, atât pe plan intern cât şi extern. Iar prima ocazie de a le oferi un imens serviciu confraţilor şi coreligionarilor lui sionişti se prezentase chiar atunci.

Brandeis i-a spus preşedintelui că atacarea navei „Sussex” de un submarin german, ducând la pierderea de vieţi americane, justifica intrarea în război a Americii împotriva Germaniei. Exprimarea corectă ar fi fost: aşa-zisa atacare şi aşa-zisa pierdere de vieţi, pentru că nimic nu era adevărat în alegaţiile acelea. SUA au declarat război Germaniei la 6 aprilie 1917. Cu patru zile înainte, preşedintele Wilson, adresându-se Camerei Reprezentanţilor şi Congresului, le ceruse să declare război Germaniei. Această cerere adresată Congresului era preţul plătit de preşedinte noilor lui şantajişti care făcuseră din el o păpuşă de cârpe.

Ȋn timpul discursului, mâinile preşedintelui tremurau. Membrii Congresului nu aveau niciun motiv să se mire de acel tremurat. Wilson a cerut Congresului să declare război Germaniei, cu unicul scop de a-şi plăti datoria contractată faţă de sionişti. Iar Congresul a declarat război Germaniei fiindcă preşedintele ţării îi informase că un submarin german scufundase nava engleză „Sussex” în largul coastelor engleze, prin totala violare a legilor internaţionale, cauzând moartea unor cetăţeni americani aflaţi la bord. Abia după ce trupele generalului Pershing şi-au încheiat luptele în Europa, s-a aflat mistificarea aceea odioasă.

Aşa-zisul atac împotriva navei „Sussex” nu fusese decât pretextul intrării în război a Americii contra Germaniei. „Sussex” nu a fost scufundată niciodată şi niciun american nu a pierit la bord. Asta fusese conspiraţia britanicilor cu sioniştii internaţionali în combinaţiile lor diplomatice corupte. Descoperirea înşelăciunii de către marina engleză a şocat multe personalităţi britanice. O mare parte a publicului englez a fost la fel de şocată la aflarea adevărului: nava „Sussex” nu fusese scufundată. Mai mult, nava a fost deschisă curiozităţii publicului, care a inspectat-o cu ochii lui.

Rezultat: în timpul Primului Război mondial, SUA au mobilizat 4.734.991 militari, din care 115.516 şi-au găsit moartea, iar 202.002 au fost grav răniţi sau handicapaţi pentru tot restul vieţii. Aceste cifre sunt de pus în contul paiaţei Woodrow Wilson. Aşa-zisul atac nu a fost decât rodul unei imaginaţii sioniste suprasaturate, dirijând un plan orchestrat şi executat cu măiestrie. Iar noi, alături de paţachinele pro-sioniste Churchill şi Roosevelt îl putem aşeza întru nemernicie şi pe paţachinul Wilson.

Citiți continuarea articolului

Fragment din volumul III al trilogiei „Omul ca iarba”, de Mihai Cantuniari

Citiți și:
Minciunile năucitoare cu care suntem intoxicați. Operațiuni steag fals, pretext pentru intervenții militare
Păpușarii vicleni ai războaielor

yogaesoteric
29 octombrie 2022