Cât de răi au fost „cei buniˮ? (II)

Citiți prima parte a articolului

Anti-Münchenul triumfase la Foreign Office şi Chamberlain, învins, nu mai era decât un docil instrument în mâinile sale. Într-o carte scrisă în 1943 şi publicată în 1944 am studiat cu de-amănuntul şi cu o abundentă documentaţie chestiunea răspunderilor în ceea ce privea izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial. Nu ştiam că, ulterior, concluziile mele vor fi odată tragic confirmate prin predarea în mâinile Imperiului Comunist de către Puterile Occidentale a Poloniei întregi, a 10 alte ţări europene cu o populaţie de 130 milioane, şi a întregii Chine cu 600 milioane de locuitori.

Concluziile mele erau următoarele:

– Guvernul Britanic, care luase direcţia operaţiilor Anti-Münchenului, a fost susţinut în toată acţiunea sa şi într-o anumită măsură a fost forţat la această acţiune de către Guvernul din Washington, sau mai bine zis de către clica din jurul lui Roosevelt, care era ferm hotărâtă a nu pierde prilejul ce i se prezenta de a dezlănţui un război împotriva Germaniei;

– Coridorul Danzig şi Polonia nu au fost decât pretexte. Polonia, cu bună ştiinţă din partea Londrei şi Washingtonului, a fost împinsă prin zadarnice garanţii, prin făgăduinţele cele mai false, mijloacele cele mai viclene, într-o catastrofă din care clicile răspunzătoare din ambele capitale ştiau forte bine că nu va putea să iasă vie şi liberă;

– Guvernul Britanic şi Ambasadorii britanici la Berlin şi Varşovia au făcut totul pentru a împiedica ca primele propuneri, atât de moderate, ale lui Hitler, să fie primite de Varşovia, şi pentru ca următoarele, prezentate de Ribbentrop, în ultima fază a discuţiilor, moderate şi acceptabile şi ele, să nu fie nici măcar făcute cunoscute Guvernului Polonez.

„Polonia a luat-o hotărâtă pe drumul războiului, atunci când dl Beck a acceptat sugestiile Angliei, care păreau să fie şi ale Franţei”, ne spune De Monzie, ministru în Cabinetul războiului, în cartea sa Ci-Devant. Prevenirile totuşi nu lipsiseră din partea Ambasadorilor Poloniei în străinătate. În raportul său din 29 martie 1939, Julius Lukasievici, ambasadorul Poloniei la Paris, scria: „Este copilăresc şi în acelaşi timp neleal din partea Angliei de a cere unei ţări care se găseşte în situaţia Poloniei, să compromită relaţiile sale cu un vecin atât de puternic ca Germania şi să azvârle lumea în catastrofa unui război, numai pentru a satisface necesităţile politice ale dlui Chamberlain. Ar fi şi mai copilăresc să se creadă că Guvernul Polonez nu înţelege semnificaţia acestei manevre”.

Tragicul fapt a fost că Guvernul Polonez, prevenit de contele Potocki, ambasadorul său la Washington, nu a priceput manevrele la care Lukasievici făcea aluzie. Ele se manifestau în făgăduinţa unui ajutor militar necondiţionat în cazul unui conflict cu Germania, în momentul exact în care Germania oferea Poloniei o orânduire a relaţiilor celor două ţări, care ar fi fost adevărata garanţie a existenţei Poloniei reînviate. Iată termenii în care Chamberlain formula această făgăduinţă în faţa Parlamentului Britanic, la 31 martie 1939:

„După cum Parlamentul o ştie, anumite negocieri sunt în curs actualmente cu alte guverne. Pentru a clarifica perfect poziţia noastră, înainte ca aceste negocieri să fie terminate, este necesar să informez imediat Parlamentul că, dacă între timp o acţiune oarecare ar interveni punând în primejdie independenţa Poloniei, faţă de care Guvernul Polonez ar crede că este interesul său vital de a se opune prin arme, Guvernul Majestăţii sale s-ar considera obligat de a susţine Guvernul Polonez imediat şi prin toate mijloacele sale. Pot să adaug că Guvernul Francez m-a autorizat să afirm că atitudinea sa este aceeaşi ca a noastră în această materie…”

În ziua de 10 iulie a aceluiaşi an, când un conflict armat germano-polonez devenise o posibilitate iminentă, Chamberlain, dornic de a declina tragicele răspunderi pe care Marea Britanie şi le luase în faţa istoriei, a crezut necesar să facă unele subtile precizări în faţa Parlamentului, relativ la ordinea de succesiune a evenimentelor:

„Când Guvernul german a făcut propuneri Poloniei, în martie 1939, propuneri care erau întovărăşite de o campanie de presă […], Guvernul Polonez a refuzat punctul de vedere german şi a făcut din partea sa propuneri în chestiunea în care Germania era interesată. În ziua de 23 martie el a luat anumite măsuri militare şi în ziua de 26 a trimis răspunsul său la Berlin. Rog parlamentul să ia cunoştinţă cu atenţie de aceste două date, deoarece s-a afirmat că Marea Britanie a ademenit Guvernul Polonez să întreprindă acţiunea sus menţionată. Este necesar să precizez că garanţia noastră nu a fost dată decât la 31 martie.”

Ce mai poţi spune la toată această revărsare de josnicii şi minciuni făţişe pe care le consemnează scârbit generalul român Mihail Sturdza, martor direct al evenimentelor, în cartea sa România şi sfârşitul Europei? Poţi spune doar atât: că aşa-zisele democraţii burgheze liberale au fost şi sunt o colcăială de interese meschine, de nemărturisit.

Noi, românii, nu-i putem ierta nimic otrepei politice denumite Churchill care ne-a vândut cu proverbialu-i cinism Sovietelor, ca pe atâtea alte ţări şi popoare, aruncând Molohului stalinist ciosvârte însângerate ca să îi amâne avansul spre Vest.

Cazul lui Churchill merită o deosebită atenţie. Ani de zile a fost campionul cel mai convins şi cel mai elocvent al luptei împotriva Sovietelor, împotriva „Bestiei fără nume”, după cum o numise el în fulguranta sa lucrare The Aftermath, din care extragem, pentru edificarea cititorului, următoarea descriere a dihaniei care apăruse deodată în răsăritul continentului:

„O arătare ce nu se aseamănă cu nimic din ceea ce se văzuse până atunci, pe acest pământ, luase locul Rusiei… Aveam în faţa ochilor noştri un Stat fără naţiune, o oaste fără patrie, o religie fără Dumnezeu. Acest guvern, care pretindea că este Rusia, se născuse din revoluţie şi era hrănit prin teroare. Declarase că între el şi orice altă societate umană, buna credinţă nu putea să existe în afacerile publice sau private şi niciun angajament nu era cazul să fie respectat… Astfel a fost că Rusia nu a mai existat, locul ei fiind luat de un gol uriaş care persistă în afacerile lumii. Pentru Lenin, a măcelări milioane de fiinţe, a osândi clase sociale întregi, a aprinde războiul civil în toate ţările, a distruge prosperitatea unor naţiuni întregi sunt sublime abstracţiuni. Iată câteva cifre pentru cei doi primi ani numai ai regimului Sovietic. Au fost omorâţi: 28 episcopi, 1.219 preoţi, 6.000 profesori şi învăţători, 9.000 medici, 12.250 proprietari, 54.000 ofiţeri, 70.000 funcţionari administrativi, 130.290 muncitori, 260.000 soldaţi, 355.250 intelectuali şi persoane de profesiuni liberale, 845.000 ţărani”.

Din aceeaşi carte, extragem următoarele propuneri pe care Churchill le făcea privitor la lupta împotriva duşmanului tuturor: „Este datoria lumii civilizate de a recuceri Rusia. Sovietele nu reprezintă Rusia, ci reprezintă o concepţie internaţională, complet străină şi chiar ostilă la tot ceea ce numim civilizaţie. A recâştiga Rusia, milităreşte şi moralmente, ar fi o sarcină prea grea pentru noi, învingători singuri, şi deoarece este necesar să o îndeplinim, o vom face cu Germania împreună. Germania cunoaşte Rusia mai bine decât orice altă ţară… Acolo ar fi pentru ea marea ocazie. Este acea ocazie care va permite unui popor mândru şi credincios să evite toate umilinţele înfrângerii… ea va trece astfel, aproape fără tranziţie, din crunta luptă împotriva noastră, la cooperarea cu noi. Nimic nu este posibil în Europa fără Germania; totul va fi uşor cu ea.“

În contrazicere schizofrenică cu toate convingerile sale anterioare, noua atitudine a lui Churchill l-a adus până la a-i cere iertare lui Stalin pentru trecutele campanii anticomuniste şi a-i oferi 50% din Polonia, 90% din România, 75% din Bulgaria, 50% din Iugoslavia, 10% din Grecia etc. Dar iată textul precis şi incriminator: „Momentul era propice deciziunilor. I-am spus lui Stalin: «Să nu cădem în jocul controverselor. În ceea ce priveşte Marea Britanie şi Rusia, ce aţi spune dacă aţi avea 90% de predominanţă în România, noi 90% în Grecia şi fiecare câte 50% în Iugoslavia?» În timp ce se traducea aceasta, eu scriam pe o foaie de hârtie:

România: Rusia 90%, celelalte Puteri 10%
Grecia: Marea Britanie şi SUA 90%, Rusia 10%
Iugoslavia: 50% -50%
Ungaria: 50% – 50%
Bulgaria: Rusia – 75 %, celelalte Puteri – 25%.

Am împins hârtia lui Stalin care, între timp, auzise traducerea. A fost o mică pauză. El a luat în mână creionul său albastru, a pus o largă parafă pe hârtie şi mi-a înapoiat-o. Asta s-a încheiat în mai puţin timp decât este necesar pentru a povesti. A fost o lungă tăcere. Hârtia era între noi, pe masă. În sfârşit, i-am spus: Nu s-ar părea cam cinic din partea noastră, de a fi dispus de soarta atâtor milioane de oameni într-un mod atât de uşuratic? Să ardem această hârtie.

– Nu, păstraţi-o, a răspuns Stalin.” (Winston Churchill, Triumph and Tragedy)

Pentru început, vom pune în contul lui cei aproximativ 250.000 de morţi, răniţi şi dispăruţi ai trupelor mixte franco-engleze trimise de el la Gallipoli, lângă Dardanele, pentru a asedia şi înfrânge forţele turceşti aliate cu Germania în Primul Război Mondial. Dezastrul acelor trupe l-a costat vreme de câţiva ani atât postul cât şi cariera politică, ostracizarea fiind şi o răzbunare a Conservatorilor pentru trădarea lui când a trecut la Liberali din pur versatilism. Rămas fără funcţii, de fapt pe linie moartă, se apucă de pictură şi îi spune amicului W. Blunt, arătându-şi mâinile pătate cu vopsele: „E mai mult sânge decât vopsele pe mâinile asteaˮ, semn că îşi asuma vinovăţia. Dar la el nimic nu ţinea prea mult.

Conservatorul-liberal îi va face curte în 1927 lui Oswald Mosley, căpetenia fascismului britanic, cerându-i un loc de frunte în The British Union of Fascists, cerere respinsă de Mosley. Ce să mai înţelegi din girueta asta dementă? „Illustrated Sunday Herald” din 8 februarie 1920 găzduise deja o violentă diatribă antisemită sub semnătura lui. În afară de cruzime, de violenţă nediscriminată şi de sibaritism, omul acesta nu a avut niciodată tărie morală, nici opinii ferme, nici minimă nobleţe de caracter: „La început, bolşevicii sunt monştri căţăraţi pe piramide de cranii, duşmanii omenirii; apoi devin aliaţi de nădejde şi piloni ai «lumii libere». Nicio ruşine, nicio surdină în elogierea lor. Stalin, gigantic; sub el, oamenii muncii cât nişte căpuşe”.

Polonia vrea război, proclamă mobilizarea, şi totuşi după două săptămâni comandantul întregii armate naţionale îşi părăseşte postul suprem şi trupele la ananghie şi se refugiază în altă ţară, în cazul nostru în România. Cum adică? Înţeleg să facă asta guvernul, sau unii mari demnitari, părăsindu-şi ţara ca să pregătească mişcarea de partizani sau rezistenţa armată, dar însuşi mareşalul? Pe 17 septembrie armata sovietică atacă şi ea Polonia, dinspre est. Occidentul tună şi fulgeră împotriva criminalului Hitler, dar, pudic cum îl ştim, nu suflă o vorbuliţă proastă despre bunul, paşnicul şi atât de democratul lor amic Stalin. Pe 18, mareşalul Smigly ordonă trupelor sale să nu opună rezistenţă Armatei Roşii, dar să lupte până la ultimul om în Varşovia asediată de nemţi. O singură realitate, însă două măsuri. Răspunsul lui Stalin la predarea trupelor poloneze a fost masacrul din pădurea Katyn.

Nu trece mult, şi în 1940 „Tătucul” zâmbitor, mustăcios şi pacifist convins atacă Finlanda în Războiul de Iarnă şi încorporează forţat în U.R.S.S. cele trei ţări baltice, plus româneştile Basarabia, Herţa şi Bucovina de Nord. Niciun protest, niciun murmur dinspre Puterile apusene atât de pudice, atât de ruşinoase precum fetele mari. Pentru ele, Hitler era casapul Europei, dar tovarăşul Stalin nu trebuia atins nici cu o floare.

Citiți a treia parte a articolului

Fragment din volumul III al trilogiei „Omul ca iarba”, de Mihai Cantuniari

Citiți și:
PREMIERĂ. Hârtia prin care Churchill a vândut România ruşilor, expusă public prima dată
O istorie aproape necunoscută (I)

 

yogaesoteric
14 octombrie 2022