Cazul Gogu Rădulescu şi Loja de la Comana sub lupa Securităţii

Încă din anii ’50-’60, în România a acţionat o foarte importantă „lojă cominternistă”. Din această lojă au făcut parte reprezentanţi de seamă ai vieţii politice româneşti: Ana Pauker (Hanna Robinshon), Iosif Chişinevschi, Vasile Luca (Luka Lazslo), Walter Roman, Lev Oigenstein (Leonte Răutu), Leonid Tismineţki (Leonte Tismăneanu), Mihai Florescu şi fratele său, Theodor Blumenfeld, Gogu Rădulescu şi alţii.

Deşi Nicolae Ceauşescu dorea să apară întotdeauna echidistant atât faţă de Israel, cât şi faţă de lumea arabă, simpatiile sale arabe erau evidente. Israelul nu le putea accepta. În consecinţă, subminarea de sorginte israeliană a regimului autoritar al lui Ceauşescu, a cărui esenţă naţionalistă a fost lesne reperată, s-a direcţionat, într-o primă etapă, înspre sabotarea angajamentelor României pe linia dezvoltării lucrărilor de investiţii, în principal a lucrărilor de construcţii-montaje a unor importante utilităţi economice, productive şi de transporturi în aproape toate ţările arabe, cu excepţia zonei saudite aflate sub o puternică influenţă occidentală.

O mare parte a responsabililor lucrărilor de investiţii din lumea arabă au fost evrei cu foarte bune dosare de partid şi de securitate, ceea ce pentru Mossad a însemnat o adevărată mană cerească. Infiltrarea pe o asemenea filieră a reţelelor Mossadului în ţările arabe a constituit un foarte puternic afront pentru conducătorii acestor state, care s-a soldat, în cele din urmă, cu intrarea în blocaj de plăţi pentru serviciile prestate şi accentuarea deficitelor balanţei externe a României.

În plan intern, Gogu Rădulescu, Zigu Ornea, Paul Georgescu, Idel Segal, Nicolae Tertulian şi alţii au asigurat îndeplinirea obiectivelor cominterniste în ceea ce priveşte propaganda şi erodarea spiritului naţional tradiţionalist al culturii româneşti. Trebuie observată, în acest sens, opoziţia ferventă faţă de publicarea integralei publicistice social-politice a poetului Mihai Eminescu, în special a acelor volume de scrieri politice din perioada sa de editorialist la ziarul conservator Timpul, în care erau analizate influenţele nefaste asupra României, în urma acaparării puterii financiar-bancare, precum şi cele exercitate în cultura naţională de elementul alogen.

În plus, Gogu (Gheorghe) Rădulescu a patronat numeroase „reuniuni private secrete” la una dintre reşedinţele sale de vacanţă (Comana, judeţul Giurgiu). Tudor Postelnicu, şeful Securităţii (1978-1987), a fost informat în detaliu asupra conţinutului subversiv al unora dintre reuniunile respective. Gogu Rădulescu acţiona şi ca „agent recrutor” asupra unora dintre invitaţii săi. Cele mai consistente informaţii fuseseră obţinute de un ofiţer de elită din serviciul de contraspionaj pentru SUA. Urmarea: ofiţerul de contraspionaj este aspru mustrat (aflase ceva ce nu trebuia să ştie!), scos din serviciul operativ şi trecut într-o muncă de birou.

Gogu Rădulescu a exercitat o influenţă covârşitoare în ceea ce priveşte orientarea acţiunilor contestatare ale unor tineri poeţi şi scriitori, unii dintre ei deveniţi în anii ’90 figuri proeminente ale unor formaţiuni politice sau civice din România.

Este locul să amintim că oficializarea prigoanei împotriva „protocronismului” s-a produs în anul 1988, prin articolul de denunţ semnat de Gogu Rădulescu în publicaţia România Literară. Articolul, scris în maniera clasică a demascărilor din Scînteia anilor ’50, a produs un puternic efect în epocă şi a statornicit ideea că această teorie culturală ar fi periculoasă şi trebuie înlăturată. Aceeaşi viziune exista şi în cercurile „ocultei” care controla România la acea dată (şi care a ieşit la suprafaţă o dată cu 1990), iar „manifestul antiprotocronist”, semnat de bătrânul agitator al Kominternului, nu numai că a dat un foarte important semnal, dar era şi o frondă la adresa miturilor fondatoare ale naţionalismului promovat de Nicolae Ceauşescu.

Gogu Rădulescu era o „rara avis” printre înalţii nomenclaturişti. El afişa un spirit boem independent, deşi era un oportunist rafinat. Şi-a creat, studiat, aureola unui om care niciodată n-a pregetat să-i ajute, atât cât putea (şi putea mult!), pe cei aflaţi la nevoie. De reţinut este si faptul că în rarele ocazii când, în calitate de vicepreşedinte al Consiliului de Stat, asigura interimatul unor chestiuni ce-i prilejuiau contacte cu şefi ai Securităţii, el căuta să şi-i apropie şi să-i îndatoreze.

În anii ’50, în perioada în care a avut responsabilităţi pe linia comerţului exterior, după îndepărtarea troicii Ana Pauker – Teohari Georgescu – Vasile Luca, Gogu Rădulescu a fost implicat într-o anchetă pentru fapte circumscrise subminării economice, spionajului şi, respectiv, trădării, în favoarea Israelului. El a scăpat. Mai mult, a fost şi promovat. Intervenţia în favoarea fostului ofiţer NKVD, Gogu Rădulescu, s-a făcut dinafara partidului şi dinafara ţării.

În 1981, membri ai lojei l-au manipulat pe Constantin Pîrvulescu, membru fondator al PCR, să se ridice împotriva lui Ceauşescu în plenul lucrărilor celui de-al XII-lea Congres al Partidului Comunist Român.

După 1985, membrii lojei s-au dovedit a fi adepţi şi promotori ai reformelor gorbacioviste, susţinând necesitatea înlăturării lui Nicolae Ceauşescu şi readucerea la putere a unor persoane din „vechea gardă” la care să fie alăturată tânăra generaţie reprezentată de membri ai familiilor celor pe care Ceauşescu i-a îndepărtat din primele eşaloane ale puterii. În interiorul Partidului Comunist Român se crease un altul secret, ai cărui exponenti la vârf (în Comitetul Politic Executiv) erau Gogu Rădulescu şi Constantin Dăscălescu. Primul a fost considerat „creierul Elenei Ceauşescu”.

În preajma evenimentelor din decembrie 1989, unii membri ai „Lojii de la Comana” erau profund preocupaţi de întocmirea listei noii echipe conducătoare din România. Între cei selectaţi figurau: Gheorghe (Gogu) Rădulescu, Ştefan Andrei (în funcţiile executive supreme); Constantin Mitea, Paul Niculescu-Mizil, Ion Dincă, secretari ai CC al PCR; Corneliu Mănescu, ministru de Externe; Alexandru Bârlădeanu, ministrul Economiei; Mihail Florescu, Ioan Ursu, Vasile Pungan şi alţii, cu portofolii neindicate. Pe o altă listă au fost trecuţi propozabilii la arestare, condamnare, inclusiv la moarte…

În perspectiva întâlnirii secrete de la Malta dintre George Bush şi Mihail Gorbaciov, un grup de 40 de intelectuali de origine română, stabiliţi în străinătate, dintre care peste 30 de etnie evreiască, au adresat o scrisoare celor doi lideri mondiali, precum şi preşedintelui Franţei, François Mitterand, sugerând o intervenţie sovietică în România pentru înlăturarea lui Ceauşescu. Realitatea, ulterior constatată, este aceea că o asemenea înţelegere a fost realizată, ea fiind cunoscută de unele figuri importante ale evenimentelor din decembrie 1989.

Revin la Gogu Rădulescu. În perioada celui de-al doilea război mondial, ilegalistul cominternist s-a predat sovieticilor imediat ce trupele române au intrat în URSS. Şi-a petrecut războiul în lagăre de prizonieri, în perioada de ofensivă sovietică fiind unul dintre cei mai activi recrutori ai diviziilor „Tudor Vladimirescu” şi „Horea, Cloşca şi Crişan”. Greu de ştiut ce misiuni a mai îndeplinit la Moscova, căci la Bucureşti a revenit, împreună cu soţia sa, Dorina Rudich (aflată şi ea în URSS încă din 1940), abia la sfârşitul anului 1946.

Cu ajutorul preţios al lui Eugen Jebeleanu, Dorina Rudich a devenit membră a Uniunii Scriitorilor. Apoi, prin ea şi prin Gogu Rădulescu s-a asigurat o protecţie specială pentru aşa-zisii disidenţi din rândul intelectualităţii de rit iudaic, pe lângă care şi-au găsit loc şi alţii. Aşa s-a ajuns la construirea alibiului care să justifice adoptarea lui Gogu Rădulescu de comunitatea evreiască.

Se spune că Gogu Rădulescu ar fi decedat în căminul-spital al comunităţii evreieşti din Calea Griviţei (Bucureşti).

Cunoscători în cele mai fine detalii ai acestei mari afaceri internaţionale de spionaj susţin că sfârşitul fostului agent recrutor al NKVD – în lagărele de prizonieri din URSS în timpul războiului – şi unul dintre monitorii importanţi ai Moscovei din apropierea lui Ceauşescu nu a fost cel declarat.
Un voluntar al enciclopediei libere Wikipedia consemnează lapidar: „Se spune că a murit la începutul anilor 1990 ca pacient al Spitalului Comunităţii Evreieşti (deşi nu era evreu)”.

Nimănui nu i-a fost permis să-l vadă în sicriu.

Numele de cod al lui Gogu Rădulescu era „Marcel”. „Marcel” a fost şi numele misterios pe care Elena i l-a invocat lui Nicolae Ceauşescu în ultimele momente ale vieţii lor… Parcă spunea (citez aproximativ): „Întotdeauna trădarea vine de lângă tine… şi i-am avut aproape… lângă noi… Marcel (…)”.

de general de brigadă (r) Aurel Rogojan
Sursa: jurnalul.ro

Citiţi şi:
Înainte de a-l turna la Securitate, Gelu Voican Voiculescu a încercat să-l racoleze pe Gregorian Bivolaru în francmasonerie
S.R.I. are o politică neconstituţională
 

yogaesoteric
4 august 2015