Cauze ale rămânerii în urmă

Din generație în generație, revine întrebarea: cui i se datorează rămânerea perseverentă în urmă a României, pe care o constată oricine se informează și face comparații?

Niciun răspuns – precum căderea cu secole în urmă sub dominația orientală sau dependența de alte țări, sau oricare altul – nu are forța explicativă a faptului că a fost slabă „constelația politică și atmosfera culturală” care a favorizat dezvoltarea în alte locuri (Daniel Chirot, ed. The Origins of Backwardness, 1989). Această concluzie a fost confirmată încă o dată de lentoarea și slăbiciunile tranziției de după 1989 (detaliat în Andrei Marga, Cotitura culturală, 2005), iar ceea ce se petrece în ultima decadă, sub ochii noștri, o reconfirmă.

Constelația politică

În epoci mai îndepărtate, dezvoltarea a fost favorizată de acțiunea conjugată a regilor, nobililor, clericilor, învățaților și a instituțiilor corespunzătoare. În epoca modernă, „constelația politică”, bazată pe libertăți și drepturi individuale, pluralism politic, parlamentarism și „atmosferă culturală”, având ca nucleu cooperarea liberă și argumentativă a diverselor forțe din societate, s-au dovedit a fi cele mai propice dinamicii unei societăți.

Viața oamenilor depinde de ceea ce se face sau nu se face în domeniile economiei, administrării și culturii, toate aflate însă sub impactul politicii. Numai naivitatea mai poate trece sub tăcere acest fapt. Se poate spune că de calibrul – adică de organizarea, programul, personalitățile, analizele și deciziile – partidelor politice a depins, în fapt, dezvoltarea și, cu aceasta, crearea de oportunități. Viața oamenilor și dezvoltarea din societatea modernă sunt mijlocite, ne place sau nu, de politică.

Înțelesul politicii nu mai este ceva simplu, căci o evoluție bogată în schimbări s-a interpus între clasicismul care a făcut temă de reflecție din politică și cei care trăiesc astăzi. Aristotel, bunăoară, vedea în politică acțiunea dialogală de realizare a „vieții bune” în polis și un fel de prelungire a moralei. Hobbes și Machiavelli au reconceput-o drept abilitate de a domina cu orice mijloc. Vico a legat politica de „arta convorbirii” pe temele de interes comun. Hegel a văzut politica ca acțiune de realizare a „spiritului universal”. John Adams a socotit-o acțiune ce se adaugă celei a profesiunilor, în vederea rezolvării de probleme specifice vieții în comunitate. Marx a pus-o în slujba „luptei de clasă”, iar Darwin a aservit-o „luptei pentru supraviețuire”. Max Weber o vede subordonată „intereselor de putere”. Heidegger consideră politica manifestare a „deciziilor existențiale”. Arendt a readus politica la semnificația clasică, drept artă a conducerii polis-ului. Habermas a văzut politica, în mod cuprinzător, ca parte a reproducerii culturale a vieții unei specii dependente de muncă, comunicare și reflexivitate și aflată în confruntare cu penuria, exploatarea, dominația și rezolvările greșite.

Ieșirea din politică, o iluzie

Chiar această sintetică rememorare poate sugera despre ce este vorba. Politica este astăzi acțiune și gândire organizatoare acolo unde se cer dezvoltare, emancipare, libertăți și drepturi cetățenești, progresul cunoașterii și ameliorarea tuturor acestora. Politica se justifică câtă vreme se urmăresc asemenea obiective, iar cine spune că se distanțează de politică este de fapt indiferent la ele. Se poate pretinde „ieșirea din politică” – ceea ce s-a și încercat, de la Kierkegaard încoace, prin refugiul în interioritate, trecând prin „tehnocrați” care afișează pretenția abordărilor „tehnice” la sfertodocții zilelor noastre, care ignoră pur și simplu faptele. Nu s-a putut dovedi însă niciodată că „ieșirea din politică” este altceva decât o iluzie, uneori confortabilă, cu rezolvări insulare.

La noi, după 1989, a fost mai influent decât în țări comparabile „apolitismul” – paradoxal, într-o țară ce trebuia smulsă din sărăcia de multe feluri. Mulți se bat și acum cu cărămida în piept, declarând ritos, „eu nu fac politică”, ca și cum aici ar fi vreun merit, iar cel care face politică ar avea deja, în virtutea acestui fapt, o pată. Pentru aceștia nu contează ce explorează și ce face un om, care îi sunt lucrările și valoarea, ci dacă s-a dat la o parte în raport cu imperativele practice ale vieții din jur. Ei nu iau în seamă împrejurarea că, în democrație, exprimarea politică a unui cetățean nici nu mărește, dar nici nu-i scade valoarea, care este, atunci când există, intrinsecă. Altfel, este ca și cum statul de o parte al unor inși fără idei și caduci, care se tămâiază reciproc, ar fi de preferat pregătirii temeinice, inițiativelor și rezultatelor solide ale altora, care au părăsit indiferența și fac ceva! În ultimii vreo douăzeci de ani, persoane care se consideră „cultivate” ne-au sugerat mai multora, în mod repetat, să ne distanțăm de reflecții asupra politicii, dacă vrem să aparținem irevocabil tagmei „academicilor”.

Teoria falsă a apolitismului

În fapt, nimeni nu se poate sustrage politicii, iar acțiunile sau inacțiunile țin de aceasta, vrând-nevrând. „Apolitismul” este o falsă teorie, cultivată în țări sărace, care stă pe o confuzie și are de partea sa doar un argument relativ. Confuzia este între „apolitism” și „apartidism”, în sensul că, din inaderența la partide se deduce, evident sofistic, că ai putea fi „apolitic” (mai amănunțit în Andrei Marga, Reforma modernă a educației, 2016, pp.205-209). Argumentul este că unele partide sunt, într-adevăr, în starea unor adunături – nu au program, nu au organizări acceptabile, nu au personalități, nu au analize, încât pura osteneală pentru funcții este cam totul. Nimeni nu spune că mediul unei viermuieli, în care nicio valoare nu contează, este ceva agreabil!

Alt argument invocat de obicei de „apolitici”, acela că ei nu fac politică deoarece se rezervă performanțelor profesionale, a fost infirmat pretutindeni. Nu angajarea politică împiedică, de fapt, performanțele, ci absența valorii! La noi, tocmai deceniile recente atestă că „apoliticii” nu au dat vreo creație în plus față de cei care s-au exprimat răspicat în spațiul politic. Se poate oare indica vreo operă a „apolitismului” demnă de nume? Nu cumva este de fapt penurie de contribuții în mai toate domeniile în care se face caz de abstinența politică – începând cu tehnologia și economia și continuând cu celelalte? Nu cumva nu s-a putut scrie nici măcar istoria contemporană a României, iar în științele experimentale și tehnice nici nu se pune problema ajungerii la nivelul atins la timpul lor de Țițeica, Onicescu, Carafoli? Nu cumva România a parcurs, în ultimele decenii, procese grave în implicații – distrugerea propriei industrii, mai nou, desfigurarea statului de drept, degradarea educației, scăderea profilului internațional – în fața cărora „apoliticii” nu au avut ceva de spus? Prin urmare, motivarea „apolitismului” carpatic prin preocupări profesionale nu stă în picioare, căci performanțe veritabile nu se văd.

Expansiunea unui fals academism

Dimpotrivă, „apolitismul” s-a însoțit la noi, cum se observă pe documente, cu expansiunea unui fals academism – mulțimea de diplome și titluri fără acoperire fiind doar un indiciu. El a încurajat reluarea în fapt a festivismului și a simplei propagande, în dauna analizelor conceptualizate și a creației care pretind, evident, metodă și efort. Combinat cu sistematica confuzie a valorilor și cu corupția cea mai extinsă din istoria modernă a țării, „apolitismul” a dat amatorismul organizat din societatea de azi și, de fapt, România locului ultim sau penultim în Europa zilelor noastre!

Toate acestea nu înseamnă că partidele nu trebuie chestionate. Este adevărat că în ele s-au pripășit inși fără profesie care vor „să facă politică”, dar tot ce au reținut din aceasta este combinația de pălăvrăgeală, nepricepere și lipsă de scrupule, de care concetățeanul rezonabil se satură. Aceia reduc omul politic la combinagiul ocaziilor. Nepotismul, pilele, nimereala țin loc de criterii. Mulțimea șmecherașilor ajunși „politicieni” a dus de fapt la secătuirea albiei proiectelor și dezbaterilor mature și înlocuirea indispensabilei culturi civice cu atmosfera de bârfe, ambele ducând la neputință caracteristică.

Cum stau însă actualele partide din România în raport cu pretențiile pe care le afișează deja în titlu? Să privim situația fără părtinire, plecând de la datoria celor care se ocupă de cunoaștere și gândesc mersul istoriei să facă lumină asupra situațiilor de viață.

Întrebări esențiale

Se știe că libertatea, dreptatea și justiția sunt valorile care asigură modernitatea unei societăți. Patria rămâne cadrul inevitabil al vieții, iar politica responsabilă se face cu oamenii și pentru ei. Nu este însă suficientă proclamarea acestor valori. Ele trebuie convertite în instituții, acțiuni, atitudini. De aceea, întrebarea de mai sus se desface în cinci interogații: Liberalism fără libertăți? Unde este social-democrația? Cât creștinism este în viața politică? Unde este granița dintre patriotism și naționalism? Cine este populist? Aceste întrebări pretind răspunsuri.

Citiţi şi:
Iluzii anesteziante în care cred românii şi care blochează evoluţia şi dezvoltarea poporului român, a societăţii româneşti, a României
«Greşalele în politică sunt crime»
Religie şi politică, de H.R. PATAPIEVICI

yogaesoteric
20 noiembrie 2017